Category Archives: Lectura-Fictiune

Himera-Paradisul iluzoriu

 

                                             Himera-Paradisul iluzoriu

 Inspirat de opera lui Brâncuşi am ales să-mi reprezint plastic muza, ea este de fapt o himeră, de fiecare dată când o întâlnesc în cale ştiu că ziua respectivă e sortită eşecului, nimic nu-mi iese bine dacă întălnesc încă de când ies din casă o ispită înşelătoare care să-mi dezvăluie încă o dată adevăratul meu destin.

 De multe ori muza nu e decât o ispită ânşelătoare, un rai iluzoriu ce te atrage cu mrejele ei făcându-te să crezi că viaţa e mult mai roz decât pare. Şi viaţa noastră este compusă din atâtea şi atâtea raiuri iluzorii care se prăbuşesc asemenea castelelor de nisip măturate de valurile efemere ale vieţii. De multe ori acest rai iluzoriu pe care-l clădim cu atâta sîrguinţă şi chin, de multe această himeră insipidă a noastră despre sine şi rolul nostru în lume,  se prăbuşeşte creând un vid sub picioarele noastre care se cască ameninţător gata oricând să ne înghită aşteptând ca mai apoi Universul să ne regurgiteze înapoi.

Scăpăm teferi de fiecare dată mai puternici, mai căliţi în amar ca mai-nainte, mai pregătiţi să o luăm iar de la capăt într-un ciclu vicios în care ne regăsim atît ca victimă cât şi prădător deopotrivă. Şi mereu cu gândul la ea, tremurînd parcă de frig şi frică, aşteptând smeriţi în ungherul nostru, înghiţind în sec, îmbărbătându-ne cu vorbe de laudă dar ştiind mereu care e e de fapt adevărul, amuţim simţind că se apropie ziua nefericită când himera ne va ieşi din nou în cale.

Asocieri cuvin-dubioase

Oase sfărâmate, trupuri leşinate, paturi răvăşite, funduleţe bombate, rotunjimi obraznice, falusuri învârtoşate, substanţe injectate, hormoni isterici, siluete lascive, maţe balonate,cuvinte usturătoare, rugăminţi arzătoare, gânduri pervertite, mâini încătuşate, unghii încărnate, strângeri sufocante, cearşafuri pătate, secreţii lipicioase, gemete necugetate, timpane sparte, guri uscate, buze crăpate, plete despletite, ochi injectaţi, pupile împăienjenite, imagini tenebroase, măcel de sentimente, plăceri corupte, extaz fabricat, orgasm prefăcut, contact bolnav.

Baba-oarba

Se povesteşte că într-un cătun uitat de lume, la marginea pădurii, se afla o casă dărăpănată unde locuia o bătrână care avea vreo patru-cinci pisici şi vreo trei câini. Nu se ştia cum ajunsese baba pe meleagurile acelea. Sătenii spuneau că o ştiau prin împrejurimile acelea de mai bine de  zece ani dar că ea nu se aventurase niciodată prea departe de casă de când se stabili acolo, iar când se apropia cineva de bordeiul ei se ascundea repede înăuntru şi se baricada fără să iasă până când străinii nu plecau.

Se mai spunea că baba ar fi avut atâtea pisici şi atâţia câini pentru că se hrănea cu lighioanele acestea, ba le hrănea şi pe ele din carnea semenelor sale. Se zvonise că baba nu vedea deloc, era complet oarbă, dar unul dintre ochi era de un albastru nemaivăzut acoperit de o pieliţă transparentă şi cu care reuşea să vadă în sufletul oamenilor.

Cică baba s-ar fi născut oarbă şi încă de pe când era copilă le spunea părinţilor lucruri despre vecinii şi prietenii lor pe care nimeni nu putea să le ştie. Lucruri ascunse, taine bine ferecate, potlogării dintre cele mai perverse despre care numai proprietarii de drept a acelor gânduri trebuiau să ştie şi nimeni altcineva.

Şi se duse vorba din sat în sat că Copila-cu-ochiul-fermecat avea darul să vadă în suflet, să le citească oamenilor şi cele mai neştiute dintre taine şi astfel să le prezică destinul pe care sulfetul îl ţine secret în adâncurile sale. Şi se prezentară în faţa ei pentru a vedea minunea şi a-şi afla secretele ca mai apoi să-şi spăşească păcatele în căutarea unui destin mai bun, lume felurită, dame şi curtezani, preoţi desfrânaţi, cucoane ignorante şi gentilomi blazaţi, ţărani răsculaţi şi boieri disperaţi.

