Viaţă

În ultima vreme m-am tot gândit la viaţă şi inevitabil la moarte, sau să spunem altfel că am suferit o mare pierdere. Şi moartea cuiva drag te face să te gândeşti mai bine la viaţă, la viaţa ta, la viaţa celor dragi, la calitatea vieţii, la momentele care merită şi la supărările prosteşti. Aşa cum atunci când te aflii într-un subsol întunecat ţi-e dor de lumină, iar când soarele te orbeşte îţi îndrepţi privirea din nou spre pământ.

Moartea te face să te cutremuri, iar când un destin sfârşeşte dramatic curmat de o tragedie, parcă suferinţa e mai mare şi mai de neînţeles. Omul îşi acceptă boala şi tânjeşte după eliberarea din lanţurile chinuitoare ale durerii. Omul ajunge în anii senectuţii, flegmatic, flagelat de destin, împovărat de greutatea miilor de amintiri, unele triste, altele fericite, şi apoi se stinge împăcat cu sine sau cu datorii morale încă nereturnate. Dar amândouă sunt  o punte care disipează suferinţa şi faptul care motivează un sfârşit firesc. Dar accidentul, drama, e întotdeauna absurdă.

  Mă întreb ce este mai corect din punct de vedere etic şi moral: să întreţii suferinţa unui muribund cu ajutorul farmaceuticelor sau să-l laşi să-şi dea duhul? Nu se pune problema de eutanasie, nimeni nu cred că ar putea să-şi asume responsabilitatea curmării unui destin oricât de nefericit sau de nenorocit ar fi el. Dar mă întreb, e oare corect ca destinul unuia să fie sacrificat pentru a întreţine o carcasă care nu mai are nici o utilitate pentru societate? E oare corect ca o nepoată să-şi sacrifice tinereţile pentru a-şi îngriji bunica imobilizată la pat?

Nu e oare mai natural să acceptăm neputinţa unui seamăn de-al nostru şi să-i acordăm demnitatea de a se stinge fără a mai lua în seamă egoismul nostru de a-l ţine cu orice mijloace în viaţă. Oare cu ce ajută să dopăm un nonagenar pentru a-i prelungi clipele de agonie? Ce resurse umane sunt necesare pentru a întreţine un pacient în comă profundă câţiva ani la rând? Oare nu ne face asta o societate slabă? Oare ne este frică într-atât de judecata celor puşi să ia o decizie, încât singura soluţie să fie menţinerea stării de fapt, fie ea bună, fie ea rea?

Nu spun că orice viaţă trebuie să aibă un folos, pentru că dacă ar fi să ne ghidăm după acest principiu ar însemna că cel puţin 60% din populaţia globului nu-şi are rostul în această lume. Dar oare nu este o înţelegere mai raţională a ecosistemului în care vieţuim că obstinaţia noastră de a supravieţui cu orice cost poate face victime colaterale mai importante decât însăşi existenţa noastră?

  Oricât ai fi de îndârjit în ateism, oricât ai fi de agnostic sau aparţinător al oricărui cult care dezminte existenţa spiritului, văzând cadavrul în sicriu nu mai poţi să spui că nu mai există un suflet. Cadavrul neînsufleţit este dovada incontestabilă că sufletul face ca oricare dintre noi să fie om şi-n afara lui nu mai există nimic. Dacă omul e doar spirit, de ce îi este frică de moarte? De ce nu o acceptă ca atare? De ce crede că ar putea înşela sfârşitul inevitabil, firesc al lucrurilor? De ce oricine ar prelungi aşteptarea îm teamă şi-n nelinişte? Sau poate nu de moarte ne este frică ci de conştiinţa noastră încărcată care se desprinde de lume cu prea multe vini, cu prea multe păcate.

  

6 responses to “Viaţă

  1. O parte din de ce-urile tale nu ar fi existat in 1900 sa zicem.
    O parte dintre ele ar fi primit „rezolvari” de la sine.

    Presupun ca nu ne putem asuma destinul unui om suferind asa cum nu ne putem asuma chinurile lui si atunci prea putin contam noi in situatia cu pricina. Suntem doar simpli observatori.

    Stii fotografia lui Carter cu vulturul? Este cam tot ce putem face.

  2. Pingback: Femeia de saltea |

  3. Pingback: Borcane de cer în frigider |

  4. Pingback: Cățelul cu sertare |

  5. Problema care se pune in general e linia foarte fina intre „acordarea” demnitatii de care zici si presiunea catre „termin-o si tu demn, acum”. Asa cum zice ukavra, nu ne putem asuma chinurile altuia (nici viata altuia, nici moartea altuia, nici macar o secunda din viata altuia) si in final totusi inca se mai poate ca cine vrea sa moara sa moara, iar cine vrea sa traiasca inca de cele mai multe ori sa reuseasca.

  6. Pingback: Cățelul cu sertare | Soseta cu Povesti

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s