Monthly Archives: martie 2011

Pensionarul şi căţelul

Ce duios, un tablou care-ţi înmoaie sufletul. Un pensionar în redingotă cu o pălărie în cap plimbând un bişon cu o vestuţă roşie, croşetată din mohair de băbuţa consoarta domnului din imagine. Şi afară plouă mocăneşte, şi moşul are acelaşi pas sacadat indiferent de-i soare sau plouă. Căţelul scutură capul uşor şi mai adulmecă din când în când trecerea vreunei potăi pe aleile parcului sau prin parcarea de prin jurul blocurilor.

Dar nu trecător oarecare nu e la fel de sensibil văzând cum pe trotuar se scurg căcăreze şi polaia abia reuşeşte să spele pişatul javrelor, maidanezi cu pretenţii de rasă doar pentru că locuiesc la bloc şi se îndoapă cu resturile de la masă.

E o doamnă în vârstă, o cunoaşte trecătorul nostru, are un ciobănesc unguresc, care se cacă cât un om îmbuibat după o masă copioasă. Altfel exemplarul e frumos şi blând, stăpâna e numai miere când i se laudă patrupedul, dar balega de dimensiunea unei pungi ecologice pute de-ţi pică nasul în zilele toride şi rezistă şi la aluviunile a trei zile ploioase.

Drăguţi, simpatici, dar adunaţi naibii după ei! se gândi trecătorul. Dacă îţi iei un câine, asumă-ţi responsabilităţile pe care acest lucru le implică. Adună căcatul după câinele tău, nimeni nu e obligat să o facă în locul tău! îşi spuse trecătorul scrâţnind din dinţi a înjurături amare. O să mă cac şi eu într-o zi în faţa uşii lor, mă întreb cum o să reuşească să ocolească drăcovenia care o să-i privească cu ochi nevinovată, că nici pe aia sigur n-o s-o adune, o s-o lase să putrezească acolo! 

Sinele între gând şi idee

Sinele se naşte în forul nostru interior precum un gând despre noi în relaţie cu lumea înconjurătoare, care porneşte de la ideea de relaţie dintre persoana noastră şi mediu. Lucrurile din jur le percepem fie ca atare, fie ca o raportare la fiinţa noastră. Ideea se materializează trecând prin filtrul minţii preschimbându-se în gând. Dar cum şi de unde ia naştere ideea şi cum se cristalizează ea în gând?

Dacă omul nu ar fi fost înclinat spre acele experienţe care să dea naştere gândului, ideea nu ar fi răsărit în primul rând în mintea omului. Deci putem spune că experienţele anterioare dau naştere ideilor, despre cum ar trebui să reacţionăm sau să procedăm în anumite situaţii. Şi animalele au idei despre cum ar trebui să cuibărească sau cum să se ferească de prădători, dobândite în urma experienţelor anterioare.

 Bun, dar gândul nu avea cum să existe altfel decât pornind de la o idee, şi ca să devii conştient de idee ai nevoie de putere de introspecţie, de logică şi cunoaştere. Aşadar cunoaşterea dă naştere gândului. Dar gândul nu poate exista înafara ideii.

 Deci putem trage concluzia din cele expuse mai sus că ideea nu e în totalitate înăscută şi nici în totalitate dobândită. Ideea ia naştere din experienţele noastre mai mult sau mai puţin conştiente dar suferă sub efectul gândului schimbarea care face ca fiecare din noi să fie unic. 

Referitor la complexitate putem afirma că un afect, o senzaţie, poate chiar un sentiment poate fi o idee, dar imaginea de sine este un gând, relaţia interpersonală este un gând. Relicva care ne leagă de regnul animal este ideea pe care o putem controla cu ajutorul gândului. Numai omul e capabil să înţeleagă gândul, precum viitor, prezent, trecut, animalele nu au neapărat noţiunea de timp ci mai degrabă un ceas biologic care declanşează ideea vânatului, împerecherii, migraţiei.

Oare când ideea a suferit mutaţia de a ne transforma într-o rasă emancipată cu puterea de a gândi? Când s-a petrecut acea extrapolarea ideii în mai multe idei, care s-au adunat într-o părere, care a format un gând, ca mai apoi mai multe gânduri să se adune într-o conştiinţă şi cu cât omul are mai multe gânduri, cu cât gândurile acelea se reunesc în mai multe sinteze cu atât se deschid noi porţi ale cunoaşterii.       

