Daily Archives: februarie 6, 2011

Kinjiru Omi-san

Kinjiru Omi-san era unul dintre cei mai renumiţi bucătari din Orientul îndepărtat, era cunoascut de la ţara lui natală, ţara Soarelui Răsare, Japoniile sau Niponia până la graniţele vestice ale Imperiului Chinez unde dăinuiau popoarele slave, de la insulele Filipinelor până în ţările barbarilor şi ale necredincioşilor care veneau dinspre Soare-apune pe fragatele lor impunătoare.

Kinjiru Omi-san gătise la curţile imperiale ale celor mai mari stăpânitori ai lumii. Kinji-san aşa cum îi spuneau apropiaţii cunoştea toate secretele bucătăriei orientale şi nu numai, având puterea să facă magie chiar şi dintr-o bucătărie modestă a unui sărăntoc oarecare.

Dar Kinjiru după mulţi ani în care renumele său fu ridicat la rang de artă în ale gătitului, începu să caute ceva care-l sâcâia încă de când se apucase pentru prima dată să gătească. Dorea cu desăvârşire să ştie care e esenţa gustului. După mii şi mii de încercări din care ieşiseră preparate nemaipomenite, Kinjiru ajunse la concluzia că „deliciul” este de fapt o îmbinare sublimă a gusturilor rafinate,  neputând altfel decât să pună egal între esenţa gustului şi gustos.

Văzându-se în poziţia aceasta, după mii de experimente culinare, aceea de a cunoaşte originea gustului,  în mintea lui Kinjiru înflori o altă întrebare care începu să-l frământe din ce în ce mai tare. „Dacă esenţa gustului este gustosul, atunci care este cea mai gustoasă mâncare pe care omul o poate gusta vreodată?” Şi această întrebare nu-i dădea linişte, şi astfel că începu să caute răspunsul care îl va elibera de această încrâncenare a gândurilor sale.

Din vorbă în vorbă, Kinjiru luase mai multe piste pentru a descoperi adevărul în ceea ce priveşte gustul neasemuit pe care doar câţiva semeni l-au gustat în viaţa lor. Kinjiru aflase după ce urmă multe piste false, de un bătrân care locuia pe coama muntelui sfânt, Fuji, şi care deţinea o carte de bucate care-i va dezvălui reţeta obţinerii gustului sacru.

Kinjiru trecu printr-o serie de aventuri în timpul cărora fu foarte aproape de a-şi pierde viaţa, dar simţea cu fiecare pas cu care se apropia de sursa neliniştii sale că nimic nu-i poate sta în cale. În cele din urmă, pe jumătate mort decât viu, ajunse în faţa maestrului care locuia pe muntele Fuji. Maestrul nu-i spuse nimic, ştiind de ce este Kinjiru acolo, prepară două ceşti cu ceai şi-i întinse şi lui una.

După ce băuseră ceaiul, bătrânul din faţa sa îi întinse o carte cu file învechite şi cu coperţi din piele care era învelită într-o cârpă veche. Kinjiru o luă, îi mulţumi bătrânului şi plecă, nerăbdător să afle reţeta secretă dobândită în urma cunoaşterii milenare.

Kinjiru găsi în carte un secret care la început îl nedumeri. În carte era descris cu lux de amănunte cum să gătească un om, cartea precizând că numai carnea de om se poate ridica la gustul sublim pe care îl poate gusta cineva vreodată.Chiar dacă era un sacrilegiu Kinjiru se hotărî să încerce reţeta secretă. Numai că omul sacrificat trebuia să fie neprihănit de cele lumeşti, iar moartea să survină în timpul orgasmului pentru ca toată acea savoare, acel parfum al fiorului morţii să se împletească într-o savoare magică.

Kinjiru avea nevoie deci de un exemplar tânăr, aflat în floarea vârstei, pentru a-şi pune reţeta în practică. Întâmplarea făcuse ca un tânăr învăţăcel dornic să deprindă arta culinară de la cel mai mare bucătar al lumii să se  aciueze pe lângă el. Tânărul avea doar şaptsrepzece ani, era necopt încă şi se numea Isogi-san. Kijiru gândi că Isogi -san ar fi perfect, pentru că dacă ar fi ştiut că se jertfeşte pentru a fi ingredientul principal în căutarea gustului sublim, ar fi făcut-o cu mare onoare. Numai că Isogi nu trebuia să ştie nimic de acest lucru.

