Ni se sting părinţii

Au fost genii şi se duc rând pe rând, au fost şi rămân părinţii noştri spirituali. Îmi aduc aminte de moartea maestrului Gică Petrescu, a cărui cinste şi memorie este întinată la buletinele de ştiri de scandalul legat de casa care a rămas a nimănui, casa în care un geniu al muzicii lăutăreşti şi-a trăit ultimele zile.

A urmat apoi Gheorghe Dinică, despre care am şi scris la vremea respectivă aici pe blog. În zilele acestea asistăm la dispariţia subită a unui alt geniu al spiritualităţii româneşti, poetul Adrian Păunescu.

Mulţi, aproape toţi, părinţi la propriu sau la figurat, au îmbrăţişat comunismul pentru ceea ce le promitea, la fel cum astăzi mulţi încă mai văd în Traian Băsescu „farul călăuzitor” al neamului românesc, din păcate corabia pe care ne aflăm cu toţii e în derivă şi aproape de a se scufunda. Dar să lăsăm politica la o parte, căci sistemul acela, trecut, avea lipsurile lui, acesta de astăzi, prezent, le are pe ale sale.

Mă întreb însă cu stupoare, văzând acei critici vehemenţi ai lui Adrian Păunescu, oare în faţa ameninţării cu închisoarea pe viaţă, fără a fi supus unui proces obiectiv, fără a avea dreptul de a fi judecat de o curte imparţială, ridicat în noapte fără nici un fundament legal, dispărut din viaţa comunităţii tale fără nici cea mai mică dovadă că ai fi existat vreodată pentru a înfunda bezna celei mai găunoase dintre celulele de la Sighetu Marmaţiei, ce principiu moral, ideologic, politic, social ar mai fi stat în picioare? Da, unii au ales exilul, aşa cum mulţi români preferă să plece din ţară şi acum, dar suntem şi au fost foarte mulţi care au preferat să rămână şi să lupte cu sistemul, în felul în care am şi au ştiut, în felul în care am şi au putut. DA, i-a cântat ode lui Ceauşescu şi a recunoscut acest lucru, şi DA, şeful statului a condamnat comunismul deşi a fost securist, aşadar care este dintre cei doi cu ” inima mai curată”?

Unii au ales exilul, şi nu sunt de blamat, alţii au ales să supravieţuiască linguşind câte un membru important din partid sau chiar pe Marele Cizmar Marxist. Ce ar fi fost de făcut,  să plece cu toţii în exil, călăuziţi de un Moise în căutarea Tărâmului Făgăduinţei? Dar cine e Moise? Şi-acum nu rătăcim oare în deşert? Pentru că să nu uităm, Dictatorul s-a născut, a luat fiinţă, a existat pentru că aşa a vrut TIRANUL din fiecare dintre noi.   

Care sunt  aceia care aruncă cu piatra moralei supreme? Ce înseamnă pentru noi jertfă? Jertfă pentru patria ta, pentru poporul tău. Oare să-nduri umilinţa de a-l ridica în slăvi pe cel mai nemernic şi mai josnic dintre semeni, nu e tot o jertfă? Viaţa e o pradă, pentru a te înfrupta din ea, trebuie să lupţi prin orice mijloace şi cu orice metode. În Adrian Păunescu văd mărturia respectului faţă de viaţă, faţă de muncă sa, faţă de familie dar mai ales faţă de patrie şi popor, căci a fost un îndrăgostit de ţara asta pe care mulţi au batjocorit-o prin inompetenţa lor şi au dispreţuit-o prin nepăsare.

Eu vreau ca ei, părinţii noştri, să afle acum, cât unii dintre ei încă mai trăiesc, că aşa cum sunt ori au fost, cu bune şi cu rele, îi iubim şi-i vom iubi mereu, durerea e copleşitoare la dispariţia lor, pentru că sunt părinţii noştri şi sunt singurii pe care-i avem. Rămâne să demonstrăm ce putem noi! Vom vedea dacă ne vom ridica la înălţimea faptelor lor….

Anunțuri

10 responses to “Ni se sting părinţii

  1. Pentru cei care mai mananca mult ce-i gratis pe seama unui POET, a unui OM care nu se mai afla printre noi, nu mai spun decat atat… si sa citeasca poezia pana la capat!

    Şoferul şi nevastă-sa -Adrian Paunescu

    „Ne urcasem cu toţii în autobuz
    Care nu era confortabil, dar era independent,
    N-avea fiecare locul său,
    Dar ne gândeam că o să aibă,
    Era primăvară,
    Venea vara,
    Se dezgheţau drumurile,
    Puteai să mergi cu gulerul cămăşii descheiat,
    Se dezgheţau drumurile,
    Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,
    Pe care nu le mai cântasem de multă vreme
    Şi unii din cauza vitezei,
    Care-i îmbăta,
    Alţii cu o tandră ironie,
    Am început să zicem, să cântăm
    Că autobuzul nostru
    E cel care dezgheaţă
    Drumul pe care mergem.

    Pe direcţia aceea spre munte,
    Spre marele munte,
    Nu mai mersese niciodată un autobuz,
    Numai turişti particulari,
    Numai nebuni ocazionali.

