Monthly Archives: ianuarie 2011

Noua Credinţă

Cred că a venit timpul ca ideologiile vechi să se reformeze prin filtrul actual de gândire şi din punctul de vedere al  lucrurilor la care ne găsim astăzi. De fapt, acest proces ar trebui să fie unul constant, dar societatea şi-a dovedit de atâte ori şi cu atâta stoicism reticenţa faţă de noi idei încât foarte puţini încearcă să mai contrazică legile actuale care guvernează societatea, Universul, gândirea.

Ce anume stă în calea schimbării? Confromismul. Conformismul se pune de-a curmezişul faţă de orice nouă idee care ar putea să revoluţioneze modul de gândire într-un anume domeniu sau altul. Conformismul survine datorită fricii. Frica de a fi contrazis, frica conflictului ideologului cu societatea, frica de a greşi şi de a induce în eroare, frica de a-şi susţine propriile opinii.

Noua credinţă cre că ar trebui să propovăduiască deschiderea. Glasul orbului înseamnă vederea dincolo de aparenţe, viziunea nebunului reprezintă puterea hazardului, părerea prostului se reuneşte sub presiunea gloatei, judecata bogatului reduce totul la eficienţă.

Noua credinţă ar trebui să învingă, să treacă de bariere peecum prejudecata, manipularea, încrederea oarbă, puterea absolută. Înşelăciunea prin metode subversive şi tehnici subliminale în detrimentul înţelegerii complexităţii sociale nu-şi mai are rostul  într-o societate emancipată relaţional, structural şi la nivel de trai.

Puterea lui Dumnezeu

Acest articol nu va fi nici pe departe pe placul ateilor, dar nici al bigoţilor de orice naţie, poate doar pe placul agnosticilor ca mine.

Care să fie oare puterea lui Dumnezeu? Să fie oare cruda şi înfierata putere de a curma destinele omului, puterea dmnezeiască de a osândi omul la un destin inefabil, implacabil? Oricât ar dori şi o tabără sau cealaltă să audă asemenea neghobie din gura mea, o să le spun că nu. Dumnezeu nu plănuieşte şi nici nu vrea să intervină în destinele oamenilor, acel Dumnezeu e cu totul altul, ar putea fi chemat la fel de bine coincidenţă, prostie, interacţiune socială, dar nicidecum divin.

Să fie oare puterea lui Dumnezeu aceea de a îndeplini dorinţe aşa cum orice naiv ar dori să creadă. Nu, acel Dumnezeu se poate numi predicţie autoîmplinită, succes, ambiţie, orgoliu, încăpăţânare, dar nicidecum divin.

Se poate ca Dmnezeu să aibă o oarecare implicare în ceea ce întreprindem fiecare din noi, dar acela e un Dumnezeu social, Dumnezeul care se propagă prin fiecare din noi. Fiecare om are datoria să împlinească lucrarea lui Dumnezeu pe Pământ, astfel să ajungem la desăvârşirea ei, însăşi Dumnezeirea. Fiecare lucru pe care omul îl întreprinde ar trebui să fie sfânt, dar nu aşa cum orice habotnic sau ateu înţelege sfinţenia.

Diferenţa dintre un habotnic şi un ateu, e doar faptul că unul participă nelipsit la ritualurile religioase. Spun asta pentru că un credincios adevărat nu e credincios până când nu şi-a pus problema cunoaşterii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât dacă e contestat, dacă existenţa lui e contrazisă, aşa cum nu poţi pur şi simplu să crezi în lumină până nu cunoşti bezna.  Totul poate fi cunoscut doar în contrast cu nimicul, şi a detesta nimicul te face să apreciezi şi să iubeşti cu adevărat totul.

Am deviat o clipă, să revenim. Care este puterea lui Dumnezeu? Puterea care ţine tot acest Univers? Newton a descoperit-o când Dumnezeu şi-a făcut simţită prezenţa lovindu-l în cap pe renumitul fizician cu un măr. Neştiute şi nenumărate sunt căile Domnului. Acelaşi măr ispititor care i-a izgonit pe Adam şi Eva din Grădina Edenului. Gravitaţia e adevărata putere a Domnului, căci înafara ei nu ar exista nimic, nici eu, nici voi, nici întregul Univers.

