EGO la conservă sau „social-bot”

Nemurirea e visul care a chinuit omenirea încă de când a prins ea conştiinţă despre existenţa sinelui. Şi ce este procreerea decât o perpetuare fizică şi cât se poate de psihică a individului, o prelungire cât se poate de concretă a Eu-lui personal în viitor. Cu alte cuvinte, în mod  mai mult sau mai puţin evident dorim ca prin progeniturile noastre să lăsăm moştenire pământului o fărâmă din noi, din personalitatea, din individualitatea, din existenţa noastră vremelnică. Şi astfel că toată viaţa ne chinuim, mai mult sau mai puţin vădit, să imprimăm acele trăsături care ne deosebesc, care ne definesc ca individualitate, copiilor noştri.

Mai tîrziu pe scara evoluţiei, mai aproape de timpurile noastre, unii contagiaţi de o iubire de sine sublimă, au avut şi încă au credinţa că se pot juca de-a Dumnezeu, prin experimente bio-genetice încercând să reproducă copii exacte ale lor, odrasle care nu moştenesc numai o parte a codului gentic părintesc, dar chiar îl împrumută aşijderea, bucăţică cu bucăţică. Vorba românului, copilul e leit tac-su.

Dar unora să pare că acest obiectiv li se pare prea îndepărtat sau prea riscant ca să şi-l asume, de aceea conform articolului citat au dus lucrurile în altă sferă, şi anume au mutat terenul de desfăşurare din planul anatomic în planul tehnologic.

in ultimii ani multe companii au inceput sa investeasca in dezvoltarea de sisteme de arhivare cerebrala, un soi de copiere electronica a aminitirilor si experientelor oamenilor, in masura sa dea viata unui „alter ego digital”, cu pretentii la „nemurire”.

De aici până la visul măreţ de a implementa personalitatea proprie unei maşinării nu a fost deloc departe. Cred că unii deja îşi imaginau cum după moarte să le mai citească nepoţilor prin intermediul PC-ului  poveşti înainte de culcare. Din păcate hazardul, liberul arbitru, Dumnezeu li s-au pus în cale, pentru că se pare că nu e chiar aşa de uşor să înveţi o maşinărie ce înseamnă un sistem atât de complex precum personalitatea unui om.

Nu ştiu ce soft ar putea să reunescă în el algoritmi care să mimeze măcar iubirea, toleranţa, furia, ura. Şi oricum, am vorbi de soft, aşadar de o platformă creată de om. Bun să zicem că omul funcţionează tot pe baza unui soft. Corpul este hardware-ul, mintea (caracter, personalitate, sentimente, amintri etc.) ar reprezenta un soft. Doar că intervine un element care determină atât variabil cât şi invariabil individul ca sistem unitar de acţiune, şi anume interacţiunea cu mediul. Prin mediu înţelegându-se atât elementele artificiale, cât şi cele biologice.

Bine, să spunem că avem maşina de calcul, adică computerul,(procesorul, memoria RAM, hard-diskul)  capabil să egaleze miliardele de neuroni şi sinapsele pe care aceştia le fac în fiecare clipă. Cum anume înveţi maşinăria să socializeze, cum ai putea învăţa maşinăria să se raporteze prin sine propriu sinelui social? Cum am putea reda printr-un soft unei maşinării planurile mentale umane: subconştient, inconştient, conştient? Cum ar putea să arate acel soft care să facă conexiunile arbitrare sau voite între cele trei planuri ale gândirii umane?   

Dream on, ain’t nothin’ wrong!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s