Omul bun şi răzbunarea

Sunt oameni, aşa cum crede un bun creştin de cuvinţă să fie, extraordinari de buni la suflet. Oricât de bun ai crede că eşti, răzbunarea e uneori benefică sănătăţii tale interioare. Păi cum vine oare asta?

Sunt oameni care doresc să fie buni ca ceilalţi să-i aprecieze că sunt buni, sunt oameni buni de la natură, care orice i-ai face stă şi îndură ca o stâncă şi singura lor armă  e recursul la morală şi mustările de conştiinţă ale agresorului, sunt oameni care sunt buni ca să obţină ceva: mila lui Dumnezeu, o leafă mai mare, sentimentul că a făcut un bine etc. De obicei, atunci când cineva face un bine semenului său aplică legea Minimax, cunoscută ca legea condiţionării şi determinării sociale, efort minim, răsplată maximă.

Însă dacă mă răzbun sunt un om mai bun pentru mine dar mai rău pentru ceilalţi. Exact aşa, pentru că deseori bunătatea e luată drept prostie şi colegii, prietenii, familia vor considera bunătatea ta drept o slăbiciune. Plus că dacă mai răbufneşti din când în când face bine ego-ului care astfel defulează frustrările care independent de voinţa noastră se acumulează în subconştient dând naştere la „micii” monştrii care se pot preschimba în depresii sau formează o slabă stimă de sine .

O mică înţepătură, o recompensă de aceeaşi valoare celui care doreşte să-ţi înşele încrederea e mai mult decât binevenită pentru a descuraja tentativele viitoare. Ştiu, vorba din popor spune că răzbunarea e arma prostului, şi într-adevăr aşa este dacă transformi acest gând negativ în singurul tău scop. Dar fiecare din noi are dreptul de a-şi apăra orgoliul lezat şi precum bine spune „principele” strategiilor diplomtice: „scopul scuză mijloacele”. Când în joc se află imaginea ideală a sinelui, însuşi orgoliul, nu mai contează care sunt armele şi care sunt metodele, importantă e revanşa.

 Uită că în şcoală ai fost învăţat să te deprinzi cu un caracter pricipial, uită de morala creştină, uită de poveţele mamei care a dorit să facă din tine un om binecrescut, toată lumea o face, toţi urmăresc un singur lucru: să fie deasupra şi pentru asta te vor înjunghia pe la spate ori de câte ori vor avea ocazia. Nu zic că trebuie să dai într-o paranoia în care fiecare gest a celor din jur trebuie să-ţi dea de înţeles că urmăresc ceva, dar când ştii că ţi s-a livrat o răutate gratuită, singura răsplată e răzbunarea cu aceeaşi monedă. Şi atunci când trebuie să te răzbuni, îţi dau un singur sfat: nu ezita. Ezitările vor face din tine un om şi mai slab decât dacă nu faci nimic.

Omul nu e sfânt, oricât ar vrea mulţi să creadă asta despre sine. Iar idealurile strâmbe pot duce la necazuri mai mari decât să faci ceea ce se aşteaptă de la tine în mod normal. Să pleci capul în faţa unei nedreptăţi doar ca să ai o falsă imagine de bun samaritean nu ajută deloc. O vorbă spune că deşteptul încetează primul, de fapt a se aplica „deşteptul fentează primul”.

Anunțuri

2 responses to “Omul bun şi răzbunarea

  1. Bunătatea excesivă provine din frică. Hai să fiu bun, ca să nu-i dau motive să mă ţepuiască. Paradoxal, efectul este invers, cu cât încerci să laşi loc de bună ziua, cu atât inviţi la cât mai multe ţepe. E ca şi cum ţi-ai lăsa portofelul pe stradă. Curând va dispărea, fără doar şi poate.Şi mai sunt exemple, inclusiv la nivel de politică de stat.
    Sunt pentru răzbunare. Chiar răzbunare preventivă, aş zice eu.Dacă aduce şi linişte sufletească, cu atât mai bine.

  2. nu cred ca razbunarea poate aduce ceva pozitiv in niciun context. Poti sa ii arati ca a gresit dar nu sa te razbuni.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s