Conştiinţa ia naştere din absurd (II)

„Fericirea şi absurdul sunt doi copii ai aceluiaşi părinte” – Albert Camus. Dar eu cred că omul e dat acestui Pământ nu pentru a trăi fericirea, ci mai degrabă pentru a exersa toate feţele absurdului.

Sunt cazuri cunoscute în care oameni aflaţi în posesia unor bogăţii inimaginabile, şi-au declarat nefericirea, dar la fel de valabilă este şi viceversa, în care un muncitor poate ajunge acasă sfărâmat de dureri, îngenuncheat de muncă, dar cu inima împăcată şi cu sufletul limpede precum apele cristaline ale unui lac de munte.

Sentimentul fericirii se naşte din absurd pentru că el îşi face simţită prezenţa în lipsa acestuia. Fericirea aşadar este ca o pată de culoare pe un fond nesfârşit de gri sau poate fi privită ca o insulă exotică înconjurată de un mare Ocean pustiu.

 Muncitorul de azi îndeplineşte în fiecare zi din viaţa lui aceeaşi muncă, destinul său nu-i mai absurd decât al oricărui alt muncitor de pe planeta aceasta. Destinul muncitorului în cauză poate fi cu uşurinţă confundat cu destinele a milioane de alţi muncitori asemenea lui, şi destinele acestor muncitori nu e niciunul tragic până în momentul când fiecare devine conştient de destinul său.

Sisif, întorcându-se la stâncă, contemplă acel şir de fapte fără legătură care devine propriul său destin, creat de el, unit într-un amalgam omogen sub privirea memoriei sale şi, cât de curând, pecetluit de moarte.

Legea continuităţii fireşti pune în ipostaza ca astronomii să caute ordine într-un mare haos, însă eu vă întreb: oare nu este această muncă la fel de absurdă ca oricare alta? Vedeţi! Nu aveţi nici un răspuns, nici nu-mi veţi putea da vreunul cât de cât logic, pentru că pe cale strict logică a silogismului în cauză se ajunge la o concluzie periculoasă: orice muncă e absurdă.  Absurdul se naşte dintre chemarea omului şi tăcerea iraţională a lumii.

Dar ce înseamnă viaţa într-un asemenea Univers, precum cel construit de om? Nimic altceva decât indiferenţa faţă de viitor şi pasiunea de a epuiza tot ce e dat aici şi acum.

Credinţa într-un sens al vieţii presupune întotdeauna o scară a valorilor, o alegere, preferinţe, atitudini, capacităţi, iar credinţa în absurd învaţă contrarul, dar oare prima e o fericire: să depui efort, muncă, trudă, chin, doar pentru a-ţi afirma ego-ul într-o lume mută, surdă, oarbă, goală faţă de trebuinţele tale, cele care te compun ca o entitate individuală ori toate aceste nevoi ale fiecăruia dintre noi se sparg în văzduh ca un glas disperat într-o mulţime furibundă.

Mi se pare cât se poate de absurd că sentimentul este cel mai pur gând de care omul este capabil într-o lume care se vrea cât se poate de obiectivă, şi mi se mai pare absurd că „Poţi fi fericit în limita în care Dumnezeu îţi dă atât cât poţi duce”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s