În carte scria clar că Isogi-san trebuia să moară ştrangulat pentru ca sângele său juvenil să rămână în ţesuturi în timp ce va face amor pasional. Kinjiru căută cea mai frumoasă curtezană şi o plăti să-l facă pe Isogi să se îndrăgostească de ea. Curtezana se numea Kyimi şi era cea mai frumoasă curtezană de prin partea locului. Kinjiru îi explică ce trebuie să facă şi Kyimi se învoi pentru cinci saci de orez să procedeze întocmai. 

Isogi-san se îndrăgosti până peste măsură de Kyimi, iar când aceasta intră în dormitorul său inima i se înflăcără atât de tare încât simţi cum sângele fierbândă îi inundă tot corpul.  Kinjiru intră în cameră fără ca Isogi să bage de seamă şi chiar în momentul orgasmului îl ştrangulă cu cordonul său de la kimono.

Pe dată începu Kinjiru să-l pregătească pe ucenicul său, Isogi-san, pentru a realiza reţeta aceea secretă, căci corpul trebuia să fie încă cald când va fi pus la foc. După ore bune în care Kinjiru unse corpul neînsufleţit al lui Isogi cu mirodenii de tot felul, masa era gata. Isogi era acum copt de-a binelea şi Kinjiru pe punctul de a lua prima îmbucătură. Numai că în momentul în care Kinjiru avea să simtă gustul divin îşi aminti de dragostea lui Isogi pentru Kyimi, de decepţia pe care o citi în ochii tânărului când îl ştrangulă. Kinjiru nu mai duse mâna către gură, înlăturând îmbucătura aceea malefică şi din momentul acela nu mai puse niciodată în gură altceva decât ceai şi ierburi.

Kinjiru-san realiză în urma sacrificiului lui Isogi că nimeni nu ar trebui să-şi asume privilegile divinităţii căci pierderile sunt prea mari şi că doar Dumnezeu e demn de cunoaşterea supremă, fie ea arta culinară sau orice fel de îndeletnicire umană care ar putea ajunge la nivel de capodoperă manifestându-se astfel ca o artă.

Personalitatea în plan medical

Medicina occidentală a respins până nu demult orice implicare a ştiinţelor aşa numite empirice, transmise pe cale orală fără un suport de evaluare categoric, fără a fi puse în practica ştiinţifică ca apoi să fie expuse în scris sub forma unor teze solide. Una dintre ştiinţele de care vă spun, care se bucură de o foarte mare popularitate în prezent, este cea a acupuncturii.

Cam la fel cu acupunctura s-a întâmplat până nu demult şi cu psihologia mulţi spunând că această ştiinţă nu se delimitează de filozofie, alţii fiind sceptici că conştiinţa umană poate fi în acelaşi timp şi obiectul şi unealta de observaţie. Dar iată că secolul nostru se înclină aşa cum este normal spre cunoaşterea sinelui propriu cât şi a celui general. Omul doreşte mai mult ca niciodată să-şi înţeleagă pornirile, instinctele, dorinţele, nevoile.

Medicina ar trebui aşa cum e normal să recunoască psihologia ca pe o unelată în a combate cauzele reale ale multor boli atât a afecţiunilor acute, dar mai ales a celor cronice. În fişa medicală ar trebui pe lângă histograma afecţiunilor de care a suferit pacientul să apară şi o scurtă evaluare psihologică, dar mai ales personalitatea şi tendinţele ce recurg din acest pattern. La baza personalităţii stă atributul temperamentului, care de obicei e înnăscut, se cunosc patru tipuri fundamentale de temperament: sentimental, sangvin, coleric şi flegamtic. 

Ce este altceva personalitatea unui individ decât un set de credinţe, principii, standarde care formează un grafic liniar în urma căruia putem stabili tendinţele viitoare ale individului. Cu alte cuvinte putem prevedea acţiunile viitoare ale unui individ într-o oarecare măsură analizându-i trecutul.

Ştiind că în zilele noastre multe afecţiuni sunt provocatre pe bază de sistem nervos, un doctor primar precum medicul de familie ar putea aplica în practică având cunoştinţe minime de psihologie şi paleative ale stărilor de rău psihic.