 

Ciutacu e golan

Ciutacu e golan, dar un golan simpatic. Păi e golan pentru că aşa cum făceam când eram puştan, ca să nu mi-o iau pe coajă trebuia să-i cunosc pe toţi golanii şi pe câţiva ăi mai răi din gaştile de prin cartierele Braşovului. Să vă explic.

Nu mă ajuta fizicul prea mult şi fuga nu mi s-a părut niciodată o soluţie. Aşa că am dzvoltat un sistem, i-am învăţat pe nume pe ăi  mai mari golani din tot Braşovul, chiar dacă pe mulţi numai din auzite fără să-i fi văzut vreodată, îi ştiam după isprăvi din legendele urbane care circulau pe atunci prin viu grai în lipsă de aştceva. Îi ştiam chiar mai bine decât pe prietenii cu care mă jucam în faţa blocului, aşa că atunci când mergeam pe la bunici sau prin alte cartiere decât al meu şi mă prindeau la strâmtoare băieţi pe care nu-i cunoşteam le spuneam că-l cunosc pe Dani Mate dacă eram prin „Steagu” sau că-l ştiu pe Bogă Boxeru’ dacă eram prin zona „Tractorul”, ba chiar le spuneam că sunt văr cu ei, deci eram şi eu un golan, chiar dacă unul mai mic. Asta se numea că aveam spate şi deci mă aflam sub protecţie „diplomatică”.

Acelaşi sistem, precum cel descris mai sus îl foloseşte şi Ciutacu, dealtfel un creier în resurse umane, o maşină de calcul de pe timpul războiului rece pesedisto-pedelist. Ideea stă şi la baza unui film, care se desfăşoară după al doilea război mondial, doi spioni americani caută o maşină de calcul cu nume de cod „Elefănţelul” care se spunea că ar deţine o bază de date despre ofiţerii din Europa Vestică şi Statele Unite, şi care s-a dovedit a fi de fapt agentul dublu Katya cea blondă şi cu ochi albaştri, focoasă rău, care cică-i ajuta pe cei doi să depisteze „Elefănţelul”.   

Ciutacu a înţeles că singura lui armă de a chivernisi un ban cinstit este creierul său, a căutat toate informaţiile despre „rechinii” României şi legăturile acestora în exterior şi le-a stocat în hard-disk-ul propriu la purtător. Victor, pe numele de botez, a înţeles că singura cale să stea în barcă cu rechinii este să ştie tot ce se întâmplă în acvariu şi mai ales cine se-nvârte în jurul filtrului de apă. Fază care a încercat-o şi Cozmin Guşă cu ceva vreme în urmă, dar din păcate acesta din urmă nu e la fel de sclipitor, la fel de simpatic şi nici măcar la fel de principial ca primul. Cozmin Guşă prea a oscilat, luând o parte sau alta, ba cu nimfele, ba cu sanitarii, el nu a înţeles nici în ziua de azi că de fapt e un simplu gupi.

Îmi place stilul lui Ciutacu, uşor la mişto, dar nu foarte ameninţător pentru rechinii ăia mari, decât la comandă. Ciutacu e un animal politic, chiar dacă unul mai la coada lanţului trofic, vorba aia, ţeapă dai, ţeapă iei, ţepar te numeşti. Ştie să se păstreze în afara oricărei găşti pentru că asta-i oferă imunitate fie de partea unei baricade, fie de cealaltă. Pentru mine îşi păstrează încă rangul nobil de golan (mai bine decât comunist, vorba cântecului) pentru că pare că luptă pentru gloată, nu complet dezinteresat bineînţeles. Aşa cum se spunea prin cartier încă e băieţaş, până când ne-o vinde în pragul unui scrutin electoral.

Omul bun şi răzbunarea

Sunt oameni, aşa cum crede un bun creştin de cuvinţă să fie, extraordinari de buni la suflet. Oricât de bun ai crede că eşti, răzbunarea e uneori benefică sănătăţii tale interioare. Păi cum vine oare asta?

