Kinjiru Omi-san

Kinjiru Omi-san era unul dintre cei mai renumiţi bucătari din Orientul îndepărtat, era cunoascut de la ţara lui natală, ţara Soarelui Răsare, Japoniile sau Niponia până la graniţele vestice ale Imperiului Chinez unde dăinuiau popoarele slave, de la insulele Filipinelor până în ţările barbarilor şi ale necredincioşilor care veneau dinspre Soare-apune pe fragatele lor impunătoare.

Kinjiru Omi-san gătise la curţile imperiale ale celor mai mari stăpânitori ai lumii. Kinji-san aşa cum îi spuneau apropiaţii cunoştea toate secretele bucătăriei orientale şi nu numai, având puterea să facă magie chiar şi dintr-o bucătărie modestă a unui sărăntoc oarecare.

Dar Kinjiru după mulţi ani în care renumele său fu ridicat la rang de artă în ale gătitului, începu să caute ceva care-l sâcâia încă de când se apucase pentru prima dată să gătească. Dorea cu desăvârşire să ştie care e esenţa gustului. După mii şi mii de încercări din care ieşiseră preparate nemaipomenite, Kinjiru ajunse la concluzia că „deliciul” este de fapt o îmbinare sublimă a gusturilor rafinate,  neputând altfel decât să pună egal între esenţa gustului şi gustos.

Văzându-se în poziţia aceasta, după mii de experimente culinare, aceea de a cunoaşte originea gustului,  în mintea lui Kinjiru înflori o altă întrebare care începu să-l frământe din ce în ce mai tare. „Dacă esenţa gustului este gustosul, atunci care este cea mai gustoasă mâncare pe care omul o poate gusta vreodată?” Şi această întrebare nu-i dădea linişte, şi astfel că începu să caute răspunsul care îl va elibera de această încrâncenare a gândurilor sale.

Din vorbă în vorbă, Kinjiru luase mai multe piste pentru a descoperi adevărul în ceea ce priveşte gustul neasemuit pe care doar câţiva semeni l-au gustat în viaţa lor. Kinjiru aflase după ce urmă multe piste false, de un bătrân care locuia pe coama muntelui sfânt, Fuji, şi care deţinea o carte de bucate care-i va dezvălui reţeta obţinerii gustului sacru.

Kinjiru trecu printr-o serie de aventuri în timpul cărora fu foarte aproape de a-şi pierde viaţa, dar simţea cu fiecare pas cu care se apropia de sursa neliniştii sale că nimic nu-i poate sta în cale. În cele din urmă, pe jumătate mort decât viu, ajunse în faţa maestrului care locuia pe muntele Fuji. Maestrul nu-i spuse nimic, ştiind de ce este Kinjiru acolo, prepară două ceşti cu ceai şi-i întinse şi lui una.

După ce băuseră ceaiul, bătrânul din faţa sa îi întinse o carte cu file învechite şi cu coperţi din piele care era învelită într-o cârpă veche. Kinjiru o luă, îi mulţumi bătrânului şi plecă, nerăbdător să afle reţeta secretă dobândită în urma cunoaşterii milenare.

Kinjiru găsi în carte un secret care la început îl nedumeri. În carte era descris cu lux de amănunte cum să gătească un om, cartea precizând că numai carnea de om se poate ridica la gustul sublim pe care îl poate gusta cineva vreodată.Chiar dacă era un sacrilegiu Kinjiru se hotărî să încerce reţeta secretă. Numai că omul sacrificat trebuia să fie neprihănit de cele lumeşti, iar moartea să survină în timpul orgasmului pentru ca toată acea savoare, acel parfum al fiorului morţii să se împletească într-o savoare magică.

Kinjiru avea nevoie deci de un exemplar tânăr, aflat în floarea vârstei, pentru a-şi pune reţeta în practică. Întâmplarea făcuse ca un tânăr învăţăcel dornic să deprindă arta culinară de la cel mai mare bucătar al lumii să se  aciueze pe lângă el. Tânărul avea doar şaptsrepzece ani, era necopt încă şi se numea Isogi-san. Kijiru gândi că Isogi -san ar fi perfect, pentru că dacă ar fi ştiut că se jertfeşte pentru a fi ingredientul principal în căutarea gustului sublim, ar fi făcut-o cu mare onoare. Numai că Isogi nu trebuia să ştie nimic de acest lucru.

În carte scria clar că Isogi-san trebuia să moară ştrangulat pentru ca sângele său juvenil să rămână în ţesuturi în timp ce va face amor pasional. Kinjiru căută cea mai frumoasă curtezană şi o plăti să-l facă pe Isogi să se îndrăgostească de ea. Curtezana se numea Kyimi şi era cea mai frumoasă curtezană de prin partea locului. Kinjiru îi explică ce trebuie să facă şi Kyimi se învoi pentru cinci saci de orez să procedeze întocmai. 

Isogi-san se îndrăgosti până peste măsură de Kyimi, iar când aceasta intră în dormitorul său inima i se înflăcără atât de tare încât simţi cum sângele fierbândă îi inundă tot corpul.  Kinjiru intră în cameră fără ca Isogi să bage de seamă şi chiar în momentul orgasmului îl ştrangulă cu cordonul său de la kimono.

Pe dată începu Kinjiru să-l pregătească pe ucenicul său, Isogi-san, pentru a realiza reţeta aceea secretă, căci corpul trebuia să fie încă cald când va fi pus la foc. După ore bune în care Kinjiru unse corpul neînsufleţit al lui Isogi cu mirodenii de tot felul, masa era gata. Isogi era acum copt de-a binelea şi Kinjiru pe punctul de a lua prima îmbucătură. Numai că în momentul în care Kinjiru avea să simtă gustul divin îşi aminti de dragostea lui Isogi pentru Kyimi, de decepţia pe care o citi în ochii tânărului când îl ştrangulă. Kinjiru nu mai duse mâna către gură, înlăturând îmbucătura aceea malefică şi din momentul acela nu mai puse niciodată în gură altceva decât ceai şi ierburi.

Kinjiru-san realiză în urma sacrificiului lui Isogi că nimeni nu ar trebui să-şi asume privilegile divinităţii căci pierderile sunt prea mari şi că doar Dumnezeu e demn de cunoaşterea supremă, fie ea arta culinară sau orice fel de îndeletnicire umană care ar putea ajunge la nivel de capodoperă manifestându-se astfel ca o artă.

5 responses to “Kinjiru Omi-san

  1. Pingback: Pe fuga … » Catched …

  2. Interesanta povestire! Pacat ca dupa atata preparatii si munca, Kinjiru nu mai vrea sa afle gustul divin! Felicitari pentru povestire!
    O zi minunata!

    • Nea Costache, aş gusta nişte cîrniţă de om, aşa de amoru’ artei, că cică creează dependeţă aşa de bună e! Apăi nu ştiu cum se analiază asta trăsăturilor morale ale unui bun creştin, da’ io tare aş mai fi curios!

  3. Pingback: Fotografii de pe la prieteni « Călin Hera. PA-uri şi mirări

  4. Povestea asta imi aminteste de Parfumul…in care un personaj asemantor cauta sa fabrice parfumul suprem…astfel ca sacrifica mai multe fecioare frumoase pentru a le capta mireasma pielii
    Rezultatul e ca, parfumul respectiv ii determina pe oameni sa se iubeasca instant si sa se devoreze pana la ultima bucatica…
    Oricum, ca si aici, lectia e extrem de importanta; fiecare dintre noi ne credem mici zei intr-o zona a existentei sau alta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s