Să luăm cazul unui pacient cu un temperament de tip sentimental şi o personalitate închisă, introversă. Pacientul în cauză se prezintă la medicul de familie acuzând dureri de stomac, arsuri. Medicul îi poate recomanda un pansament gastric, dar el lecuieşte efectul şi nicidecum cauza bolii. Dar dacă medicul ar ştii că această afecţiune poate fi legată şi de faptul că un tip sentimental-introvers poate suferi de uşoare depresii de unde i se trage şi durerea de stomac, i-ar putea prescrie şi un antidepresiv uşor. Se întâmplă ca cei mai mulţi să nu dea fuga la psiholog sau psihiatru pentru cea mai mică supărare pentru că o iau de bună că le va trece, dar orice problemă cât de minoră poate trece în plan subsidiar şi astfel să facă pagube mai mari decât o simplă supărare.   

Să luăm cazul unui sangvin extrovers, care se frământă pentru un oarecare reproş ce i-a fost adus şi nu poate dormi noaptea din cauza asta. Se prezintă la medic cu dureri de cap şi dereglări ale organelor interne şi acuză o durere acută la ficat. I se poate prescrie un ameliorator pentru vezica biliară, un anelgezic pentru durerea de cap, dar dacă doctorul ar şti că nu poate dormi noaptea i-ar prescrie un somnifer, pentru că afecţiunile de care suferă se pot datora în mare măsură faptului că pacientul său nu are odihnă.  

Cele mai multe afecţinui se datorează mesajelor incorecte pe care organele interne le primesc din partea centrilor nervoşi cu funcţie executorie, ori dacă echilibrul interior este destabilizat acest lucru se va răsfânge în cele din urmă asupra stării noastre de sănătate fizică. După cum se ştie din popor supărarea merge la inimă, nervii la stomac şi dragostea la ficat. Prevăd o împletire a ştiinţelor medicale pentru un tratament cât mai corect a afecţiunilor de care suferim.

The „Chi”

Psihologia este o ştiinţă care se ocupă de sutdierea şi înţelegerea gândirii umane. Şi precum oricare altă ştiinţă psihologia se supune rigorilor didactice, în sesnul că şi pshilogia se foloseşte în la fel de mare măsură de definiţii, ipoteze, concluzii, metode experimentale pentru a dovedi practic ipotezele teoretice ş.a.m.d.

Dar psihologia spre deosebire de orice altă ştiinţă investigativă şi departe de oricare altă latură uamnistă a cunoaşterii are particularităţile sale. Întâlnim ca deosebiri în psihologie faţă de celălalte ştiinţe umaniste metoda riguroasă a statisticii, o parte a psihologiei cât se poate de abstractă, de obiectivă, de formală în aflarea răspunsurilor privitoare la problemele sociale sau individuale pe planul raţiunii.

Totoodată psihologia se confruntă, zic eu, cu un concept paradoxal în încercarea de a defini omul la modul sublim, pentru că toată ştiinţa aceasta numită psihologie se concentrează pe infirmarea unei componente misitice precum cea a sufletului nefăcând altceva decât ca în final să-şi demonstreze neputinţa de a defini omul înafara sferei ce cuprinde sufletul. Sufletul este o componentă a vieţii raportându-se la activitatea umană ca o constantă invariabilă ce intră în toate ecuaţiile privitoare la personalitate, gândire, judecată sau în plan afectiv.

Faţă de matematică, mai ales în geometrie, unde întâlnim o constantă invariabilă precum Pi sau π,  în psihologie avem o constantă variabilă pe care o s-o denumesc „Chi” de la numele pe care-l poartă în cultura chineză „suflul vieţii„. Faţă de geometrie unde Pi are o valoare absolută find egală cu 3,14, „Chi” în psihologie are o valoare variabilă pentru că nu poate fi deteminată conform unor calcule sau a unor statistici şi teste cât de cât precise.

„Chi” sau componenta sufletului, este o dimensiune a sufletului dincolo de noi, dincolo de înţelegerea noastră, încă mulţi o contestă agăţându-se de credinţe absolutiste a unui comportament uman egal cu reacţia stimul-răspuns,  alţii o contestă din cauza pragmatismului şi rigurozităţii nedorind să ia în calcul o constantă invariabilă destinată hazardului.

E la fel de adevărat că structura psihicului uman se formează pe cadrul personalităţii individului, dar trebuie să recunoaştem că în anumite situaţii apare o constantă variabilă, o necunoscută încă mistică, „Chi”-ul unui traseu autodeterminat şi autoîmplinit numit destin.   „Chi” este în fapt o reunire a credinţelor noastre, a memoriei, a gândirii de moment, a setului de principii dar şi componenta unui ceva necunoscut care poate fi numit viaţă anterioară, Dumenzeu, liber arbitru, hazard etc.