216

Îl aştept de ceva timp, vremea toarnă, plouă, ninge, nu ştie nici ea ce vrea.  Mă gândesc că nu e decât o râmă insidioasă care duce călare, călători fără de număr ori de ştiinţă. Un organism metalic ce serpuieşte pe străzile oraşului, fie de-i inundat, fie de-i uscat, murdar ori curat, încearcă să-şi croiască drum prin trafic, împotmolit ori liber, înnămeţit ori însorit.

E pe linia lui 8, mă duce în fiecare zi la muncă şi reuşesc să mă sincronizez aşa de bine cu el, uneori chiar fără să vreau dinadins, că îl prind de mă duce tot el acasă. E un troleibuz roşu, vechi, orfan, donat, afişele nemţeşti încă stau atârnate ca dovadă a stigmatului ce-l poartă: „ăia nu l-or mai vrut dar la noi e bun şi el”. Se numeşte 216 şi-i cunosc tapiţeria ca pe mobila din dormitor. Îi ştiu scaunele rebegite de atâţia şi atâţia golani, derbedei sau puri beţivani.
Îi ştiu geamurile afumate de minciunile sfruntate, bancurile şi miştourile ieftine ale şantieriştilor slinoşi cu pufoaicele lor îmbâcsite, cu feţele lor năpădite de peri negri, cu bocancii plini de noroi, pantaloni neîngrijiţi şi pulovere afumate, de bârfele aparent nevinovate ale târgoveţelor mici şi îndesate, ale casnicelor strident fardate cu priviri însingurate şi expresii mereu ciufute, de răsuflul greu al boşorogilor „puturoşi” cu păr în ureche şi de piţigăiatul mieros al pipiţelor cu gura mare şi vată prin mai toate orificile pentru a împiedica scugerile nedorite.

De data asta, geamurile lui sunt aburite de gerul de afară, pentru că nemţii au grijă la asemenea detalii, în cele autohtone îngheţi de frig. Un neon care ilumina partea din faţă s-a ars, probabil nu sunt bani ca să-l schimbe. Dar e ceva mistic aici în colţul ăsta. Nu ştii încotro te îndrepţi, nu ştii pe unde eşti, chiar dacă ai numărat staţiile de la capăt, de când te-ai urcat. Ai putea intui unde te aflii în momentul ăsta, dar foarte bine s-ar putea deschide uşile şi sub ochii plini de stupoare să admiri o plajă din Bahamas ori cine ştie ce alt peisaj exotic ţi-ar putea încânta vederea sau ar putea foarte bine să te trezeşti la Auschwitz întâmpinat de câini şi de soldaţi în uniforme de călăi cu siluete de monştrii tereştrii.

E 216, şi-i duc lipsa de  zile bune încoa. Am întrebat un şofer, mi-a spus că ar fi auzit că l-au casat. Un suspin mi s-a oprit în glas: ” A murit, l-au dus la groapă şi pe el”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s