„Veronika se hotăreşte să moară” de Paulo Coelho

Dacă ieri seară vă povesteam despre „Shogun”, astăzi vă spun despre Veronika lui Coelho, asta deoarece eu nu am niciodată răbdarea să citesc un singur roman o dată, ci cel puţin două concomitent.

Romanul lui Coelho e o poveste de dragoste, dar aşa cum este dragostea adevărată: „Nebună, nebună, nebună”, atât la figurat cât şi la propriu. Şi eu tind să gândesc pe acelaşi plan cu Coelho, trebuie să fii un nebun de legat ca să iubeşti cu adevărat în ziua de azi când tenaţiile sunt mari pentru că emanciparea are şi ea dezavantajele ei. Da, trăim o exuberanţă a libertăţilor de toate felurile dintre care şi cele amoroase şi sexuale, dar oare încrederea de a-ţi încredinţa sufletul unui necunoscut în numele marii iubiri mai are aceeaşi valoare ca acum cel puţin două decenii când lucrurile păreau cel puţin stabile dacă nu chiar bătute în cuie? Şi oare cum recunoşti marea iubire, poate e doar o flamă de moment care o să treacă în cel mult o lună.

A iubi cu adevărat înseamnă a-ţi abandona sinele în mâinile celui pe care-l adori şi dacă persoana respectivă nu e dibace, oare o să-ţi fărâme sufletul? Veronika lui Coelho cade în capcana unui doctor psihiatru cu nume predestinat de „sfarâmă oase”, cu rezonanţe de călău provenit din rândul serviciilor secrete sovietice ale KGB-ului, dr. Igor. Dar dr. Igor intuieşte negreşit şi-i întinde Veronikăi o cursă în care va cădea singură în ea. Doctorul spunându-i că mai are o săptămână de trăit, teza nebuniei Veronikăi bazându-se pe principiul: „Nemulţumitului i se a darul”.

Şi cum Veronika se cam săturase de viaţă tocmai pentru că încercase totul şi nu găsise nimic care să o mulţumesască, pusă în faţa morţii nu din dorinţă proprie ci ca o consecinţă a fatalităţii, ia ghiciţi ce i se întâmplă? Aşa cum sătulului i se ia mâncarea din faţă, amantului îi moare scula la intrare şi copilului i se ia jucăria, tot aşa şi Veronika se înspăimântă că moare şi vrea să trăiască la maxim restul zilelor care i-au rămas.

Se-ndrăgosteşte de un schizofrenic doar pentru că-i părea simpatic, se masturbează frenetic în lipsă de altceva, cântă în delir la pian, îşi redescoperă credinţa, în fine face toate acele lucruri care îi aduc aminte că este în viaţă, că e o persoană care trăieşte, care simte şi cel mai important îşi dă seamă că viaţa merită şi trebuie trăită. Da, ar fi onorabil ca fiecare din noi să încheiem cu viaţa când demnitatea nu ne mai îndură traiul, dar nu trebuie să grăbim moartea, ea va veni la momentul potivit. Moartea există în sufletul fiecăruia dar numai să ne aducă aminte că asta  ca oricare alta ar putea fi ultima zi de viaţă, aşadar să-i arătăm respectul cuvenit.

Dincolo de povestea romanţată a scrierii luată în discuţie, cartea poate fi şi un mic compendiu psihologic în care termenii de normalitate, nebunie, sunt explicaţi prin intermediul metaforelor şi al stilului literar. Astfel că normalitatea este văzută ca puterea de a-ţi controla nebunia, frumos nu? De unde desprindem că raţiunea e o putere pe când sentimentul e o nebunie, deci raţiunea naşte tiranie iar sentimentul haos.

O carte fenomen, aşa cum am mai citit la Coelho, amintindu-mi de „Alchimistul” şi de „Unsprezece minute”. Da, îi susţin şi pe cei care-l adulează pe Coelho afirmând despre el că e genial, dar şi pe cei care spun că scrie căcături. Poate că sunt căcături, adică adevăruri general ştiute care sunt atât de uzuale, de banale, încât trec în plan secundar în intelectul colectiv la categoria de neimportant/”fumat”, dar câţi au puterea de a aduna toate aceste cunoştinţe sub forma unui roman intrigant, capabil să atragă atenţia, să suscite interesul? Practic este o dublă miză în scrierea unui asemenea roman, e o luptă cu ignoranţa care-şi asumă aroganţa de a le şti pe toate, iar în acelaşi timp îţi trebuie puterea de a-ţi păstra cumpătul pentru a nu cădea în derizoriu şi meschin pe de-o parte şi simplitatea pentru a nu cădea în capcana eruditului neînţeles pe de altă parte.

3 responses to “„Veronika se hotăreşte să moară” de Paulo Coelho

  1. Bifez si cartea asta, pe care am citit-o acum vreo 3-4 ani, daca imi aduc bine aminte… Stilul lui Coelho, asa cum ne-a obisnuit, nu te lasa sa lasi cartea din mana! Mi-a placut mult intorsatura… Cand te trezesti in fata cu moartea iti sar din cap ideile suicide…

  2. Am citit si eu cartea despre care vorbesti, pe langa alte romane ale lui Coelho. Imi place stilul lui, lasa impresia ca scrie usor, cand de fapt te pune pe ganduri de fiecare data.

  3. … Veronika… Mi-a placut „din prima” si imi place pe zi ce trece… viata mea. Regasind atatea noi si noi „felii” care se re-cunosc din cate vreo cuta, vreo intorsatura a vietii. Prezentarea azilului ca loc unde oamenii pot in sfarsit sa traiasca asa cum vor, pentru ca fiind nebuni sunt lasati in pace, nu e o tema noua. Dar Coelho spune povestea intr-un fel… numai al lui. Merge si mai departe: Veronika si iubitul sau se elibereaza de frica de a se arata cum sunt si decid sa-si asume intoarcerea in lume.
    Coelho imi place (si) pentru ca spune lucruri pe care ni se pare ca le recunoastem dar care sunt aratate altfel, doar-doar om pricepe cum sa le traim, nu doar sa le admiram in carti… Si mai arata el multe, care par doar povesti, dar sunt departe de a fi metafore. N-ai crede cum e sa fii caine in lupta cu un caine – in „Jurnalul unui mag” e asta – dar exista astfel de experiente de viata. El poveste multe si nu sunt „doar” povesti. Nu e scriitor, e povestitor. Transformarile, jocul, miticul si misticul din cartile lui sunt magii puse la vedere. Cine vede, re-cunoaste…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s