Religie şi religiozitate în societatea multioptions

Eu Cred. Voi începe cu această mărturisire încă de la început ca să ştiţi din ce punct de vedere voi trata subiectul de faţă. Sunt unii care-mi vor spune că nu este de ajuns să crezi şi poate au dreptate, credinţa nu este egală cu religia cum nici pofta de mâncare nu este egală cu mâncatul în sine. Cultul credinţei în ceva implică mult mai multe decât doar credinţă, el poate implica un ritual, un edificiu consacrat, un duhovnic, scrieri, imnuri, psalmi care îndeletnicesc şi întăresc acţiunea de transcedere către dialogul cu o fiinţă supremă, divină, întru realizarea unui ideal uman.

Am ajuns în vremuri în care ne dăm seama, realizăm pe bună dreptate, că religia nu se mai suprapune religiozităţii. Adică mersul la biserică, a ţine post, a te spovedi şi alte asemenea lucruri, acţiuni dealtfel foarte religioase nu se mai suprapun neapărat obieciurilor şi practicilor contemporane. Păi de ce anume? Pentru că vremurile au înaintat şi noi, ca specie umană şi în speţă una înclinată în a crede în ceva, am evoluat odată cu tehnologia, gadget-urile şi internetul. Viziunea asupra unui Dumnezeu s-a schimbat, căci dacă la sfârşitul secolului trecut încă ne era „frică de Dumnezeu”, mulţi am început să-l vedem nu ca pe un zeu de care să ne temem  ci mai degrabă un Demiurg, un Arhitect Uniersal căruia să ne destăinuim şi nu printr-o rugăciune formală prin care nu transmitem nimic altceva decât supunere şi umilinţă în faţa preaputernicului zeu, dar mai degrabă povestindu-i seara înainte de culcare neliniştile, necazurile şi împlinirile de peste zi. Biserica este un edificiu sacru, dar preoţii şi-au pierdut din sacralitate, poate din cauza scandalurilor legate de biserică, poate din cauza unora care nu au vocaţie dar care au intrat în rândurile clericale doar pentru a avea un acoperiş asigurat deasupra capului. 

Ritualul, cel puţin cel întâlnit şi practicat de creştinii fervenţi, ar trebui reformat din temelii, şi acest lucru ar trebui să plece de la cei responsabili de el, şi anume preoţimea românească. Eu mă duc la biserică să-l găsesc pe Dumnezeu, este locul cel mai potrivit unde aş putea găsi pacea şi liniştea necesare pentru a intra în transa de care e nevoie pentru a dialoga cu divinul, dar Biserica mi-l arată, mi-l oferă oare pe Dumnezeul pe care-l caut eu sau procesul la care sunt supus odată intrat în Biserică e oare xel adecvat, nu e oare prea abstract, chiar ciudat, formal pentru a mi-l apropia pe Dumnezeu? Nu mă încălzeşte cu nimic dacă preotul deschide Molifta sau Biblia şi începe să-mi citească o  liturghie sau cine ştie ce altceva fără nici o importanţă pentru mine. A nu se înţelege greşit, citesc Biblia, cred în ea şi o consider o lucrare Sfântă dar modul impropriu de a mă face să mă apropii de cele bisericeşti mi se pare unul cât se poate de aberant.

Creştini, catolici, musulmani, evrei, hindu sau budişti, sunt o multitudine de religii spre care poţi opta. Cei mai mulţi dintre credincioşi de pe întregul mapamond mi se par a se împărţi în două mari tabere: cei  moderaţi, care converg spre un numitor comun, un Creator, o fiinţă supremă spre care acced cu toţii, acesta fiind un efect al globalizării şi al exploziei de informaţie din casele noastre pe calea mass-media şi a internetului. Cea de-a doua categorie, cea a extremiştilor este cea a bigoţilor, luptătorilor jihadului, a sioniştilor ş.a. toţi dorind într-un orgoliu prostesc să ridice cultul lor printr-un fanatism habotnic deasupra celorlaltor  religii, considerând că doar credinţa lor este cea adevărată. Mai este o categorie destul de larg răspândită, aceştia acceptând o variantă foarte uşoară, foarte la îndemână, cea mai comodă situaţie în care se pot regăsi, declarându-se atei, deşi cei mai mulţi nu au şi nici nu doresc să dea argumente pentru opţiunea lor sau în cazul în care găsesc un motiv, acesta adesea e unul pueril şi nefondat .   

Suntem botezaţi într-o anume religie dar odată cu vârsta majoratului putem opta pentru cultul care ni se potriveşte, care răspunde întrebărilor noastre. De la cele mai noi religii apărute precum Scientology, de la cele care afirmă că deţin manuscrisele unei noi evanghelii precum Cartea lui Mormon, de la cele mai bogate precum Biserica Catolică, cele mai stricte precum religia Musulmana, până la cele în care se accede cel mai greu şi care presupun ritualuri dintre cele mai dure cum este organizaţia Opus Dei. Sunt o multitudine de secte, unele mai obscure, altele mai populare care promit mântuirea şi viaţă îmbelşugată pe Pământ care se dovedesc în final a urmări scopuri la fel de meschine precum jocurile piramidale.

Eu consider credinţa ca pe un coridor interior în care comunic cu Marele Arhitect, templul meu e inima mea, duhovnicul îmi e spiritul iar ruga îmi e recunoştinţa. O seară bună în care vă recomand ca în toate clipele dinainte de culcare să vă gândiţi la cele ce aţi înfăptuit peste zi şi să vă întrebaţi dacă vă meritaţi mâncarea cu care v-aţi hrănit, haina cu care v-aţi îmbrăcat şi respectul apropiaţilor voştri.

Anunțuri

3 responses to “Religie şi religiozitate în societatea multioptions

  1. Nu subscriu întru totul la ceea ce ai zis dar mă bucur întotdeauna să văd că oamenii nu se limitează. Și acuma ce să spun? Eu zic că ce-i frumos, și lui Dumnezeu îi place. Iar efortul de a-L descoperi este unul frumos 🙂

  2. E o onoare de ori de cate ori lasi un comment pe blogul meu, Serafim. Da, efortul de a-l descoperi e unul cat se poate de frumos.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s