Cultura afectivă sau de ce românii sunt încă un popor barbar

Românul nu e prost, nici incult sau după cum bine se spune popular: nu îl duce capul. Nu, nici vorbă, românul e un animal versatil, o fire adaptabilă şi cu un simţ foarte fin de observaţie, deseori impulsiv, pus adesea pe combinaţii, strategii, golănii şi alte asemenea din care să aibă un profit oarecare, la urma urmei îndreptăţit a-şi căuta şi a-şi asigura interesele, dar orice român va merge mai departe de atât pentru a trage plapuma cât mai mult spre partea lui.

Recunoşti românii fie la Londra, la Berlin, în Caraibe sau pe vârfurile celor mai înalţi munţi după jocul ochilor, după modul de a investiga şi de a „săpa” în   vorbele, mişcările, sufletul interlocutorului său. Ce anume lipseşte acestui popor să iasă din barbarismul care-l include în rândul popoarelor din „Lumea a treia”?

Da, o să mă contrazică mulţi pentru ceea ce o să afirm, dar nouă ne lipseşte cultura afectivă, empatia faţa de nevoile şi necazurile celui de lângă noi. Da, adesea ne observăm afirmând „vai, săracul”, dar de cele mai multe ori nu facem nimic pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie de ajutorul nostru, ne limităm la sfaturi inutile nici măcar la o vorbă bună care să-l mai mângâie pe cel necăjit. Ne lamentăm mereu de vitregiile vieţii dar suntem adesea incapabili ca popor să trecem peste problemele noastre cotidiene, peste egoismul social al supravieţuirii celui mai bun. Se poate corija acest defect prin conformism social sau prin educaţie, amândouă necesită la fel de mult timp şi au aceeaşi şansă de reuşită, foarte aproape de zero, dar există o minimă speranţă. Ne lipseşte enfuzia socială, trebuie să privim dincolo de a vedea o turmă condusă de un stăpân. Trebuie să învăţăm să ne percepem ca pe un grup format din indivizi cu nevoi proprii, cu motive personale, dar dar având un ţel unic, un ideal constructiv. Ceea ce comunismul şi-a propus să distrugă, a reuşit pe deplin, a decimat identitatea socială, unitatea care face ca un popor să fie cu adevărat o forţă.

Liderii care au condus patria aceasta de-a lungul a peste şase decenii au lucrat împotriva propriului popor căci au dezbinat clasele sociale asmuţindu-i unii împotriva altora, pensionari contra tineri, bugetari contra contribuabili, salariaţi contra angajatori, conţopişti contra muncitori, copii contra părinţi.   Infuzia socială, înafara câtorva acţiuni caritabile răzleţe, lipseşte cu desăvârşire. Vezi un om căzut pe stradă „E beat”, auzi o femeie ţipând „Un peşte îşi bate curvele”, un părinte îi trage o palmă unui copil în autobuz „E mă-sa”, un pensionar e furat de un şuţ la vreo coadă sau lângă vreun bancomat „N-are ce beli acasă”.

O mână de ajutor întinsă nu dovedeşte slăbiciune ci mai degrabă putere.

Ce este normalitatea?

Să plecăm de la normalitatea psihică, pentru că ea ne dă cel mai tare  de gândit. Cum am putea defini un om normal? Care sunt caracteristicile unui om normal? Se duce la muncă, are grijă de familia sa, nu este viciat sau poate că merge la biserică, se gândesc unii că ar putea găsi ca fiind normal.

Unii ar putea spune ca a nu avea excese se numeşte a fi normal, dar nici aceea nu defineşte cu adevărat normalitatea. Lipsa suferinţei, existenţa fericirii sau capacitatea de a iubi sunt componentele de bază ale normalităţii ar spune alţii. În fapt, aş spune că normalitatea este o stare de echilibru dinamic.  Ceea ce este în echilibru nu poate avea extreme, iar din cadrul oricărui sistem nu lipseşte dinamica, căci orice sistem tinde să se conserve şi să se dezvolte în acelaşi timp. Conservarea ajută sistemul de a-ţi păstra integritatea, dezvoltarea duce bineînţeles la expansiune atât de necesară pentru supravieţuirea într-un lanţ trofic natural.

Aşadar normalitatea sau funcţionarea normală a unui sistem am putea spune că este o stare de echilibru dinamic pe plan emoţional-afectiv-comportamental-raţional la baza căruia stau principiile generale ale compensaţiei, transformării, continuităţii fireşti şi al relativităţii raportate la universul de referinţă în care sistemul subzistă.

Să o luăm pe bucăţi. Echilibru am explicat cam ce înseamnă mai sus, planurile de acţiune ale gândirii umane le cunoaştem: emoţional, afectiv, comportamental, raţional. Principiul compensaţiei are la bază o ecuaţie foarte simplă care spune că fapta plus răsplata egal zero „F+R=0”, aşa cum arată Galileo Boschetaru, cu alte cuvinte orice proces care generează un efect va avea o replică care va genera un efect de aceeaşi valoare dar cu semn schimbat.

Legea tranformării precum bine a definit-o Antoine-Laurent Lavoisier : „Nimic nu se pierde, totul se trasformă”. Principiul continuităţii fireşti emite teoria conform căreia astrologii convinşi de o ordine universală o vor căuta şi acolo unde ea nu există, adică în marele haos al Universului. Şi de ultimul principiu e vinovat însuşi Eistein care a enunţat că „Totul este relativ”.

Dacă vă era neclar ce poate fi normalitatea acum sunteţi cu totul în beznă, dar omul sau gândirea mai bine spus e un sistem şi un sistem nu poate fi înţeles decât ca atare.