Sunt oameni care doresc să fie buni ca ceilalţi să-i aprecieze că sunt buni, sunt oameni buni de la natură, care orice i-ai face stă şi îndură ca o stâncă şi singura lor armă  e recursul la morală şi mustările de conştiinţă ale agresorului, sunt oameni care sunt buni ca să obţină ceva: mila lui Dumnezeu, o leafă mai mare, sentimentul că a făcut un bine etc. De obicei, atunci când cineva face un bine semenului său aplică legea Minimax, cunoscută ca legea condiţionării şi determinării sociale, efort minim, răsplată maximă.

Însă dacă mă răzbun sunt un om mai bun pentru mine dar mai rău pentru ceilalţi. Exact aşa, pentru că deseori bunătatea e luată drept prostie şi colegii, prietenii, familia vor considera bunătatea ta drept o slăbiciune. Plus că dacă mai răbufneşti din când în când face bine ego-ului care astfel defulează frustrările care independent de voinţa noastră se acumulează în subconştient dând naştere la „micii” monştrii care se pot preschimba în depresii sau formează o slabă stimă de sine .

O mică înţepătură, o recompensă de aceeaşi valoare celui care doreşte să-ţi înşele încrederea e mai mult decât binevenită pentru a descuraja tentativele viitoare. Ştiu, vorba din popor spune că răzbunarea e arma prostului, şi într-adevăr aşa este dacă transformi acest gând negativ în singurul tău scop. Dar fiecare din noi are dreptul de a-şi apăra orgoliul lezat şi precum bine spune „principele” strategiilor diplomtice: „scopul scuză mijloacele”. Când în joc se află imaginea ideală a sinelui, însuşi orgoliul, nu mai contează care sunt armele şi care sunt metodele, importantă e revanşa.

 Uită că în şcoală ai fost învăţat să te deprinzi cu un caracter pricipial, uită de morala creştină, uită de poveţele mamei care a dorit să facă din tine un om binecrescut, toată lumea o face, toţi urmăresc un singur lucru: să fie deasupra şi pentru asta te vor înjunghia pe la spate ori de câte ori vor avea ocazia. Nu zic că trebuie să dai într-o paranoia în care fiecare gest a celor din jur trebuie să-ţi dea de înţeles că urmăresc ceva, dar când ştii că ţi s-a livrat o răutate gratuită, singura răsplată e răzbunarea cu aceeaşi monedă. Şi atunci când trebuie să te răzbuni, îţi dau un singur sfat: nu ezita. Ezitările vor face din tine un om şi mai slab decât dacă nu faci nimic.

Omul nu e sfânt, oricât ar vrea mulţi să creadă asta despre sine. Iar idealurile strâmbe pot duce la necazuri mai mari decât să faci ceea ce se aşteaptă de la tine în mod normal. Să pleci capul în faţa unei nedreptăţi doar ca să ai o falsă imagine de bun samaritean nu ajută deloc. O vorbă spune că deşteptul încetează primul, de fapt a se aplica „deşteptul fentează primul”.

Credinţa, între mit şi realitate

Ne-am cunoscut întâmplător în autobuz. Erau doi, aşa cum îi vedeam de obicei pe stradă. Zâmbeau plăcut impresionaţi de o fetiţă la vreo 5-6 anişori pe care o auzeam şi eu recitând: „O furnică duce-n spate….” şi apoi trecând pe lângă o biserică a început să rostească „Înger, îngeraşul meu”. Îi văzusem de mai mult timp în oraş, erau mereu curaţi şi eleganţi, îmbrăcaţi cu cămaşă albă şi pantaloni negri şi purtau un ecuson cu numele lor în piept. Nu ştiu ce m-a făcut în dupa-amiaza aceea să mă bag cu ei în seamă.

După ce am schimbat cu ei câteva politeţuri atât în română cât şi în engleză, m-au invitat la biserica lor care se făcea că nu era departe de staţia în care coborâserăm. A doua zi dimineaţă, aşa cum am stabilit cu o zi înainte, având drum într-acolo, zic să trec totuşi pe la ei, să văd despre ce e vorba. Am intrat în aşa-numita biserică, o clădire care nu era ieşită cu nimic din comun doar că era construită după arhitectură tipic americană, simplă, cu garaj, cu o peluză cu iarbă proaspăt tunsă în faţă şi un mic teren de baschet în spate. În loc de cruce un simbol sinistru trona la intrarea orientată spre răsărit, o suliţă imensă care părea mai draconicăpentru că  inoxul din care era confecţionată trimitea străluciri luciferice.

