Category Archives: Socio-politic

Oameni de consum

Oamenii de consum sunt acei oameni de care viaţa nu se îndură, oameni irosiţi care pot fi puşi la orice muncă, fie la spălat bude de prin gări aglomerate, fie la săpat şanţuri pe o vreme câinoasă,  fie gropari în cimitir să dezgroape oasele nu-ş’ cărui blestemat, fie infirmiiere care să strângă voma ori creierii nu-ş’ cărui nefericit. Oamenii de consum nu trebuie si nu pot fi tristi, ori suparati daramite sa planga, ei sunt morti social si asa e firesc sa fie.

tDacă nu ar fi ei, noi ceilalţi nu am putea să ne ducem vieţile noastre „amărâte” în fuga noastră disperată după atîtea lucruri fără sens şi fără valoare în sine, lucruri care ne creează o falsă plăcere, o falsă stimă de sine.

Da, oamenii de consum pot munci la orice program, fie noapte

a, fie de dimineaţă până seara, doar ca s-o ducem noi ceilalţi bine, să ne bucurăm de confortul unei vieţi „normale”. Maşina, centrala care ne dă căldură, frigiderul plin cu de toate, perechile de pantofi din debara, duşul fierbinte, sunt chestii banale pe care, noi zicem, că orice om şi le poate permite, dar nu şi oamenii de consum.

Oamenii de consum trebuie înghiţiţi aşa de-a gata, înfulecaţi de-a binelea, şi din când în când viaţa să mai răpună tragic câte unul, ba în vreo explozie, ba în vreun mal surpat, ba căzut de pe schelă de la nu-ş’ io care etaj, doar ca ceilalţi dintre ei care or mai rămas întregi să-i poată mulţumi lui Dumnezeu că mai există.

Oamenii de consum trebuie să bâjbâie în întuneric fie că e un soare orbitor afară, trebuie să tremure de frică fie că nu le vrea nimeni răul, trebuie să râdă zgomotos în hohote chiar dacă sunt doar ei singurul motiv de amuzament. Oamenii de consum trebuie să fie sluţi şi proşti, şi săraci, da, mai ales săraci, bâlbâiţi şi handicapaţi şi orbi, doară ei sunt oameni de consum şi nu au voie să se extragă tiparului şi peisajului.

Oamenii de consum trebuie bătuţi pentru că sunt dobitoace, trebuie înghiontiţi de la spate să se urnească, trebuie struniţi cu ceartă şi cu înjurături să muncească, să robească pentru că de asta au fost daţi Pământului.

Nu putem vedea mai departe de superioritea noastră ca indivizi şi ca rasă, într-o curvă proastă şi hâdă nu putem vedea decât ce reprezintă ea, o astfel de femeie nu poate fi mamă grijulie ori soţie, nu, ea şi-o ia doar la muie, un boschetar nu poate fi decăt  un paria al societăţii, el nu are dreptul să citească pe bancă în parc pentru că sigur se preface ca să cerşească bani de băutură, e un sacrilegiu că nişte mâini atăt de jegoase ţin între ele o carte.

Oamenii de consum nu pot într-o societate de consum să fie decât de consum.

Noua Credinţă

Cred că a venit timpul ca ideologiile vechi să se reformeze prin filtrul actual de gândire şi din punctul de vedere al  lucrurilor la care ne găsim astăzi. De fapt, acest proces ar trebui să fie unul constant, dar societatea şi-a dovedit de atâte ori şi cu atâta stoicism reticenţa faţă de noi idei încât foarte puţini încearcă să mai contrazică legile actuale care guvernează societatea, Universul, gândirea.

Ce anume stă în calea schimbării? Confromismul. Conformismul se pune de-a curmezişul faţă de orice nouă idee care ar putea să revoluţioneze modul de gândire într-un anume domeniu sau altul. Conformismul survine datorită fricii. Frica de a fi contrazis, frica conflictului ideologului cu societatea, frica de a greşi şi de a induce în eroare, frica de a-şi susţine propriile opinii.

