Monthly Archives: octombrie 2012

2,3,4 Fluier după dealuri!

Nu-mi place linia aceasta în care s-au încadrat scenariştii şi regizorii români. Adică, „Moartea domnului Lăzărescu” se mai poate întâmpla şi prin alte părţi de prin Europa vestică şi chiar Nord America, iar despre „2 luni, 3 săptămâni şi 4 zile” putem spune că „nah, asta a fost, comunismul bată-l vina, acum nu mai sunt probleme din acestea pe la noi prin ţară deci nu mai avem de ce să ne fie ruşine”.

Dar „Eu când vreau să fluier” şi „După dealuri”, mi se par a fi o manevră tip „Ştirile de la ora 5”,  şocăm lumea pentru audienţă. Da! este realitatea românească şi Da! nu ar trebui să o ascundem, dar nu-mi place gândul acesta, ca ardelean ce sunt, de a ne spăla rufele murdare în public. Adică se pune şi problema de etică patriotică, facem filme ca să şocăm occidentul cu cazurile din România  ca să ieşim  din banalul festivalurilor de film şi astfel redăm imaginea unei Românii venită din Evul Mediu, în care sodomia în penitenciare şi exorcizarea în mănăstiri sunt pracitici fireşti şi în consecinţă general acceptate. Sau am putea să mai facem şi noi nişte filme cuminţi, gen adolescentul român sărac care a ajuns să lucreze la NASA etc. pe principiul „Slamdog milionaire” doar ca idee.

Da, ştiu! filmele acestea nu sunt făcute pentru publicul românesc care oricum este familiarizat cu scenarii extreme chiar în vecinătatea casei sale, şi mai ales pentru că în România nu mai interesează pe nimeni de cultură, şi mai ştiu că un film trebuie să spună ceva şi să mişte altfel nu are valoare dar parcă vindem „românisme”  la kil peste hotare într-o nevoie disperată de a fi băgaţi în seamă uitând că suntem români şi că ceea ce vindem „dincolo” spune multe despre noi, ca naţie.

Am putea etala imaginea cuplului român stabilit în Italia sau Spania şi greutăţile lor, cel puţin ar fi într-o relaţie cu occidentul, pentru că mie ca român mi se face un pic pielea de găină când aud de exorcizări şi evadări. Iată de ce o mulţime de turişti de prin vestul Europei mărturisesc că în România nu este deloc cum îşi închipuiau, în sensul bun al afirmaţiei.  

 Evit să mă uit la filmele româneşti, de curând am văzut din greşeală „Toţi oamenii din faimilia noastră” chiar dacă soţia mea insista să schimb canalul, sunt prea dramatice, dar mai ales pentru că sunt aşa de familiare încât nu vreau să revăd acele scene care mi-au marcat existenţa şi încă îmi ameninţă liniştea uneori. Oare când o să fim şi noi o naţie normală?

 

 

Legea compensaţiei

Totul se compensează, cantitatea cu calitatea, modalitatea şi rezultatul acţiunii, frumuseţea cu inteligenţa, karma şi  atitudinea de viaţă.  Este o lege universală observată empiric de foarte multă vreme care se enunţă prin proverbul „Toţi proştii au noroc”, pentru că unul care cunoaşte, e instruit şi într-o oarecare măsură şi deştept, ştie, nu merge pe dibuite ca să afirme la urmă că a avut noroc de i-e ieşit aşa bine treaba.

Aşadar partener drăguţ, harnic, modest şi devreme acasă nu poate exista pentru că ar contraveni unei legi universale.

„Povestea tarfelor mele triste” de Marquez

Mi-a placut Marquez încă din liceu când am parcurs cu lăcomie „Un veac de singurătate”, roman ce va rămâne pentru mine unul dintre favorite, deşi atunci abia dacă intuiam acest lucru, acum o ştiu sigur.

„Povestea…” e exuberantă, deşi e povestea unui nonagenar care se îndrăgosteşte de o puştoaică de 17 ani, peţitoare fiindu-i matroana unui bordel, Rosa de Cabarcas, un nume grosolan, sordid, gutural, care nu poate zugrăvi în orice limbă cu origini latine decât o adevărată matroană de bordel.

Pasajele de tânguiri, de nelinişti şi înflăcăreli ce descriu dramele episodice de amor ghebos adolescentin trăite de un vărstnic ce abia a trecut pragul de 90 de ani, dovedesc încă o dată mesajul pe care-l trimite cu atăta putere Marquez, omul e mereu tânăr atâta timp cât iubeşte dar în acelaşi timp omul e condamnat a fi mereu singur pe lumea aceasta, un paradox  din care omul poate face totul sau nimic, pentru că  fie va risca să iubească şi astfel se va apropia mai repede spre moarte pentru că iubind timpul zboară, fie va trăi singur şi mult dar astfel nu va fi trăit niciodată deloc.