    Aşa că nu ne interesa destinaţia,
    Ne ajungea bucuria
    Că mergem cu toţii spre marele munte.
    Şoferul era tânăr,
    Conducea pentru prima oară
    Un asemenea autobuz.
    Fusese ajutor de şofer,
    Lucrase mult şi cinstit,
    După cum mergea, după cum frâna,
    Era fără îndoială cel mai bun şofer
    Dintre toţi şoferii noştri,
    Ăsta conduce exceptional, strigăm noi,
    Ăsta-i omul care ne trebuie
    Şi el dădea din mână cu modestie
    Rugându-ne să nu-l mai lăudăm,

    Ca-l încurcăm la condus.
    În fond e autobuzul dvs.,
    Eu sunt al dvs.,
    M-aţi ales să conduc autobuzul,
    Asta-i treaba mea.

    Noi am aplaudat, chiar şi aceasta lepădare, a lui,
    De laudele noastre.

    Şi autobuzul mergea mai departe
    Şi-n diverse localităţi, în care ne opream,
    Mulţi urcau
    Şi nimeni nu mai voia să coboare.
    Era un autobuz unic
    Nu mai exista aşa ceva în imprejurimi.
    Rămăseseră-n urmă troleibuzele agăţate
    De reţeaua electrică
    Şi lipsite de orice independenţă,
    Tramvaiele înghesuite între sine
    Şi aceeaşi reţea.

    Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător,
    Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun,
    Şoferul conducea exceptional,
    Nimeni nu conduce mai bine ca el,
    Strigam noi
    Şi el dădea moale din mână,
    Şi noi strigam iarăşi,
    Lasă frate, lasa modestia la o parte,
    Da-o dracului de modestie
    Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea
    Unui asemenea drum,
    Ştim valoarea lui adevărată,
    Eşti al nostru,
    Eşti dintre ai noştri,
    Rămâi între noi,
    Bravo,
    Ura,

    Şi el nu mai putea să ne oprească,
    Trebuia să fie atent la drum,
    Iar noi eram prea mulţi
    Şi începusem să-l incomodăm,
    Stăteam claie peste grămadă în autobuz,
    Dar uneori îi blocam o mână sau un picior,
    Până când câţiva meseriaşi
    L-au rugat să oprească pentru câteva minute
    Ca să-i faca o cuşca de protecţie,
    Să nu-l mai incomodăm la condus,

    Dar să-şi ia şi nevasta lângă el,
    Au zis alţii,
    Că drumul e lung şi se plictiseşte omul.
    Şi uite-l acum în cuşca lui de protecţie,
    În cabina lui blindată!

    Ce hotărât conduce,
    A dat drumul şi la muzică,
    Se aude în toată maşina o muzică eroica,
    Pe care o întrerupem noi din când în când
    Cu cântece despre el şi de drumul nostru,
    Şi hai, mă, să fim atenţi şi cu nevastă-sa,
    Ca şi el e om.

    În autobuz vara e cald
    Iarna e frig,
    Drumul continua,
    Am început să obosim,
    Nene şoferule, opreşte,
    Să ne odihnim şi noi.
    Să te odihneşti şi dumneata,
    Că n-o fi foc,
    Dar el nu mai aude,
    El conduce,
    Şi-ntr-adevăr, conduce exceptional,
    E cel mai bun, strigam toţi,
    Dar ne e foame,
    Pentru că n-am mai oprit demult,
    Şi-avem nevoie şi noi
    De pâine, de apă, de un răgaz,
    Probabil c-am început să-l şi enervăm
    Cu mofturile noastre
    Setea, foamea, somnul,
    Geamurile autobuzului nu mai există demult,
    Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,
    Uşile au ruginit şi nu se mai deschid,
    Şi şoferul conduce autobuzul
    Din ce în ce mai nervos,
    A început să facă şi accidente,
    Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan,
    Marile piscuri îi cheamă,
    Mai e puţin combustibil,
    Am intrat pe un fel de linie ferată,
    Vecină cu drumul,
    După ce ni s-au spart cauciucurile
    Şi după ce şoferul a dărâmat
    Cu lovituri de autobuz
    Case şi biserici,
    Sate şi oraşe,
    Începem să coborâm,
    Şi bineînţeles că viteza creşte,
    Aşa e la orice coborâre,
    Viteza creşte,
    Nu mai e nimeni în autobuz,
    Unii au murit,
    Alţii au fugit,
    Alii ne-am uscat de foame şi de sete,
    Alţii am îngheţat de frig,
    Muntele e tot mai departe,
    Dar autobuzul coboară
    Halucinând pe linia moartă
    De cale ferată,
    Şi numai ei doi,
    Şoferul şi nevastă-sa,
    În cabina blindată,
    Se uită doar înainte,
    Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc,
    Şi de ce tac toţi pasagerii
    Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii,
    Când excursia începuse atât de frumos
    Către marele munte.”

    12/13 iulie 1987

  2. Pingback: Trafic cu Hituri (runda 41) « Blogul lui Teo Negură

  3. Pingback: Rătăcire « Cristian Dima

  4. Am citit, oftez si trec mai departe, e prea dureros pentru mine, imi invie amintiri dintre cele negre, despre mama, pe care n-o mai tin mint decat din poze… Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti!

  5. Pingback: Năbădăiosu` şi muzica « Cristian Dima

  6. Pingback: Zâmbesc. Ce îndrăzneală! « Blogul lui Teo Negură

  7. Pingback: Fugarul « Cristian Dima

  8. Pingback: Poveste de vis (13) « Blogul lui Teo Negură

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s