Fără gravitaţie poate că de-a lungul evoluţiei ne-am fi descompus în mii şi mii de particule, poate că porcul ar fi putut să zboare şi râmele ar fi luat-o la fugă.  Gravitaţia e puterea care stă la baza Universului nostru, forţa concretă, brută care încheagă şi menţine omogenitatea întregului vital.

 Dimensiunile puterii lui Dumnezeu sunt timpul şi spaţiul infinit. Bine, aţi putea să-mi spuneţi că nu există un concept precum infinitul, dar raportat la dimensiunile noastre limitate totul poate părea infinit, chiar şi spaţiul virtual pe care-l ocupă astăzi internetul. Cum mă veţi găsi, prin puterea Domnului: gravitaţia. Un gând este atras de alt gând de o cantitate şi calitate asemenea lui şi apoi respins cu aceeaşi putere. Aşadar nu fiţi prea duri în a mă combate, e vina fizicii la urma urmei.

Jocul câinilor în ţara orbilor

Au mâncat-o câinii pe femeia aia. Nu prea rezultă ce căuta ea acolo, dacă era sau nu angajată acolo, dacă a sărit gardul sau dacă a intrat ca orice alt om pe poartă. Oricum, în oricare altă ţară civilizată  de pe planeta asta, episodul de faţă l-ar fi oripilat şi pe cel mai afurisit cetăţean al ei. La noi se fac nişte tolcşoaie, îl mai dă pe primaru’ „Doctor ratat” la televizor şi iată, gata am soluţionat cazul.

Chestia cu câinii e foarte uşor de înţeles, din perspectiva banilor că acolo e de fapt problema. Primăria ar trebui să-i adune şi să-i ducă la un adăpost de animale, dar dat fiind faptul că nu e bani pentru nimic altceva decât pentru nişte proiecte fanteziste din care trebuie ca nişte şmecheri să mai câştige multe milioane de euro din exproprieri, nu există aşadar adăpost de animale care e lăsate la o adică să trăiască în stradă libere şi fericite, să-şi dea duhul în radiatorul vreunei maşini care are cel puţin 60 de km/h, să dezfigureze vreo fetiţă, să mai mănânce vreo babă sau să omoare câte-un japonez.

  Ar exista o soluţie şi aceea ar fi exterminarea bietelor canide prin eutanasiere. Aici intervin ONG-urile, care se bat pentru bietele animale, chiar dacă pentru oamenii precum femeia care tocmai a murit nu se mai bate nimeni la trei zile după ce se termină toată această tevatură. Păi ONG-urile se bat pentru bietele necuvântătoare nu pentru că ele nu ar fi avut şanse de egalitate la învăţământ şi instruire, dar se bat pentru nişte finanţări care vin, de unde credeţi, tot de la guvern ca să le mai închidă gura sau din fonduri UE, Phare şi alte bazaconii de-astea.

Dacă am pune capăt acestui lanţ vicios prin strângerea câinilor de pe stradă, nu ar mai avea nimeni de câştigat. Nici firmele afiliate pe lângă primării aşa numite de ecarisaj care nu fac altceva decât să sugă bani din bugetul public câştigând bineînţeles licitaţii publice corecte şi transparente, dar la fel de inofensive pentru străzile noastre ca soluţia folosită împotriva gripei aviare care s-a dovedit a fi un simplu şampon. Nu ar mai câştiga nici ONG-urile, că dacă nu există nici un monstru, nu mai avem nevoie nici de cavaleri care să ne salveze domniţele de la ananghie. Iar primăria ar trebui să relocheze resurse pentru proiecte care nu interesează pe nimeni, precum un adăpost de animale fără prea mare parandărăt, şi oricum or să apară mereu planuri mai măreţe cu termene atât de nerealizabile cât să stai la primăria un mandat întreg şi să deturnezi fonduri cât să traiscă bine stră-stră-stră nepoţii tăi.

Momentul naşterii conştinţei umane

Când anume a luat naştere conştiinţa umană, când anume conform cu Darwin ne-am desprins de regnul animal pentru a deveni specia autointitulată superioară Homo Sapiens? Când ne-am desprins din noroi şi am început să gândim despre şi asupra noastră, pentru a reîntregi gândul uman într-un EU unitar?