Mi-au spus că sunt mormoni şi m-au poftit într-una din camerele numeroase care se întindeau de-a lungul unui culoar. Am intrat pe prima uşă la dreapta, părea un laborator de limbă engleză, cu tablă şi afişe cu alfabetul englez şi alte asemenea, aşa cum aveam prin generală de la Longman ELT.  Mi-au cerut după o scurtă conversaţie în care fusesem întrebat fără ocolişuri dacă eu cred sau nu în Dumnezeu, să spun o rugăciune alături de ei. Le-am explicat că Dumnezeul meu e puţin diferit de ceea ce înseamnă Dumnezeu pentru majoritatea oamenilor. Le-am spus cât se poate de clar că Dumnezeu există pentru mine ca un for de comunicare cu un ideal suprem, aşa că cererea lor să mă rog alături de ei mi se părea uşor desuetă, deoarece rugăciunea e un lucru foarte intim pentru mine.

Ei au insistat, fiind musafir, era nepoliticos să mă împotrivesc la nesfârşit şi până la urmă am dat curs cerinţelor mai mult decât agasante. Mi se părea ca şi cum deja făceam un prim pas întru păcat, conform religiei mele de drept. Am etalat un gând sincer până la urmă şi nu am deliberat pe gură o polologhie din-aceea tip „Cred într-unul Dumnezeu bla-bla-bla”.

După vreo jumătate de oră în care am schimbat opinii, ale lor fiind susţinute de citate din Biblie, m-au întrebat franc dacă vreau să mă lepăd de religia mea şi să mă botez ca mormon. Le-am spus că oricum un asemenea pas e prea devreme să discutăm despre el, apoi nici nu mă gândeam la aşa ceva când am intrat pe uşă. Enervat de întrebare, l-am întrebat la rândul meu pe Elder Betteridge, ăsta era numele de botez al tânărului de numai 21 de ani originar din Texas, USA, student la medicină pe numele său adevărat John Coldwell sau aşa ceva, cam ce preţ ar estima el că are eternitatea pe care o va petrece după moarte pe lumea cealaltă sufletul meu? Pentru că după credinţa ortodoxă pedeapsa de a te fi lepădat de Dumnezeu e damnarea sufletului la focurile iadului. Cam ce mi-ar putea oferi el în schimb în viaţa aceasta pentru o eternitate în iad. A rămas săracul puţin stupefiat neştiind ce să-mi răspundă.

Ca să-i îmbunez totuşi, mai era cu el şi Elder Schroetder, i-am spus că un prieten de-al meu ar fi dispus să se convertească pentru viză de America. Ce mi se părea mie ciudat, era faptul că prietenul ăsta al meu terminase şcoala de catiheţi mi se pare că-i spune, de la Iaşi.  Apoi l-am întrebat pe amicul meu Elder Betteridge, era mai cu picioarele pe pământ şi părea că stabilisem o legătură cu el: ce înseamnă credinţa pentru el. Puţin stânjenit a început să se bâlbâie şi să caute citate din Biblie.

Am plecat după vreo oră petrecută acolo cu Cartea lui Mormon în mână, un fel de Biblie de-a lor, un nou testament dictat profetului Joseph Smith de către Moroni, ceva îngeri după câte m-a făcut să înţeleg, am vrut să-i spun că prin nu ştiu ce părţi ale ţării moroni le spune la ăia de au coarne, dar am lăsat lucrurile aşa, nu vroiam să-i dezamăgesc mai tare că secta lor nu va avea prea mare succes pe la noi.

În drum spre casă, m-au făcut să mă întreb totuşi care au dreptate, islamiştii cu al lor Allah, budhiştii, nici măcar toţi creştinii nu-s de acord în această privinţă, unii-s catolici, alţii ortodocşi. Cui să-i dai dreptate, care-i adevărul?