Dar sufletul are ferecate într-însul nu numai lucruri frumoase, ci mai ales toate urâţenile şi hidoşenile pământului, lucruri de care oamenii se tem şi pe care nu le rostesc pe nume de frică să nu le scoată la lumină cumva din mintea lor astfel ca restul să creadă despre ei că sunt eretici sau nebuni-de-legat de-a dreptul şi aşa să-i spânzure pe loc. Şi Copila-cu-ochiul-fermecat la toţi le citea pe îndelete şi toţi se minunau şi se îngrozeau deopotrivă de grozăvia gândurilor lor şi de tumultul destinului şi de curba ascendentă sau descendenă pe care o vor cunoaşte.

Copila-cu-ochiul-fermecat când se prezenta vreunul la citire, îl pironea cu ochiul acela pe de-o parte fermecat pe de alta blestemat. Şi Copila le vedea capul apropiindu-se, făcându-se tot mai mare şi pupila se dilata până ce prindea forma unei porţi circulare cât să se strecoare ea dinlăuntrul păcătosului din faţa ei.

Văzu domniţe vestite pentru frumuseţea lor care le plăcea să-şi miroasă degetele după ce se scărpinau prin locurile cele mai strâmte şi mai ascunse ale trupului lor care se vor destrăbăla o viaţă pe la curţile cele mai vestite ale conţilor şi prinţilor de soi şi cărora le prezise că vor muri de sifilis sau de holeră.

Văzu domni eleganţi care se biciuiau prin pivniţe cu codorâşti de piele sau nuiele de alun care vor aduce mari învăţături pe lume dar din care multe dintre ele vor urma legile lui Satan distrugând mai mult minunile pământului decât să aducă fericire şi bunăstare.

Văzu ţărani care ştiind că nu pot hrăni încă o gură îşi aruncaseră plozii abia născuţi în puţuri părăsite dar care vor muri la bătrâneţi singuri, săraci şi în mizerie. Mai văzu boieri care în lăcomia lor pierduseră totul la jocuri de cărţi sau de zaruri şi care-şi luaseră câmpii din cauza asta, care nu mai aveau nici un leac, văzu desfrâul şi preacurvia, şi chipul lui Satan i se arătă într-o zi în sufletul unui preot posedat.

Copila ştia acum despre multe lucruri, dar nimic nu părea că o impresionează. Până într-o zi când dinaintea ei se înfăţişă însuşi Regele acelui ţinut care aflase despre Copila-cu-ochiul-fermecat şi despre darul ei de a prezice destinul ce se ascunde în sufletul fiecăruia. Regele o rugă să-i citească sufletul şi ca prin aceasta să-i prezică şi lui destinul ce avea să urmeze. Copila îl pironi pe dată cu ochiul acela bolnăvicios şi în acelaşi timp de un albastru strălucitor. Îi spuse Regelui că-i este lehamite de jocuri de curte şi curtezane şi se simte ca un leu în cuşcă, că ar vrea mai multă putere şi că pentru asta va declara război tuturor vecinilor săi, după care va urma o molimă şi nici măcar un sfert din regatul lui nu va supravieţui în urma măcelului pe care-l vor aduce războiul şi după aceea năpasta tifosului. Şi Regele o alungase din regatul său pentru asemenea nerozii cum le spuse el vorbelor sale. Şi Copila fugi pe dată căci în ochii lui îşi văzu şi destinul propriu. Ştia că dacă va rămâne în regatul acesta va fi şi ea răpusă fie de război, fie de molima ce aveau să se abată asupra lor.

Copila îşi dădu seama că zicând cu glas tare acele dorinţe lăuntrice ale Regelui ei vor duce la îndeplinirea lor, Copila-cu-ochiul-fermecat îşi dădu seama că răscolind gândurile cele mai negre ale Regelui şi a orişicui, spunându-i-le cu voce tare nu făcea decât să întărească dorinţa arzătoare de făptuire a acelor fapte ce zăceau înlîuntrul  fiecăruia molcome, liniştite până să le tulbure ea. De atunci se hotărî să nu mai vadă ţipenie de om în preajma ei.

Unele lucruri nu ar trebui spuse niciodată, nu pentru că ar fi o neghiobie dar pentru că ele trebuie să rămână ascunse, îşi spuse ea cu amărăciune în gând pentru că darul ei era de fapt un blestem.

Kinjiru Omi-san

Kinjiru Omi-san era unul dintre cei mai renumiţi bucătari din Orientul îndepărtat, era cunoascut de la ţara lui natală, ţara Soarelui Răsare, Japoniile sau Niponia până la graniţele vestice ale Imperiului Chinez unde dăinuiau popoarele slave, de la insulele Filipinelor până în ţările barbarilor şi ale necredincioşilor care veneau dinspre Soare-apune pe fragatele lor impunătoare.