O întrebare bună, la care am putea da răspuns plecând de la o altă întrebare fundamentală: ce anume deosebeşte omul de animal, de insectă sau chiar de unele specii de plante carnivore? Omenirea deşi un furnicar imens privit din exterior se deosebeşte de o colonie de furnici pentru că dezvoltă o ambiţie uneori prostească dar care cu riscul a mii şi mii de vieţi ne-a dus în cele din urmă la stadiul de dezvoltare la care suntem acum: CURIOZITATEA. Suntem singura specie pe Pămâtul acesta care se-ntreabă şi caută cu încăpăţânare şi împătimire răspunsuri la întrebări care ţin de o latură superioară a existenţei: Cine suntem? De unde provenim? Ce este timpul? Cât de mare e Universul nostru? 

Se ştie că în psihologie primele semne ale dialogului interior apar la copil la vârsta de doi ani şi jumătate – trei, e adevărat că se raportează la sine ca la persoana a treia. Dacă întrebi un copil de vârsta aceea cine a făcut cutare lucru, el îţi va răspunde că Gigel sau cum anume se numeşte el a făcut acel lucru, nu îţi va spune „EU”. Copilul dobândeşte conceptul de SINE în jurul vârstei de cinci ani. Ce fac oare copii între 2 şi 5 ani, ce anume exasperează părinţii de pretutindeni: întreabă mereu despre câte-n lună şi-n stele. Dacă la început se mulţumesc cu câte un răspuns vag, monosilabic, mai târziu adaugă întrebări ajutătoare de genul: De ce? Unde? Când? Deja în jurul vârstei de cinci ani vor răspunsuri cât mai complexe, nu se mai mulţumesc cu aceeaşi placă zgâriată care se repetă la nesfârşit.  Vor să ştie, să cunoască, să exploreze cu mintea tot atâtea posibilităţi ca şi adultul.

Aşadar conştiinţa a luat naştere în momentul când omul şi-a pus primele întrebări referitoare la parcursul său vital. Mai mult ca sigur că primele puneri de problemă, pentru că la urma urmei asta reprezintă o întrebare, au fost legate de nevoile bazale, hrană, adăpost, trai, procreaţie. Dar omul începând să-şi reprezinte natura, mediul, s-a văzut şi pe EL din exterior ca parte a acestui univers infinit de obiecte ce ne înconjoară. Momentul când s-a privit în oglinda râului înţelepciunii din care a sorbit nu s-a mai văzut ca un simplu obiect neânsufleţit, dar a fost emergentă  problema Sinelui. Din momentul acela individul s-a raportat la El ca „despre Om (sine)” şi „Omul în relaţie cu natura (obiectele)”. 

Să luăm drept exemplu picturile rupestre de la Altamira, primele vestigii umane care datează şi astăzi. Pe pereţii peşterii de pe teritoriul Spaniei avem schiţat Eu-l antic al strămoşilor omenirii de astăzi. Acolo este reprezentată fosila a ceea ce numim astăzi gândire abstractă: vânătoarea-îndeletnicirea de bază a omului preistoric şi preocupaţia sa primordială.  Care erau temerile fundamentale ale omului preistoric, cum îşi punea problema existenţei sale? Supravieţuirea prin jertfirea altor specii. Dar desenele pot reprezenta şi un mesaj  de transmitere a cunoştinţelor şi deprinderilor către generaţiile care vor urma, aşadar omul preistoric îşi dovedeşte superioritatea faţă de cum am putea noi să-l privim: omul cavernelor nu numai că-şi punea problema existenţei dar totodată dorea să-i înveţe pe predecesori din cunoştinţele sale, îi iniţia chiar într-o oarecare măsură. O altă calitate a fiinţelor superioare, aceea de a se dapta prin învăţare.

Deci iată când s-a născut conştiinţa noastră, atunci când ne-am pus prima dată întrebarea. Omul superior, filosof, s-a desprins de restul când s-a pus sub semnul întrebării, când şi-a contrazis însăşi existenţa, şi după milenii de gândire a ajuns la acelaşi răspuns inevitabil: Nihil sine Deo.