Marquez foloseşte şi aici ca şi într-un „Veac…” aceeaşi reţetă a succesului scriitoricesc: puţin romantism, puţin erotism, puţină dramă, puţin mister şi o curgere lină a naraţiunii.  

Universul orăşelului sud-american se simte, e o senzaţie omniprezentă, aceeeaşi oameni, aceleaşi obiceiuri, pe scurt, romanul de faţă e aceeaşi fiertură înmiresmată cu izurile specifice sudamericane, din care odată ce guşti nu te mai poţi sătura, deşi ţi se dă porţia cu linguriţa într-un timp tărăgănat.

Week-end ploios la munte

Este primul weekend ploios la Braşov, atât de aşteptat de unii, blamat de alţii. Braşovul reîncepe să semene cu oraşul de munte pe care-l ştiu din copilărie după arşiţa secetoasă a anului de graţie 2012.

Afară plouă mărunt, e destul de frig pentru o zi de 13 octombrie, iar eu stau în faţa unei foi albe şi mă gândesc ce să mai scriu. Aş vrea să scriu despre oameni că se revoltă peste tot în lume în primul rând împotriva neputinţei lor de a-şi lua singuri frâiele destinului în mâini şi de a trăi cu adevărat liberi. Aş vrea să scriu din nou un pasaj de proză, nu am mai scris demult unul şi mă întreb ce se întâmplă cu mine.

Nu aş vrea să scriu „căcături” aşa cum am văzut scris în comentariile de pe blogurile unora, învinuiţi că ar scrie căcături, deşi îmi trec sub ochi critic scrierile înainte de a le publica nu prea pot să-mi dau seama cum ajung acestea să fie decodate de către cititori.

Îmi place să obţin totul prin sacrificiu, şi cu cât sacrificiul e mai mare parcă şi răsplata e pe măsură. Aş vrea să mă sacrific pentru scris, dar la ce bun la urma urmei.

Aş vrea să scriu despre sensul vieţii, să vă întreb dacă el înseamnă durere ori fericire pentru voi. Aş vrea să scriu despre sacrificiul focului, lemnul care se mistuie ne dă nouă lumină şi căldură, e oare şi „opera unei vieţi” un astfel de sacrificiu?

Şi mă reîntorc la lectura mea, „Povestea târfelor mele triste” de Marquez…

Telefonul mobil

Câtă putere poate avea asupra noastră acest „device” electronic, în urma unui singur apel putem fie să exaltăm de fericire, fie să aflăm vestea unei mari nenorociri. Acest cordon ombilical care ne ţine ataşaţi de plasa invizibilă a societăţii actuale, poate distruge într-o clipă prin ceea ce auzim în difuzorul acela minuscul un rai iluzoriu sau să caşte sub picioarele noastre un hău infernal.

Telefonul mobil ne ţine ataşaţi la aparatele care măsoară şi întreţin semnele noastre vitale, asemenea unei marionete lipsită de viaţă impulsionată să ţopăie cu şocuri electrice. Telefonul din buzunarul nostru e un defibrilator vocal care te trezeşte la viaţă cu fiecare ţipăt de ajutor sau de control care te apelează.

Dacă îţi pierzi telefonul sau îl uiţi acasă parcă eşti un om mort, ai nevoie de ajutorul unui prieten sau trebuia să te întâlneşti cu cineva şi nu mai apare, te  simţi de parcă nu ai mai avea mâini şi picioare.

De ce nu se face o zi internaţională „Fără telefon” sau a „Telefonului stins”sau „închis”. Să închidem toţi telefoanele măcar pentru o zi, să ne readucem aminte de timpurile când nu eram scalvii tehnologiei moderne, să întreţinem o relaţie naturală, firească între patru ochi cu cei din jur. Mă irită să observ cât de mulţi oameni se ascund în spatele telefoanelor, cât de tupeişti sunt unii la telefon crezând că dacă nu-i priveşti în timpul convorbirii în ochi nu-i va mustra conştiinţa pentru tâmpeniile şi obrăzniciile pe care le scot pe gură.

Alteori aştepţi cu nerăbdare să sune odată telefonul crezând că ceea ce vei auzi îţi va deschide un nou drum, îţi va da o nouă speranţă, şi uneori aşa se şi întâmplă, primeşti un răspuns favorabil care te impulsioneză, îţi dă aripi şi-ţi vine să ridici în slăvi telefonul asemenea unui zeu preamărit, uitănd că el e doar mesagerul , mijlocul, nu şi izbăvitorul, sfântul care ţi-a dat undă verde.

