Anisia

 (de ziua îndrăgostiţilor reeditez o scriere mai veche foarte plăcută mie )

Deşertul de lumină al Terrei. Africa, leagănul civilizaţiei noastre. În unda imperceptibilă a timpului, vântul Universului a creat acest peisaj plin de un misticism încă de nenţeles ce a chinuit imaginaţia multor iluminaţi iluştrii. Dune de nisip, valuri nemărginite şi nenumărate se întind dincolo de puterea imaginaţiei umane. Un ocean de nisip, o clepsidră ce măsoară existenţa Universului infinit. O lume atât de intrigantă percepţiei şi imaginaţiei umane.

După zile bune de mers în neîndurătorul cuptor al lui Allah, caravana a ajuns într-o oază de viaţă a deşertului. Un ochi de apă ce asigură supravieţuirea atâtor mii de plante, animale şi mai ales fiinţe umane. O fântână de speranţă ieşită în calea pelerinilor în drum spre cetatăţile sfinte ale credinţei. Apa dulce şi rece ce poate fi gustată aici, reclădeşte pilonul principal al credinţei: MORALUL.

Sunt deghizat în beduin, altfel risc să fiu ucis. Un văl mare, negru, îmi acoperă brutal faţa, şi îmi irită obrajii pârliţi de razele soarelui. Pe aceste meleaguri păgânii sunt ucişi fără remuşcări. Pot fi cu mare uşurinţă mătrăşit cu sânge rece în cel mai fierbinte loc de pe pământ.  

Care e scopul meu pe aceste meleaguri. Sunt un drumeţ pribeag în calea destinului meu din dorinţa de a înţelege din nou viaţa. Am ales să traversez cel mai arid loc de pe pământ pentru a mă redescoperi. Pentru a înţelege din nou tainele Universului. Pentru a înţelege   din nou traiul simplu. Viaţa trăită cu strictul necesar. Pentru a auzi din nou glasul Universului. Pentru a gusta din nou plăcerea simplă de a trăi.

În Sahara, cel mai mare deşert de pe planeta pe care trăiesc în prezent, spre surprinderea mea, există o lume mult mai plină de viaţă decât în multe din aglomeraţiiile urbane existente în prezent.

În oaza aceasta, poţi încerca într-adevăr gustul adevărat al ceaiului sau al cafelei. Poţi înţelege perfect de ce APA reprezintă viaţă. Aici, în locul unde te-ai putea aştepta să nu găseşti resursele necesare întreţinerii vieţii, descoperi că în tine,  în corpul tău, este cel mai mare acumulator de energie pe care Dumnezeu l-a creat.

Eram jumătate prizonier, jumătate călător al caravanei cu care speram să ajung spre cetatea sfânta a Credinţei. Deşertul e o închisoare fără graniţe ori ziduri. Poţi fugii, însă încotro să te îndrepţi? Nu poţi scăpa de dependenţa celor care cunosc deşertul şi ştiu să citească semnele lui. Am fost sfătuit să nu vorbesc cu nimeni. Să îmi ascund faţa pe cât de mult posibil. Să devin invizibil odată cu intrarea noastră în oaza, ce îmi părea acum, după 2 zile de călătorit prin arşiţa cuptorului lui Allah, ca o renaştere la viaţă. Îmi cunoştea graiul doar un bătrân olog pe care îl ajutam să urce pe cămilă şi care fuma mahoarcă neîncetat, lucru care îmi dădea puţină iritare. Mă întrebă, la un moment dat, la ce mă gândesc. I-am răspuns că nu ştiu cât am să mai rezist. Îmi părea că fizicul meu e istovit şi că trăiesc doar din încăpăţânarea de a nu muri. Eram lipsit de vlagă şi uscat de sevă. Atunci el îmi spuse că are o surpriză pentru mine. Îmi spuse că nu departe de locul unde ne aflam era o localitate turistică cu tot confortul disponibil. Şi dacă doresc, am putea merge pentru vreo două zile acolo, cât caravana se mai odihneşte. Era ciudat, pentru că rânjise din nou şi i se arătase singurul dinte din gură, un colţ de aur srălucind, lucru ce îi oferea o figură perfidă. Am acceptat totuşi, îndoielnic. Mi-a spus că trebuie să călătorim doar noaptea şi că va trebui să mă furişez pe întuneric ca nimeni să nu mă vadă, altfel au să înceapă să pună întrebări.

Zis şi făcut. Cu gândul zadarnic de a ajunge să fac o baie din nou. De a lua o cină cumsecade. De a mă bucura de tot confortul pe care lumea modernă are să ţi-l ofere. Impacientat de gândul de a ajunge cât mai repede, mă întrebam când am să zăresc luminile oraşului în depărtare. Cu mâinile umflate din cauza frâielor de care mă ţinusem pentru a nu cădea de pe cămilă. Cu fundul plin de băşici din cauza şeii din piele tare, şederea îmi era imposibilă de câteva săptămâni încoace. Preferam să mă întind precum şeicii şi să mă sprijin în coate, deşi era privit ca un act necuviincios din partea mea faţă de restul interlocutorilor. Trăgeam de Sami, călăuza mea, pentru a ajunge cât mai repede către raiul iluzoriu al civilizaţiei.