Kinjiru Omi-san gătise la curţile imperiale ale celor mai mari stăpânitori ai lumii. Kinji-san aşa cum îi spuneau apropiaţii cunoştea toate secretele bucătăriei orientale şi nu numai, având puterea să facă magie chiar şi dintr-o bucătărie modestă a unui sărăntoc oarecare.

Dar Kinjiru după mulţi ani în care renumele său fu ridicat la rang de artă în ale gătitului, începu să caute ceva care-l sâcâia încă de când se apucase pentru prima dată să gătească. Dorea cu desăvârşire să ştie care e esenţa gustului. După mii şi mii de încercări din care ieşiseră preparate nemaipomenite, Kinjiru ajunse la concluzia că „deliciul” este de fapt o îmbinare sublimă a gusturilor rafinate,  neputând altfel decât să pună egal între esenţa gustului şi gustos.

Văzându-se în poziţia aceasta, după mii de experimente culinare, aceea de a cunoaşte originea gustului,  în mintea lui Kinjiru înflori o altă întrebare care începu să-l frământe din ce în ce mai tare. „Dacă esenţa gustului este gustosul, atunci care este cea mai gustoasă mâncare pe care omul o poate gusta vreodată?” Şi această întrebare nu-i dădea linişte, şi astfel că începu să caute răspunsul care îl va elibera de această încrâncenare a gândurilor sale.

Din vorbă în vorbă, Kinjiru luase mai multe piste pentru a descoperi adevărul în ceea ce priveşte gustul neasemuit pe care doar câţiva semeni l-au gustat în viaţa lor. Kinjiru aflase după ce urmă multe piste false, de un bătrân care locuia pe coama muntelui sfânt, Fuji, şi care deţinea o carte de bucate care-i va dezvălui reţeta obţinerii gustului sacru.

Kinjiru trecu printr-o serie de aventuri în timpul cărora fu foarte aproape de a-şi pierde viaţa, dar simţea cu fiecare pas cu care se apropia de sursa neliniştii sale că nimic nu-i poate sta în cale. În cele din urmă, pe jumătate mort decât viu, ajunse în faţa maestrului care locuia pe muntele Fuji. Maestrul nu-i spuse nimic, ştiind de ce este Kinjiru acolo, prepară două ceşti cu ceai şi-i întinse şi lui una.

După ce băuseră ceaiul, bătrânul din faţa sa îi întinse o carte cu file învechite şi cu coperţi din piele care era învelită într-o cârpă veche. Kinjiru o luă, îi mulţumi bătrânului şi plecă, nerăbdător să afle reţeta secretă dobândită în urma cunoaşterii milenare.

Kinjiru găsi în carte un secret care la început îl nedumeri. În carte era descris cu lux de amănunte cum să gătească un om, cartea precizând că numai carnea de om se poate ridica la gustul sublim pe care îl poate gusta cineva vreodată.Chiar dacă era un sacrilegiu Kinjiru se hotărî să încerce reţeta secretă. Numai că omul sacrificat trebuia să fie neprihănit de cele lumeşti, iar moartea să survină în timpul orgasmului pentru ca toată acea savoare, acel parfum al fiorului morţii să se împletească într-o savoare magică.

Kinjiru avea nevoie deci de un exemplar tânăr, aflat în floarea vârstei, pentru a-şi pune reţeta în practică. Întâmplarea făcuse ca un tânăr învăţăcel dornic să deprindă arta culinară de la cel mai mare bucătar al lumii să se  aciueze pe lângă el. Tânărul avea doar şaptsrepzece ani, era necopt încă şi se numea Isogi-san. Kijiru gândi că Isogi -san ar fi perfect, pentru că dacă ar fi ştiut că se jertfeşte pentru a fi ingredientul principal în căutarea gustului sublim, ar fi făcut-o cu mare onoare. Numai că Isogi nu trebuia să ştie nimic de acest lucru.

În carte scria clar că Isogi-san trebuia să moară ştrangulat pentru ca sângele său juvenil să rămână în ţesuturi în timp ce va face amor pasional. Kinjiru căută cea mai frumoasă curtezană şi o plăti să-l facă pe Isogi să se îndrăgostească de ea. Curtezana se numea Kyimi şi era cea mai frumoasă curtezană de prin partea locului. Kinjiru îi explică ce trebuie să facă şi Kyimi se învoi pentru cinci saci de orez să procedeze întocmai. 