7 miliarde

Citeam pe undeva că până la sfârşitul lui 2011 vom fi 7 miliarde. Numărul acesta chiar mă înspăimântă având în vedere că explozia demografică se petrece exact în colţurile mai sărace ale lumii. Nu pot să-mi închipui ce credinţe ar putea sta la baza unor asemenea ideologii sociale ale unei populaţii de a se înmulţi fără să ia în calcul, fără să fie pe deplin conştienţi, ce consecinţe are acest lucru asupra vieţii de familie în primul rând, apoi cum tot acest proces se răsfânge la nivel social. Viaţa trebuie să înregistreze o îmbunătăţire vizibilă a calităţii, ori înghesuiala pe metru pătrat nu poate decât să ducă la tot mai multe guri înfometate care luptă cu disperare să supravieţuiască. La nivel planetar ecosistemul are de suferit pentru că nu poate susţine consumul alarmant de mare de alimente şi producţia accelerată de dioxid de carbon şi deşeuri.

 Dincolo de un punct critic dintr-un spaţiu finit, libertatea descreşte proporţional cu creşterea numărului. Acest lucru e la fel de adevărat pentru fiinţele umane din spaţiul finit al unui ecosistem planetar, ca şi pentru moleculele unui gaz închis într-un recipient etanş. În ceea ce-i priveşte pe oameni, întrebarea nu este câţi pot supravieţui în cadrul sistemului, ci ce fel de existenţă va fi posibilă pentru cei ce vor supravieţui.

 Pardot Kynes, primul planetolog al Arakisului,

Pasaj din Ecologia Dunei, Frank Herbert.

Deja vedem o accelerare a cazurilor de violenţă, atât la nivel particular, cât şi la nivel social. Vom asista la revolte naţionale, amplificate de stressul cumulat al aglomeraţiilor urbane şi de efectul de încălzire al planetei. Se ştie, căldura şi aglomeraţiile amplifică violenţa. Deja au izbucnit revolte în Egipt, Tunisia, Algeria şi mai nou Yemen, toate pe fond politic, e adevărat.

Să luăm cazul Egiptului, are o populaţie de 80 de milioane de locuitori şi orice nou născut e condamnat să trăiască cu mai puţin de un dolar pe zi, cred că vă puteţi imagina ce valoare are viaţa acolo. La un asemenea nivel, ca să supravieţuieşti ca sistem biologic cel puţin până la vârsta reproducerii trebuie să calci pe cadavre la propriu. Dar se întâmplă ca şi în Marea Britanie să existe o explozie a violenţei la vârstă infantilă, cărui fapt datorăm acest fenomen? Aglomerarea urbană, ştiut fiind faptul că Anglia are cea mai mare densitate de populaţie din Europa.

Ne putem aştepta la un virus pandemic, care va decima populaţia Terrei, pentru că natura are propriile ei metode de autoconservare. Ne putem aştepta la un război mondial din cauza presiunii sociale imense pe care aglomerarea o comoportă după sine. Ne putem aştepta la un fenomen de sterilizare pe plan mondial, prin metode induse artificial sau naturale, sau distrugerea unor state din lumea a treia de către statele mai dezvoltate print tehnologii avansate, aşa cum se spune că ar deţine SUA un sistem de a provoca seisme pe care l-au testat în regiunile defavorizate din Filipine şi Chile. Şi în fine ne putem aştepta doar în câteva sute de ani, în cel mai fericit caz dar şi cel mai puţin probabil, la popularea altor planete din sistemul solar sau la înfiinţarea de colonii înafara spaţiului în staţii obitale.

Lumea celor 3 „L”

Lumea noastră e descrisă faţă de  oricare alt Univers, altă planetă sau alt ecosistem de care avem ştiinţă până în prezent, de existenţa celor trei elemente unice, şi anume Love, Life, Light.

Şi fiecare element dus la extrem poate distruge lumea asta prin forma sa pervertită. Love sau dragostea prin forma sa fizică neînfrânată, prin înmulţirea desfrânată, putem ajunge la stadiul în care Pământul să pară o planetă neîncăpătoare cum deja se prefigurează, sfârşitul apocaliptic e acela ca în scurt timp să consumăm toate resursele acestei planete şi astfel să ajungem în pragul autodistrugerii.