Telefonul şi lenjeria intimă sunt lucrurile indispensabile în viaţa cotidiană, nu departe sunt timpurile când o să schimbăm telefoanele ca pe chiloţi, deocamdată mai sunt câţiva reticenţi ca mine la această idee.

Ce este Dumnezeu?

Dumenezu poate avea ca şi concept mai multe înţelesuri, poate fi în acelaşi timp o entitate Divină, poate fi o sumă a tuturor legilor fizicii sau poate fi înţeles ca un produs al forţelor naturii.

Dumnezeu ca entitate Divină este acel concept foarte complex definit de Cartea Sfântă sau Biblia, în care Dumnezeu e descris ca fiind atotputernic, atotateştiutor, cel care este pretutindeni şi nicăieri, etc. etc. deci o sumă de metafore, hiperbole şi mistificări din care nu prea înţelegem exact cum e dar ar cam trebui să ne temem de el sau cel puţin de judecata lui cea de pe urmă.  Nu prea ne lămureşte Biblia şi în speţă relegia cum sau ce este Dumnezeu, ni se dau nişte indicii destul de vagi şi care mai mult sporesc şi aşa conceptul acesta ambiguu. Am putea să suspectăm oarecum Bisercica de maşinaţiuni politice caracteristice oricărei organizaţii mari pentru a controla şi a deţine puterea asupra celor mulţi.

Dumnezeu ca sumă a legilor fizicii, un concept exprimat ştiinţific, cu şi prin metode şi mijloace riguroase, care nu lasă loc de interpretare, dar care nu reuşesc să explice toate fenomenele lumii. Aş întreba care tip de fizică îl explică cel mai bine pe Dumnezeu sau ce algoritm să folosim pentru a explica ordinea lumii, pentru că la început fizica s-a numit oarecum Ştiinţele naturii, apoi Newton a pus bazele fizicii gravitaţionale ca mai spre exitenţa prezentă să cunoaştem şi să explorăm fizica cunatică, un tip de ştiinţă care explică fenomenele universale destul de alambicat şi nesigur.

Dumnezeu ca produs al forţelor naturii în care concepte precum karma, reîncarnare şi legi precum Legea compensaţiei, Legea continuităţii fireşti, Legea entropiei sau a echilibrului dinamic şi Legea minimului necesar sau a coincidenţei providenţiale, par să explice multe dintre fenomenele existente astăzi dar care se bucură de dovezi prea puţine sau sunt dovedite mai mult empiric decât ştiinţific.

Dar Dumnezeu poate însemna în acelaşi timp Tatăl Ceresc, masă supra timp sau m/t şi karma, pentru că toate aceste concepte nu se contrazic ci mai degrabă se completează pentru a defini mai bine o noţiune atât de complexă încât nu poate fi cuprinsă de o singură minte.

Trebuie totuşi să fim de acord că Dumnezeu este o conştiinţă superioară, deci o Divinitate sau un Zeu, poate pentru că este o conştiinţă universală, aşa cum pe Pământ este şi se manifestă o conştiinţă globală ca sumă a tuturor conştiinţelor biologice terestre, şi universul întreg esste controlat şi manipulat într-o oarecare măsură de o conştiinţă universală.  Iar lucrarea unei astfel de conştiinţe universale nu poate fi înţeleasă decât cu ajutorul ştiinţelor, cu uneltele riguroase pe care le foloseşte ştiinţa, a explica un lucru nu înseamnă neapărat a-l descoperi, dar pentru a putea manipula materia ai nevoie de o bază serioasă de teorie. Şi atunci când ştiinţa prin mijloacele ei ezită şi astfel evită şi ignoră fenomene general observate, oamenii recurg la cunoaşterea empirică care nu are nevoie de alte dovezi decât de buna credinţă în speranţă, în optimism, noroc etc. fenomene general valabile inexplicabile din punct de vedere ştiinţific.

La sfârşit voi publica un citat de-al lui Albert Einstein cu care sunt foarte de acird:

În ianuarie 1936, o fetiţă pe nume Phyllis i-a scris lui Albert Einstein în numele clasei sale. Copila i-a pus următoarea întrebare fizicianului: “Oamenii de ştiinţă se roagă? Şi dacă da, pentru ce se roagă?”

Iată ce i-a răspuns Albert Einstein:

“24 ianuarie 1936

Dragă Phyllis,

Voi încerca să răspund la întrebarea pe care mi-ai pus-o cât de simplu pot. Iată răspunsul meu:

Oamenii de ştiinţă cred că orice fenomen, incluzând acţiunile omului, se datorează legilor naturii. De aceea, un om de ştiinţă nu poate inclina să creadă că evenimentele pot fi influenţate prin rugăciune, adică prin manifestarea supranaturală a unei dorinţe.

