Eu când vreau să fluier, fluier

Am văzut filmul şi m-a impresionat, m-a impresionat pentru brutalitatea cu care sunt prezentate faptele. Da, România este Lumea a III-a şi da, România va fi mereu bolnavă în ciuda previziunilor optimiste ale lui Silviu Brucan… peste 20 de ani. 

Indivizii ăia din film cu moacele alea de pîrnîiaşi, îi ştiu, îi cunosc, mi-au traumatizat copilăria. Erau astfel de indivizi din ăştia pe toate coclaurile cu vreo 10 ani în urmă, chiar mai puţin, înainte ca România să intre în UE şi mai toţi ăştia să plece la ciordit prin Europa de Vest. Aceleaşi „texte”, aceleaşi „combinaţii”, aceeaşi bulangii care se băgau pe sub pielea ta doar ca să te facă.

O realitate a unei lumi care sfidează orice logică, bun simţ şi firesc al lucrurilor, o lume în care oricine s-ar simţi părăsit, abandonat, debusolat şi mai ales enervat la culme.

Îmi place modul de punere în scenă al punctului culminant, totul e foarte verosimil, nu pot să-mi închipui că lucrurile ar fi putut să decurgă altfel. Iar despre turbarea personajului principal, este surprinsă treptat într-un mod subtil şi foarte bine punctat.

Am simţit disperarea, groaza, neputinţa, stăpânirea de sine suopraomenească şi apoi explozia personajului principal, pe rând, un periplu mai terifiant decât în faţa oricărui film de groază, acesta este un episod real, foarte actual, des întâlnit în penitenciarele din România, chiar banal dacă mi se permite căci drama unui astfel de tânăr nu e deloc banală.

Te întrebi ce şansă de reabilitare au deţinuţii din ţara noastră, în condiţiile în care la „bulău” orice greşeală ţi-e fatală iar faptul că mai ai câteva zile şi scapi, e pentru ceilalţi o premiză de a se folosi de tine în chip şi mod, de a face presiuni dintre cele mai perverse doar pentru a te vedea cum calci din nou pe bec. 

Şi, totuşi, gândul altruist al salvării ceiluilalt din ghearele realităţi crude(personajul principal vrea să-şi protejeze fratele de la un destin nefericit ca al său) este singurul gând salvator, cu adevărat dramatic şi paradoxal, mai ales atunci când tu însuţi eşti prizonierul acestei realităţi.

Violat, batjocorit, agasat de directorul închisorii, dar mai ales ameninţat de teama că va pierde singurul suflet de care are grijă şi se sinchiseşte oarecum de existenţa lui, mă întrebam cât o să mai suporte prizonierul Chişcan, pentru că eu demult aş fi pornit o vendetă personală în urma căreia s-ar fi ales scrumul de tot. Eu nu aş fi suportat un astfel de „tratament”, fie i-aş fi măcelărit pe toţi, fie aş fi fugit în munţi să nu mai ştiu de lume până la sfârşitul zilelor.

Se pare că sistemul românesc fie că e vorba de penitenciare, de serviciul la care lucrezi, de şcoli, familie sau orice altă instituţie formală ori non formală, are atributul de a te scoate din minţi şi o face atât de bine că te întrebi cum de nu ai ajuns încă la ştirile de la ora 5, fie ca parte vătămată, agresor ori martor.

Se vorbea la un moment dat de blestemul lui Ceaşescu, nu ştiu dacă îl trăim, eu vreau doar normalitate. Normalitate, când o mai veni şi aia?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s