Life sau APA, elementul care face posibilă viaţa, conform semnalelor de alarmă recente din partea multor organizaţii ecologiste, aflată în cantităţi masive în jurul calotelor polare sun forma gheţarilor permanenţi se topesc în urma efectului de seră la nivel global. Se pare că potopul s-a petrecut în istoria umanităţii, nu e chiar o viziune aberantă, luând în considerare izvoarele scrise ale Bibliei.

Light, lumina Soarelui, Soarele însuşi este într-un proces de expansiune care în decursul milenilor ce vor veni va înghiţi pe rând toate planetele din sistemul nostru solar. Un cataclism cosmic e inevitabil, doar momentul când se va întâmpla e încă o necunoscută, iar Pământul e constant ameninţat de coliziunea cu diferite corpuri cereşti: comete, meteoriţi.

Omul are darul de a construi, dar în nesăbuinţa sa poate la fel de bine să distrugă chiar lumea care-l adăposteşte.

Mulţumesc, Vodafone!

Nu prea mi se-ntâmplă să fac reclamă gratuită nimănui, nici măcar reclamă plătită nu mă prea îndrum ori pricep să fac, dar de data aceasta compania Vodafone România m-a impresionat cu un gest de neegalat în istoria recentă a României din partea unei persoane juridice. Compania Vodafone a donat impresionanta, şi când zic impresionantă chiar mi se pare astfel având în vedere vremurile prin care trecem, suma de 350.000 de euro în cadrul unei ample campanii  de strângere de fonduri iniţiată de Asociaţia Salvează Vieţi.

Obiectivul campaniei este strangerea unui milion de euro pentru construirea unui centru de diagnostic si tratare a cancerului la copii, la Clinica de Oncopediatrie Luis Turcanu, Timisoara.

Vreau să vă spun că sunt fan Vodafone dintotdeauna, chiar de pe vremea de când erau Conex, dacă e posibil aşa ceva. Oferta Vodafone mi s-a părut întotdeauna cea mai bună de pe piaţa comunicaţiilor mobile. Au avut o singură perioadă de rătăcire chiar când Conex a fost preluat de Vodafone, spun asta pentru că oferta lor a fost întotdeauna clară şi la obiect, asta am admirat la ei cel mai mult, plus preţurile speciale la telefoane. Restul ofertelor la abonamente de pe piaţă mă năucesc de-a dreptul, îmi place să mi se spună pe şleau, aveţi atâtea minute în reţea gratuite, aveţi atâtea minute naţionale şi internaţionale gratuite şi atâtea mesaje gratuite. Vrăjeli de genul, minute cu numere favorite nu mi s-au părut niciodată variante viabile pentru că eu nu vorbesc doar cu nevasta sau cu cel mai bun prieten la telefon, am un univers mult mai larg de cunoştinţe pe care le sun periodic, fie colaboratori, colegi de servici sau de şcoală.

În 18 decembrie anul trecut mi-a expirat contractul  pe care-l aveam încheiat cu compania în cauză. M-am uitat bine mersi pe site, mi-am ales telefonul  care mi-a plăcut cel mai mult şi abonamentul cel mai potrivit pentru mine şi m-am dus la cea mai apropiată reprezentaţă Vodafone. Am ales abonamentul promoţional Vodafone Complet 800 Internet pe mobil Plus care îţi oferă 125 minute naţionale şi 800 minute în reţea lunar, pe viaţă, pentru că în minutele respective de convorbire mi s-a părut că mă încadrez cel mai bine.

În mai puţin de un sfert de oră aveam în mână telefonul pe care mi l-am dorit cu mai puţin de 100 de lei, mi-au scăzut punctele de fidelitate, şi un abonament de aproape 70 de lei. Vreau să vă spun că am atâtea minute de vorbesc până mă plictisesc şi nu trec de planul tarifar lunar (Chiar m-am gândit să-i dau abonamentul lu’ nevastă-mea că ea întotdeauna se întinde la telefon)  Nokia E5 are GPS, reţele de socializare preinstalate, Twiter, Facebook, urmăresc şi FAIN-ul de pe el, posibilităţi de download şi lectură E-book, urmărire Youtube prin conectare WI-FI cu viteze de trafic în timp real, cred şi eu cu un procesor de 600 MHZ şi o memorie RAM de 250 MB.