Împăratul nebun şi poporul său

  • Conştiinţa se destramă exact acolo unde se simte cel mai confortabil.
  • Normalitatea este puterea de a-ţi stăpâni nebunia.
  • Sentimentul este o slăbiciune care poate duce la haos deci naşte dezordine în mintea omului.
  • Raţiunea este o putere care poate duce la tiranie deci naşte frică în inima omului.
  • Aşadar normalitatea putem spune că funcţionează ca o frică a omului din cauza şi asupra dezordinii.

Tragic este că ordinea lucrurilor este inoculată în mintea omului de către ceilalalţi-alţii. Cine dictează care este ordinea firească a lumii? Împăratul nebun sau poporul normal? Dar ar putea exista un Împărat nebun cu un popor normal sau un popor normal cu un Împărat nebun? Nicidecum. Fie sunt cu toţii nebuni, fie cu toţii normali. Împăratul nu are nici un interes ca poporul să ducă un trai cât mai confortabil cu putinţă deoarece s-ar naşte haosul,  poporul nu doreşte bunăstarea Împăratului deoarece s-ar naşte tirania.

Oglinda

Se privi în oglindă. Se văzu pe sine acum 20 de ani şi se văzu pe sine peste alţi 20 de ani, putea spune că e acelaşi deşi s-a schimbat mult de cum se ştia şi simţea că multe schimbări va mai suferi. Îşi aduse aminte de marile încercări ale vieţii care acum îi păreau nimicuri dar atunci ar fi jurat că o să-l învingă, că nu le va depăşi ba chiar o să-i vină de hac.

Era căsătorit, avea un copil, va rezolva şi problema cu casa şi va găsi cel mai bun doctor pentru problema aceea, va face rost de bani, era sănătatea fericirii sale în joc. Lumina ochilor odraslei sale era mai presus decât el. Putea să moară mâine sau chiar azi, ar fi putut să fie mort de ceva vreme deja, poate că va mai trăi 60 de ani de-acum încolo, cine poate şti?Problema cu moartea, nu e că ea va veni ori ba, ci când?  Să mori când vrei tu, da asta ar fi o realizare. Când ai face-o când eşti cel mai disperat sau cel mai fericit? Dacă acum eşti disperat poate că vor veni clipe mai luminoase, dacă eşti fericit de ce naiba să te omori.

La asta se reduce tot? Se-ntreba singur în baie privind în oglindă. La asta se reduce tot? La chin, la zbateri, la probleme? La asta se reduce tot? Bun, şi după aia? Nu mai urmează nimic? Un premiu ca de sfârşit de viaţă. Laude, aplauze, decoraţii, măcar o diplomă din-aceea gata tipărită care ţi se-nmânează cu spaţiul pentru numele tău lăsat gol. Liber să completezi orice, liber să-ţi asumi orice identitate.

O visase azi noapte, nu i se mai arătase de ceva vreme, se-ntâmpla din ce în ce mai rar să i se dezvăluie în procesele sale onirice.  Îl chinuia himera aceea ispititoare câteva zile până reuşea să o dea uitării. Moartea o fi însemnând să-ţi doreşti odihnă? Somn? Sau visare? Se-ntâmplă poate doar că ţi se afundă piciorul cu care calci în lumea celor drepţi tot mai adânc în abisul neantului. Şi dintr-o dată te trezeşti că te-ai afundat de partea cealaltă a realităţii. Ciudat cuvânt „trezirea”, poate o să reuşească să-mi spună şi mie care-i lumea viselor şi care e cea reală.

Oglinda se apropia de el şi el se speriase, asta îl sustrase din lumea din buricul său pe care pătrunse prin cordonul ombilical al introspecţiei. Îşi dorea mult să rămână în pântecul forului său interior, era atât de primitor acolo. Un fior îl trecu la gândul că s-ar putea scufunda în sinele propriu, mai avea încă multe de rezolvat pe lumea asta, e timp şi pentru retragere. E timp şi pentru odihnă, de visat, visăm tot timpul.

Curăţenia sufletească

Sunt destui aceia care înafară de a nu fi învăţat disciplina raţiunii, a logicii şi a gândirii abstracte, nu au şi nu întreţin o curăţenie sentimentală a sufletului, cei mai mulţi se aruncă deseori în vâltori care le depăşesc simţirile şi care mai târziu nasc frustrări sau resentimente foarte nesănătoase pentru echilibrul interior sau mai periculos neagă cu desăvârşire orice impuls care ar putea trezi un gest de solidaritate sau orice formă de comportament sociabil.