Noua credinţă cre că ar trebui să propovăduiască deschiderea. Glasul orbului înseamnă vederea dincolo de aparenţe, viziunea nebunului reprezintă puterea hazardului, părerea prostului se reuneşte sub presiunea gloatei, judecata bogatului reduce totul la eficienţă.

Noua credinţă ar trebui să învingă, să treacă de bariere peecum prejudecata, manipularea, încrederea oarbă, puterea absolută. Înşelăciunea prin metode subversive şi tehnici subliminale în detrimentul înţelegerii complexităţii sociale nu-şi mai are rostul  într-o societate emancipată relaţional, structural şi la nivel de trai.

Eu (mai) cred în România

Spun că „mai” cred în România, pentru că nu ştiu pentru câtă vreme încă o să mai contiunui să cred într-un proiect a cărui finalizare se tot amână la nesfârşit.. Mă întreb în fiecare zi de ce nu plec din ţara asta parcă uitată de Dumnezeu? O ţară ca o corabie ce pluteşte în derivă fără viitor, fără port de origine, fără istorie, fără amprentă naţională.

Nu am plecat pentru că eu mai cred în tinerii ei străluciţi, mai cred într-un viitor luminos al acestei ţări, în care m-am născut, în care am crescut şi de care mă leagă un cordon ombilical din atâtea şi atâtea amintiri şi experienţe frumoase. Cred în tinerii ei ambiţioşi, cred în poporul acesta care a dat naştere atâtor minţi luminate, îmi pare mult prea hazardat să abandonez toate aceste gânduri şi sentimente care mă leagă ancestral de pământul strămoşilor mei.

Poate că regimul comunist a reuşit să spele creierele părinţilor noştri, să dezrădăcineze şi să înlăture orice sentiment de libertate, poate că au reuşit să şteargă orice dorinţă de voinţă, exprimare, gândire libere. Dacă îi repeţi unui om decenii la rând că e prost, că e leneş, se preschimbă asemenea câinelui care vrea să iasă din cuşcă şi stăpânul îi administrează de fiecare dată electro-şocuri. Omul, asemenea câinelui, dezvoltă o neajutorare învăţată, cîinele nu mai iese din cuşcă de frica şocurilor electrice, omul nu mai iese din colivia ideologică ce i-a fost inoculată de teama propriei neputinţe. Şi cîinele, şi omul se mulţumesc să privească realitatea dincolo de gratii prin prisma fricii, a îngrădirii oricărei libertăţi şi a privării oricărui drept.

Moştenirea ce o lasă, omul astfel înghesuit în neghiobia sa, mesajul genetic primit de progenitura viitoare nu este altul decât starea de a se regăsi hipnotizat de un efect de spectator. Spectator al unei reprezentaţii absurde şi dramatice, în care scena se termină tragic pentru cel care priveşte buimac de pe margine. Scene cu şobolani rozalii şi cârtiţe doctrinare pe post de politruci cu scopuri perverse. Scene în care actorii îşi schimbă rolurile între ei în culise ştiind că poporul din sală doar asistă, huiduie sau aplaudă, dar nimic mai mult.

Victor şi Crin, îmi permit să le spun pe nume, pentru că suntem mai apropiaţi de vârste, de concepţii despre viaţă, am nădejdea că împărtăşim aceleaşi speranţe de viitor al acestei ţări, poate că sunt marionete ai unor păpuşari, mari maeştri tirani, dar ei sunt ca noi, au rămas în ţară şi continuă lupta. Duşmanul poartă multe chipuri, lăcomie, şantaj, ignoranţă, aroganţă, nepăsare, teribilism. Poate că urmăresc aceleaşi idealuri meschine, faimă, bogăţie, putere, dar eu simt că şi ei asemenea mie mai CRED în ROMÂNIA!