Ajunserăm pe nişte stânci. Sami îmi spuse că are o problemă privată şi că rămâne puţin în urmă să o rezolve. După câteva minute bune, văzând că nu se mai arată, începusem să strig precum un bezmetic în întunericul de tăiat cu cuţitul prin care abia reuşeai să îţi vezi vârful degetelor de la mână. Strigasem din răsputeri. La început crezusem că mă pierdusem, apoi mă gândisem că eu nu m-am îndepărtat de locul iniţial, eram în exact acelaşi loc ca acum câteva zeci de minute, ore, cine ştie cât timp se petrecuse de când mă regăseam singur în deşert.

Îmi veni în cap, puţinul pe care îl înţelesesem de la unul din beduinii cu care călătoream. Atunci când te pierzi în deşert, dacă este noapte, şi soarele, unicul punct după care te poţi ghida, nu a răsărit pe bolta cerească, cel mai bine este să rămâi locului. Nu ştii ce primejdii te pot aştepta la pasul următor. Şi odată cu ivirea zorilor să porneşti la drum cu soarele mereu în spate. Stele apărură pe cerul senin, precum şi luna, însă incapabil să le descifrez harta ce mă putea conduce înapoi spre comunitatea oazei, mă hotărâsem să stau locului, şi să aştept. Poate cu ajutorul lui Dumnezeu, cineva mă va găsi şi mă va salva.

Mă pusesem în genunchi. La început mă încercase din răsputeri disperarea. Dacă am să mor, aici pe aceste meleaguri pustii, neştiute de nici un om. Dacă am să-mi las osemintele aici fără ca nimeni să le plângă. Nu voi mai avea şansa să repar ce am greşit până acum. Nu voi mai avea şansa să îmi revăd familia, să îmi salut pentru o ultimă oară prietenii. Toţi oamenii au ca ultimă dorinţă să moară în patul lor. Mi se părea aşa un gând anost, atât de comun şi meschin, de parcă ar mai conta unde îmi dau duhul din moment ce trec îm nefiinţă. Începusem să mă rog. Să mă rog jalnic pentru a mi se cruţa viaţa. Căzusem într-un soi de letargie inconştientă şi delirantă derulând imagini ce mi-au încântat odată privirea şi încercând sentimente ce mi-au încălzit rareori sufletul.

Vântul şuiera. Nisipul foşnea în zborul lui. Întunericul mă îmbrăţisase. Luna cu lumina ei mă încălzi. O sferă mare de lumină se formase pentru a-mi lumina spiritul. Printre genele grele îmi dădusem seama că mă aflu pe o dună uriaşă, înaltă, ce forma un acoperiş lumii sub forma unei piramide. Eram deasupra lumii, deasupra a tot ce se putea numi uman. Universul îmi dezvăluia din secretele sale. O furtună de nisip se iscă din neant. O spirală din firişoare fine  de siliciu se creease sub forţa unui curent turbionar. Păşeam prin evuri de lumină. Era un eon de cunoştinţe şi trăiri umane. Istoria mi se revela imagine după imagine de parcă asistam la înşiruirea treaptată a mii de diapozitive ce înfăţişau naşterea, formarea şi drumul către lumină a spiritului uman. Cosmosul cu ale sale stele îmi vorbea pe imba mea, eu mă adresam către el pe limba lui. Îmi şoptea secrete îngropate în conştiinţa colectivă cu milenii de ani în urmă. Răspunsuri atât de evidente zăceau ascunse în mine. Acum toate acele mistere la care speram să am vreodată răspuns prindeau viaţă, se materializau şi ieşeau la lumină mai clare ca niciodată. Eu sunt cheia, spiritul nu e cifrat, trebuie doar să ştii să îi citeşti semnele. Intuiţia e calea cea dreaptă, lumina e călăuza, destinaţia supremă e locul alături de Spiritul Creator. Vântul părea că se agită mai tare, oceanul prăvălea valuri uriaşe, nisipul formă încă o dată tunelul transcedental.

Soarele răsărise şi îmi încălzea fiinţa slăbită de experienţa trăită. Sami striga după mine, parcă în căutarea mea. Un şarpe se întrupă în ciomagul său în care se proptea pentru a-şi sprijini piciorul beteag. O lumină puternică îi străpungea pieptul şi mă orbise, înainte să se incheie repede la al-dara’h-ul negru ce îi înveşmânta trupul.

Prietene, cât mă bucur că te-am regăsit, îmi spuse Sami cu un accent stricat. Îl pivisem incredul şi de această dată. Ei, ce ai înţeles, mă întrebă persuasiv, Sami. Am înţeles că viaţa nu merită trăită fără iubire, şi am promis că de mă voi întoarce în lumea mea, oricare ar fi aceea, am să mă îndrăgostesc ca un nebun de prima fată ce are să îmi iasă în cale. Şi am să-i spun că o iubesc deşi ea nu mă va crede. Poate la început nu mă va iubi la fel de mult, însă ştiu că dacă am să insist ea va fi a mea. Şi eu voi fi al ei. Aşa să fie! Dumnzeu să mă ajute! rostii eu cu putere.

Coboram către oază, împreună cu bunul meu prieten Sami. Sub înfăţişarea aceea de om nemilos, parcă întrevedeam acum în el, tatăl pe care niciodată nu l-am avut. Apropiindu-mă de oază mă întrebam cum va arată cea sortită mie.

(va continua mâine, vă mulţumesc deocamdată de răbdarea de care aţi dat dovadă pentru a parcurge aceste rânduri)  

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s