Am auzit şi aud deseori:”Ia uite ce om PUTERNIC!” făcând referire la o anume persoană care pare că nu se clinteşte deloc în faţa marilor încercări ale vieţii, ori lucrul acesta nu poate dovedi decât două lucruri: 1.) fie omul respectiv nu simte nimic fie 2.) defulează totul în interior lucru care îi poate fi fatal sufletului, îl poate dezorienta definitiv despre rostul său şi motivul vieţii.

Deasemenea nu mi-e deloc străin nici modul acela de a-i denumi pe unii „nebunatici” pentru că le stă în fire să se dea în spectacol, să se exteriorizeze, un fenomen care îl caracterizează de obicei pe unul dintre aceia care pare mereu neliniştit, entuziasmat, pus pe farse. vorbesc despre o fire în continuă căutare de experienţe, unul care se hrăneşte cu ceea ce simte şi în lipsa sentimentelor de orice fel se simte nefericit, nelalocul său,   îngrijoraţi sau tulburaţi.

Liniştea sufletească poate însemna pace şi pacea pentru unii este egală cu fericirea, dar până în limita în care asta nu te face impasibil la nefiricirile, lipsurile, necazurile celor din jur, omul este o fiinţă socială. Pe altă parte o isterie nemotivată obiectiv nu trebuie susţinută cu un aport conştient activ, fericirea nu trebuie neapărat căutată dar survine mai degrabă ca o uşurare, ca o relaxare interioară. De aceea spun că e necesară o curăţenia sufletească,  în care se impune o disciplină a simţămintelor, sentimentele nu trebuie lăsate să se verse ca un tăvălug asupra noastră, dar nici nu trebuie să ridicăm opt ziduri în jurul nostru pentru a ne apăra sufletele de atacuri neprevăzute.

Curăţenia sufletească înseamnă în primul rând înţelegere a ceea ce simţim, o traducere cât se poate de corectă şi concretă a stărilor prin care trecem. Apoi mai poate însemna o clasificare cât de cât riguroasă a stării sufleteşti prin care trecem pentru că aşa putem ajunge la un răspuns foarte important: cum ar trebui să reacţionăm în anume cazuri ca mai târziu să nu regretăm sau să ne fie ruşine de izbucnirile sau pornirile noastre necontrolate.

Câinele filosof

Un câine stătea cu botul pe labele din faţă şi privea la celălalte lighioane din grajd. După un timp, puţin dezgustat, puţin obosit  grăi:

-Măi calule, uită-te şi tu la tine o clipă, ce faţă lungă mai ai! Păi tu nu te-ai săturat de viaţa asta de mizerie? Toată ziua tragi la căruţă, stăpânul te atinge repede cu biciul dacă nu tragi cum trebuie şi seara de-abia îţi dă o mână de fân să ai şi tu ce rumega. Calul se uită la el, nu spuse nimic, privi aşa cum era obişnuit, mereu înainte. Câinele văzând că nu prea are calul chef de vorbă se-ntoarse către vacă.

-Ia uite la ea bovina! Stă şi molfăie acolo în colţu’ ei, o mulge toată ziua stăpâna, ba o mai pune  şi stăpânul  la jug şi ea în schimb n-are curaj să ceară nimic. Aşa-ţi trebuie, îţi meriţi soarta!  Vaca nu-l băgă în seamă nici ea pe câine, mulţumită să-şi rumege  mâncarea liniştită mai departe. Atunci câinele îşi îndreptă privirile către porc.

-Măi porcule, şi tu ce mai zici? Îţi aduci aminte… Stai aşa, că parcă tu nu eşti porcul de anul trecut! exclamă câinele şi-şi îmghiţi limba pe dată.

Eşti liber să faci ce vrei cu viaţa ta!

Un îndemn frumos titlul de mai sus, nu-i aşa? De parcă ar fi adevărată şi măcar o sămânţă din el. Bun, şi-acum s-o luăm pe bucăţi. Ce înseamnă viaţa cuiva? Îmi poate răspunde cineva ce înseamnă viaţa lui, măcar în linii mari.

