În ţintirim ni-i foame de viaţă

Imaginează-ţi o groapă în rând cu celălalte pe o alee în cimitir. O groapă abia săpată, proaspăt astupată cu pământ negru, afânat. Deasupra nişte flori sau buruieni, depinde de cum ai ştiut să-ţi trăieşti viaţa. Iar la capătul gropii o cruce de lemn cu numele tău scris cu vopsea neagră. Dedesubt, două date, una o cunoşti, e scrisă în certificatul de naştere şi-n buletin, cealaltă e şi ea de domeniul trecutului, dar nu-ţi aminteşti de ea.

Atunci pe loc, îţi aduci aminte de foame, nu ai mai gustat de mult ceva. Îţi vine să petreci, cu cei dragi să te-nconjori. Unde realizezi ce scurtă-i viaţa decât în locul care-ţi aduce aminte de sfârşitul ei. Acolo, în faţa gropii te gândeşti la moarte, la ce înseamnă ea, dar tocmai pentru că e un mister total în ce-o priveşte, te face să te înfricoşezi şi mai tare.

Ce chefuri, ce fervoare, ce destrăbălare, n-ai mai avut aşa o poftă de viaţă de când te ştii, aflându-te în locul ăla straniu. Îţi vine să-ţi îmbrăţişezi toţi duşmanii, să-ţi faci o mie de iubite, să dai viaţă la mii de plozi, să dai la toţi prietenii de băut,  să te dănţuieşti şi să te chefuieşti o viaţă şi după aia s-o iei de la capăt.  

Piatra aia mare care se pune deasupra, capacul cavoului, din marmură rece, strălucitor,  te face să-ţi aduci aminte de viaţă, nu-ţi mai trebuie casă, maşină, nu mai vrei să ai realizări, vrei doar să mai trăieşti încă un timp. Ai da totul pe câteva clipe alături de cei dragi. Uiţi de boală, uiţi de necaz, doar să o mai duci o vreme.  Acolo în faţa morţii ai vrea să bei, să te hrăneşti, să te simţi bine, să alungi cât mai mult posibil năpasta.

Plimbându-te printre morminte simţi erecţia morţii, o ultimă zvâcnire de viaţă de care s-a agăţat cu disperare amărâtul ce dormitează acum în timp ce-l mănâncă viermii. Contabilizezi în cap anii pe care-i mai ai, 25, 35, 45. Cine ştie?  Pare aşa de departe clipa aia că nici nu te-ai gândit cu seriozitate la ea. Dar acolo, moartea-i cât se poate de prezentă, de concretă.

Îţi vine văzând scriu-ţi coborând în beznă, înaintând în groapă, în beci, să te arunci pe el şi să plonjezi pe burtă, să loveşti capacul sarcofagului tău cu pumnii şi picioarele, urlând de disperarea că destinul ţi-a fost prea tragic şi s-a încheiat prea repede şi prea  fără să ai nici un drept de apel.

Paradoxal dar atât de uman, fiecare deplânge ce-a avut abia când l-a pierdut.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s