Isogi-san se îndrăgosti până peste măsură de Kyimi, iar când aceasta intră în dormitorul său inima i se înflăcără atât de tare încât simţi cum sângele fierbândă îi inundă tot corpul.  Kinjiru intră în cameră fără ca Isogi să bage de seamă şi chiar în momentul orgasmului îl ştrangulă cu cordonul său de la kimono.

Pe dată începu Kinjiru să-l pregătească pe ucenicul său, Isogi-san, pentru a realiza reţeta aceea secretă, căci corpul trebuia să fie încă cald când va fi pus la foc. După ore bune în care Kinjiru unse corpul neînsufleţit al lui Isogi cu mirodenii de tot felul, masa era gata. Isogi era acum copt de-a binelea şi Kinjiru pe punctul de a lua prima îmbucătură. Numai că în momentul în care Kinjiru avea să simtă gustul divin îşi aminti de dragostea lui Isogi pentru Kyimi, de decepţia pe care o citi în ochii tânărului când îl ştrangulă. Kinjiru nu mai duse mâna către gură, înlăturând îmbucătura aceea malefică şi din momentul acela nu mai puse niciodată în gură altceva decât ceai şi ierburi.

Kinjiru-san realiză în urma sacrificiului lui Isogi că nimeni nu ar trebui să-şi asume privilegile divinităţii căci pierderile sunt prea mari şi că doar Dumnezeu e demn de cunoaşterea supremă, fie ea arta culinară sau orice fel de îndeletnicire umană care ar putea ajunge la nivel de capodoperă manifestându-se astfel ca o artă.

Acum văd…

Am început să-nvăţ. Să-nvăţ să citesc oamenii, de fapt ştiam dintotdeauna dar acum îmi dau seama că ceea ce văd e adevărat.

Am început să citesc oamenii, dar ceea ce citesc nu-mi place de cele mai multe ori. Citesc frică în ochii oamenilor, sub toate formele sub care se arată ea în sufletele noastre. Frica de a nu dezamăgi, frica de a nu greşi, frica de singurătate, frica de sărăcie, frica de prostie, frica de a trăi, frica de moarte.

Cel mai tare mă îngrozeşte atunci când citesc în ochii celuilalt frica zilei de mâine. Un om fără speranţă e asemenea unui condamnat la moarte care aşteaptă executarea sentinţei fatale. Întâlnesc tot mai mulţi din aceştia în ultima vreme, se uită la mine şi mă-ntreabă din priviri: Ce va urma? De parcă eu aş avea vreun răspuns, nu găsesc prin minte decât vreo vorbă bună de spus.

Totul se zdrobeşte când nu mai ai credinţa zilei de mîine, parcă şi trupul îţi amorţeşte şi mintea nu mai vrea să gândească la vreo ieşire din starea de impas. E o frică de necontrolat, una instinctuală, ca atunci când te aflii la ultimul etaj al unei clădiri înalte şi te uiţi în jos, simţi cu picioarele podeaua tare, eşti pe un plan cât se poate de solid, dar ai impresia constantă şi sentimentul iminent că o să cazi. Stomacul se chirceşte, inima bate cu putere, mâinile-ţi tremură, transpiri, te apucă groaza, te tot gândeşti că nu-i adevărat dar instinctele îţi spun altceva.

Amorţeala e singurul leac împotriva disperării, dar în amorţeală nu reuşeşti nici să te bucuri de viaţă şi amorţeala nici nu reduce funcţiile vitale până la suprimarea lor.Sper că n-ai acelaşi gând ca mine să te laşi dus, plutind în derivă sperând că în curând te vei izbi de-o stâncă care te va sfărâma-n bucăţi şi nimic nu se va mai alege din tine şi nici nu vor şti c-ai existat.

Amintiri din viitorul nu foarte îndepărtat

Îmi aduc aminte cum mă întorceam de la şcoală cu ghiozdanul acela din vinilin de culoare maro care semăna mai degrabă cu o geantă de poştaş decât cu ghiozdanele din ziua de azi.  Toate zilele erau la fel, la fel de mohorâte, zile la fel de gri, trotuare la fel de murdare de noroi.

Mă trezeam dimineaţa pe la 6 jumate, mama era deja plecată încă de pe la cinci jumate, o simţeam cum se ridica din pat, de lângă mine, lăsând un gol de linişte şi de căldură. O urmăream câteva secunde, până o vedeam că se apropie şi-mi spune: „Pune jos capul pe pernă, copile, mai este mai mult de o oră de somn până când trebuie să pleci la şcoală”. Mă ridicam din pat după aproape jumătate de ceas după ce auzeam că a plecat şi a închis uşa de la intrare.