Ieri am făcut curat într-un beci, al cuiva, un necunoscut. În casa de care aparţinea subsolul respectiv a locuit o persoană în vârstă de vreo 80 şi ceva de ani, a murit după ce şi-a petrecut ultimii 4 ani de viaţă singur, soţia i-a fost răpusă de cancer. Ştiţi ce era ascuns în beciul venerabilului domn de origine sas din Braşov de pe strada Mureşenilor din Centrul Vechi? Într-una din cele mai vechi clădiri din oraş în care a funcţionat ţesătoria imperială din timpul Imperiului Habsburgic stătea comoara cea mai de preţ a cetăţeanului Greuber Michael Gottfried, o cutie mare şi prăfuită plină ochi cu poze. Naiba ştie cine era în acele poze, cine ar fi putut spune, dar ele reprezentau o viaţă de om. Da, viaţa e o înlănţuire de amintiri, care privite în urmă redau un destin. Bun, am lămurit această chestiune.

Deci viaţa e o înlănţuire de amintiri şi gândindu-ne la ele am putea spune că încercăm un sentiment de melancolie. Toţi am încercat melancolia, unii mai des, alţii mai rar, şi precum Freud explică, toţi tânjim la un moment dat să ne reîntoarcem la pieptul protector al mamei, încercăm nostalgia pântecului matern. Deci reveria melancolică, pentru că asta se petrece în mintea noastră, visăm cu ochii deschişi după vremurile frumoase dar acum apuse, este un refugiu al conştiinţei, un proces salvator dar care dă naştere la trăiri, atitudini şi deci manifestări, comportamente, ale persoanei în cauză.

Eu sunt de părere că sentimentul trezit prin melancolie e singurul gând obiectiv al omului, amintirile în stare pură, necizealte, neexplicate, sunt singurele momente care dau sentimentul de luciditate al omului. Instinctele, experienţele anterioare, temerile, senzaţiile noastre se reunesc în ceea ce numim sentiment. Sentimentul se naşte în adâncurile cele mai tenebroase ale fiinţei umane, fără ca noi să avem nici cea mai mică putere de manipulare.

Îmbătrânirea fizică reprezintă o înmemorare a a tuturor experienţelor prin care am trecut. Amintirile noastre sunt înmagazinate, stocate, nu numai în creierele noastre, dar şi în trupurile noastre asemnea cercurilor concentrice care se pot nummăra în trunchiul copacilor tăiaţi, asemenea ridurilor ce ne brăzdează fruntea, fiecare grimasă e un alt stadiu din viaţa noastră. Abuzurile sculptează în trupurile noastre asemenea unei dălţi care se înfige lacom în carnea lemnului pentru a-l modela după bunul plac. Fiecare semn se întipăreşte în agenda noastră corporală până la stingerea fiinţei.

Personalitatea noastră se cristalizează în urma amintirilor noastre despre viaţă, aşa cum karma hindusă afirmă: „See no evil, make no evil”. Aşadar atitudinile, comportamentul nostru viitor, alegerile ce le vom lua de-a lungul vieţii se vor alinia alegerilor anterioare pe un făgaş deja cunoscut, previzibil. „Stăpânul propriului destin” este o aberaţie tocmai pentru că acest concept de destin include mai mulţi factori de decizie decât deţinătorul de drept al parcursului  unei vieţi.  

„Eşti liber”, dar libertatea s-a dovedit a fi cea mai relativă condiţie a omului dintotdeauna, omul nu a fost niciodată mai înlănţuit în proprile-i credinţe ca nicicând şi mai îngrădit de preceptele sociale de la naşterea sa ca-n ziua de azi. „Să faci ce vrei”, dar uitându-ne în urmă cam ştim ce vrei şi ce o să faci, schimbarea e posibilă dar e cea mai puţin probabilă. „Viaţa ta” ce înseamnă? Copiii, soţia, părinţii, maşina din parcare, casa de la munte aceştia sunt parametrii vieţii tale, îţi aparţin, pentru că tu nu exişti înafara lor, cam ce ai schimba? Ce crezi că o să aducă aminte despre existenţa ta după ce ai să părăseşti această lume? Deci „Eşti liber să faci ce vrei cu viaţa ta”, mai spune-o o dată! Ţi se pare aberant acum. Şi mie.