Sper ca Vodafone să menţină aceleaşi standarde ridicate de satisfacere a clienţilor săi prin ofertele mai mult decât tentante şi să dea dovadă de aceeaşi atitudine prosocială implicându-se în tot mai multe proiecte umanitare. Mulţumesc încă o dată Vodafone una din puţinele companii de pe piaţa românească care lucrează cu adevărat la un nivel profesionist.

Eu (mai) cred în România

Spun că „mai” cred în România, pentru că nu ştiu pentru câtă vreme încă o să mai contiunui să cred într-un proiect a cărui finalizare se tot amână la nesfârşit.. Mă întreb în fiecare zi de ce nu plec din ţara asta parcă uitată de Dumnezeu? O ţară ca o corabie ce pluteşte în derivă fără viitor, fără port de origine, fără istorie, fără amprentă naţională.

Nu am plecat pentru că eu mai cred în tinerii ei străluciţi, mai cred într-un viitor luminos al acestei ţări, în care m-am născut, în care am crescut şi de care mă leagă un cordon ombilical din atâtea şi atâtea amintiri şi experienţe frumoase. Cred în tinerii ei ambiţioşi, cred în poporul acesta care a dat naştere atâtor minţi luminate, îmi pare mult prea hazardat să abandonez toate aceste gânduri şi sentimente care mă leagă ancestral de pământul strămoşilor mei.

Poate că regimul comunist a reuşit să spele creierele părinţilor noştri, să dezrădăcineze şi să înlăture orice sentiment de libertate, poate că au reuşit să şteargă orice dorinţă de voinţă, exprimare, gândire libere. Dacă îi repeţi unui om decenii la rând că e prost, că e leneş, se preschimbă asemenea câinelui care vrea să iasă din cuşcă şi stăpânul îi administrează de fiecare dată electro-şocuri. Omul, asemenea câinelui, dezvoltă o neajutorare învăţată, cîinele nu mai iese din cuşcă de frica şocurilor electrice, omul nu mai iese din colivia ideologică ce i-a fost inoculată de teama propriei neputinţe. Şi cîinele, şi omul se mulţumesc să privească realitatea dincolo de gratii prin prisma fricii, a îngrădirii oricărei libertăţi şi a privării oricărui drept.

Moştenirea ce o lasă, omul astfel înghesuit în neghiobia sa, mesajul genetic primit de progenitura viitoare nu este altul decât starea de a se regăsi hipnotizat de un efect de spectator. Spectator al unei reprezentaţii absurde şi dramatice, în care scena se termină tragic pentru cel care priveşte buimac de pe margine. Scene cu şobolani rozalii şi cârtiţe doctrinare pe post de politruci cu scopuri perverse. Scene în care actorii îşi schimbă rolurile între ei în culise ştiind că poporul din sală doar asistă, huiduie sau aplaudă, dar nimic mai mult.

Victor şi Crin, îmi permit să le spun pe nume, pentru că suntem mai apropiaţi de vârste, de concepţii despre viaţă, am nădejdea că împărtăşim aceleaşi speranţe de viitor al acestei ţări, poate că sunt marionete ai unor păpuşari, mari maeştri tirani, dar ei sunt ca noi, au rămas în ţară şi continuă lupta. Duşmanul poartă multe chipuri, lăcomie, şantaj, ignoranţă, aroganţă, nepăsare, teribilism. Poate că urmăresc aceleaşi idealuri meschine, faimă, bogăţie, putere, dar eu simt că şi ei asemenea mie mai CRED în ROMÂNIA!

EGO la conservă sau „social-bot”

Nemurirea e visul care a chinuit omenirea încă de când a prins ea conştiinţă despre existenţa sinelui. Şi ce este procreerea decât o perpetuare fizică şi cât se poate de psihică a individului, o prelungire cât se poate de concretă a Eu-lui personal în viitor. Cu alte cuvinte, în mod  mai mult sau mai puţin evident dorim ca prin progeniturile noastre să lăsăm moştenire pământului o fărâmă din noi, din personalitatea, din individualitatea, din existenţa noastră vremelnică. Şi astfel că toată viaţa ne chinuim, mai mult sau mai puţin vădit, să imprimăm acele trăsături care ne deosebesc, care ne definesc ca individualitate, copiilor noştri.