Dar cunoştinţele noastre despre aceste forţe sunt imperfecte şi convingerea că există un spirit atotputernic este un act de credinţă. Această convingere este răspândită în toată lumea, în ciuda descoperirilor recente făcute de oamenii de ştiinţă.

De asemenea, oricine este implicat în mod serios într-o activitate ştiinţifică se convinge că există un spirit în toate legile universului, unul care este net superior celui uman. În acest fel fel, ştiinţa conduce către un sentiment religios special, dar care este total diferit de religiozitatea unei persoane naive.

Cu salutări cordiale,

A. Einstein”

Sursa: antena3.ro

Viaţa. Ce înseamnă „viaţa”?

Ar putea fi viaţa o simplă supravieţuire, o zbatere neîncetată pentru acumularea cât mai multor mijloace materiale? Ar putea fi oare societatea un simplu bazin efemer al existenţei unde cel mai bun câştigă, un lanţ trofic unde peştele cel mare îl înghite pe cel mic. Asta ar reduce omul la o existenţă aproape de cea animală, ori cel puţin tindem să credem că suntem înzestraţi cu aptitudini care ne aşează deasupra regnului animal. Viaţa nu e întotdeauna o competiţie, ci mai degrabă o comparaţie continuă pentru identificarea şi rectificarea minusurilor personale.
Ar putea fi viaţa raţiune? Pentru asta ne naştem oare, transmiterea informaţiei generaţionale să dovedească oare că suntem programaţi pentru a gândi mai mult, mai profund şi mai departe spre limitele umane. Dar o viaţă absolut raţională n-ar exclude ea simţirea şi astfel rigorile normative nu ar da şansa naşterii unui stat dictatorial, şi în consecinţă a unui tiran? Sensul vieţii poate ţine de raţiune, de raţionalitate, dar în spaţiul social ţine cu precădere de raţiunea creativă: a cerceta, a imagina, a inova.
Ar putea fi viaţa doar simţire şi din ea să se nască doar haos, un haos să-i spunem implicit, în care coincidenţa, întâmplarea sau cauzalitatea universală sunt formele de expresie ale sensului vieţii. Bun, şi atunci noi ce rol am mai juca? Un univers haotic în care omul să simtă doar că vrea, şi în căutarea derizorie a unui nou fruct al dorinţei, să stea doar sub semnul zarurilor sorţii care i-ar putea oferi lucrul pe care-l caută sau nu.
De aceea spun că viaţa ar trebui să fie privită ca o armonie în care omul să caute hrană pentru corp, afecţiune pentru suflet şi activitate pentru minte. Un sens al vieţii privit intuitiv – proiectiv cât şi retrospectiv – introiectiv, ar trebui să semene cu firul Ariadnei, o înşiruire de ţeluri cu scopul final de găsire a drumului de ieşire din labirintul sinuos al destinului (transcedere) şi nu de rătăcire în buclele sale insidioase (regresie).

În autobuz cu telefonul

Mulţi uită de ei şi se urcă în autobuz cu telefonul la ureche sau cineva îi sună în timpul călătoriei, uită că sunt într-un spaţiu restrâns în care ceilalţi îi pot auzi foarte bine ce anume spun în conversaţia pe care o au la telefon.

Era ieri, o tipă micuţă, mignonă, cam la vreo 23 de ani, simpatică, brunetă cu ochii mari, negri, cu părul ondulat, cu buzele roşii şi catifelate şi vorbea în spatele meu la telefon. A spus de mai multe ori „căcat”, a spus-o de atâtea ori că devenise aproape un refren obsedant.

Şi tipa asta frumuşică spunea într-una ba că situaţia prietenului ei de la servici e de „căcat”, ba că trebuie să anuleze nunta şi pierde banii de avans daţi la local şi că e de „căcat”, ba că e plătită cu un salariu de „căcat”, că nu reuşeam să mi-l închipui pe cel încriminat în gura ei mică şi dulce.

Şi „căcat” în sus, şi „căcat”  în jos încât nu ştiam dacă ar fi fost decent să mă întorc spre ea să-i fac observaţie despre cum vorbeşte şi atunci eu aş fi fost cel indecent pentru că-i ascultam convorbirea de la telefon sau ea ar fi trebuit să păstreze un minim de decenţă având în considerare împrejurările în care se afla.

Nu sunt o virgină care nici de penis n-a auzit şi nici  să vorbească despre el nu vrea, dar totuşi, oameni buni, suntem fiinţe sociale şi prin urmare să păstrăm o urmă de ceea ce ne declară ca fiind conştiinţe superioare, dacă nu ne dăm seama de ceea ce ne iese pe gură degeaba am dobândit harul vorbirii. Adică prefer cuvântul „rahat” celui de „căcat”.