Aveam ceaiul pregătit pe aragaz, îmi scoteam o cană din dulapul de deasupra chiuvetei şi sorbeam câte o gură în timp ce mâncam o felie de pâine cu unt şi cu gem. Mă îmbrăcam în uniforma de pionier, îmi luam ghiozdanul în spate şi plecam la şcoală pe străzi slab iluminate într-o beznă semichioară.  Ajungeam la şcoală printre primii, îi aşteptam şi pe ceilalţi colegi care apăreau unu câte unul şi începeam să ne încolonăm în careul din faţa intrării principale a şcolii generale de lângă stadionul ICIM din cartierul „Steagu”.

Făceam gimnastica de dimineaţă înaintea să intrăm la ore, coordonaţi de profesorul de servici. Odată intraţi în clasă intonam imnul Republicii Socialiste România, „Trei culori cunosc pe lume”. După care şeful clasei făcea inspecţia la unghii şi batiste. Tovarăşa învăţătoare era de un cinism macabru, soţul ei se spânzurase cu cureaua în baie, chiar în anul în care am intrat în clasa întâi. Abia aşteptam să plec acasă, în clasă era o atmosferă aşa de încărcată că aveai impresia că-ţi stă tavanul direct pe creieri. Plus că era frig, era aşa de frig că stăteam cu gecile pe noi în clasă şi cu căciulile ăn cap, la fetele mai firave le îngheţa mâna pe stilou. Nu existau pixuri, se-ntâmpla deseori să-ţi curgă stiloul şi să-ţi lase o pată mare pe caietul de caligrafie.

Veneam de fiecare dată spre casă de la şcoală cu acelaşi pas domol şi împleticit ca după o zi la şcoală de corecţie. Aveam cheia legată de gât, un şiret cu nod de care era agăţată cheia de la uşa capitonată de la intrarea în apartamentul de la etajul doi. Ciorba rece mă aştepta pe masă, dacă ea era schimbul doi, nu eram destul de mare cât să aibă încredere mama în mine că pot folosi aragazul.  Îmi încălzea mâncarea de obicei înainte să plece la schimbul doi, dar se răcea până ajungeam eu acasă.

Oricum nu mâncam niciodată ciorbă, nu-mi plăcea. O aruncam în budă şi mai bine mâncam o bucată de pâine unsă cu untură sau cu unt, dacă nu aveam nimic altceva de mâncare prin cămară,  înmuiam pâinea în apă şi apoi o tăvăleam prin zahăr, un deliciu. Frigiderul avea doar rol ornamental în bucătărie, nu funcţiona niciodată, nici nu avea cum, se dezgheţa de fiecare dată când luau curentul, adică în fiecare seară pe la şapte.

După ce mâncam, căutam caietele pe care tovarăşa îmi trecea notele la lucrările de control, fie de mate, fie de dictare. Dacă era mai puţin de şapte, rupeam foaia şi îi dădeam foc şi o aruncam în budă. La început am dat foc la tot caietul, după aceea m-am gândit că o să-mi ceară mama caietul şi o să mănânc de două ori bătaie: o dată că am luat patru şi a doua oară că mama n-avea bani să-mi cumpere alt caiet. După aia mă culcam liniştit ştiind că mama nu o să afle că am luat vreo notă mică, nu aveai la ce să te uiţi la televizor, oricum nu prea mergea, avea toane, un „Diamant” vechi, pe lămpi, pe care-l alimentai cu palme, îşi mai revenea imaginea din când în când, după care dispărea din nou.

Seara îmi făceam temele la lumina lumânării. Era o lumânare groasă, de fapt o bucată din lumânare ce rămăsese de pe la vreun botez. Mă chioream să buchisesc ce scrie în manualul de matematică, erau cam lungi enunţurile la problemele de aritmetică. Mă duceam la budă cu lanterna, o lanternă din aceea pătrată cu baterie de 4,5 volţi de culoare roşu spălăcit şi cu buton pe margine de pornit-oprit. Ne culcam ca gâştele la ora 8, 9… dar nu judecam lumea. Ni se părea că aşa a fost dintotdeauna şi aşa o să fie mereu. Vedeam doar Universul nostru îngust şi într-un fel eram fericiţi cu acea pace prefăcută, acel mediu controlat abuziv. Aveam impresia că nimic nu ne poate face rău pentru că nu cunoşteam ce înseamnă mai bine. Asemenea dobitocului din staul, care n-are vise, n-are ambiţii, n-are gânduri, ia fiecare zi aşa cum e ea….