Mai tîrziu pe scara evoluţiei, mai aproape de timpurile noastre, unii contagiaţi de o iubire de sine sublimă, au avut şi încă au credinţa că se pot juca de-a Dumnezeu, prin experimente bio-genetice încercând să reproducă copii exacte ale lor, odrasle care nu moştenesc numai o parte a codului gentic părintesc, dar chiar îl împrumută aşijderea, bucăţică cu bucăţică. Vorba românului, copilul e leit tac-su.

Dar unora să pare că acest obiectiv li se pare prea îndepărtat sau prea riscant ca să şi-l asume, de aceea conform articolului citat au dus lucrurile în altă sferă, şi anume au mutat terenul de desfăşurare din planul anatomic în planul tehnologic.

in ultimii ani multe companii au inceput sa investeasca in dezvoltarea de sisteme de arhivare cerebrala, un soi de copiere electronica a aminitirilor si experientelor oamenilor, in masura sa dea viata unui „alter ego digital”, cu pretentii la „nemurire”.

De aici până la visul măreţ de a implementa personalitatea proprie unei maşinării nu a fost deloc departe. Cred că unii deja îşi imaginau cum după moarte să le mai citească nepoţilor prin intermediul PC-ului  poveşti înainte de culcare. Din păcate hazardul, liberul arbitru, Dumnezeu li s-au pus în cale, pentru că se pare că nu e chiar aşa de uşor să înveţi o maşinărie ce înseamnă un sistem atât de complex precum personalitatea unui om.

Nu ştiu ce soft ar putea să reunescă în el algoritmi care să mimeze măcar iubirea, toleranţa, furia, ura. Şi oricum, am vorbi de soft, aşadar de o platformă creată de om. Bun să zicem că omul funcţionează tot pe baza unui soft. Corpul este hardware-ul, mintea (caracter, personalitate, sentimente, amintri etc.) ar reprezenta un soft. Doar că intervine un element care determină atât variabil cât şi invariabil individul ca sistem unitar de acţiune, şi anume interacţiunea cu mediul. Prin mediu înţelegându-se atât elementele artificiale, cât şi cele biologice.

Bine, să spunem că avem maşina de calcul, adică computerul,(procesorul, memoria RAM, hard-diskul)  capabil să egaleze miliardele de neuroni şi sinapsele pe care aceştia le fac în fiecare clipă. Cum anume înveţi maşinăria să socializeze, cum ai putea învăţa maşinăria să se raporteze prin sine propriu sinelui social? Cum am putea reda printr-un soft unei maşinării planurile mentale umane: subconştient, inconştient, conştient? Cum ar putea să arate acel soft care să facă conexiunile arbitrare sau voite între cele trei planuri ale gândirii umane?   

Dream on, ain’t nothin’ wrong!

Igiena muncii

O să încep cu un sfat, care poate părea meschin atunci când face referire la muncă: „Nu te lua prea în serios, pentru că nimeni nu o face”.

Jocul desăvârşeşte munca. Copilul şi grupul de prieteni prin jocul lor de astăzi vor fi adulţii responsabili de mâine implicaţi în proiecte sociale. Doar că jocul se redefineşte la vârsta adultă, pentru obţinerea unor rezultate e nevoie de o oarecare implicare care necesită EFORT. Plăcerea e ingredientul sublim ce poate supera inconfortul oricărei oboseli. Plăcerea muncii bine făcute, plăcerea unui proiect personal care te motivează, plăcerea vederii capodoperei finisate cu măiestrie şi talent.

Munca e un joc, doar că se supune parametrilor responsabilităţii sociale. Componenta esenţială a jocului este imaginaţia. Fără imaginaţie n-ar fi nici fizică, nici literatură, nici gust şi deci n-ar fi nici plăcere. Imaginaţia are puterea să proiecteze, să construiască, să planifice, să vizualizeze.

Imaginaţia şi Intuiţia dau naştere sclipirilor, şi prin intermediul raţiunii se naşte geniul.

Nu uitaţi să vă şi jucaţi data viitoare când veţi muncii.