„Isis by the fountain” by Mikaeleon

Fotografie0295

                Isis, zeiţa egipteană a fertilitătii primeşte puterea tămăduitoare a apei.

Orizonturi albastre – Elementele naturii

 

IMG_1040Inspirat de „Noaptea înstelată” a lui Van Gogh, am realizat această lucrare cu gândul la orizonturile care mi se par mereu albastre. Viitorul, pentru că la el fac referire când mă gândesc la orizonturile mele, îmi pare întotdeauna rece, lipsit de căldură, îmi fac griji de cele mai multe ori pentru ceea ce va urma, pentru acel mâine împovărat cu alte şi alte griji şi probleme de rezolvat.

Dar, iată, natura ne oferă tot ceea ce avem nevoie, hrană, căldură şi chiar protecţie şi de fapt nu trebuie să ne facem griji decât de ceea ce lăsăm în urma noastră, ceea ce am creat prin dăruire şi efort.

Albastrul e rece, dar totodată e şi culoarea sincerităţii, adevărul e adesea dur, e crud cu noi, lucrurile adevărate nu sunt şi cele mai bune, dar oricât ne-am amăgi în legătură cu viaţa, cu moartea, cu dragostea sau cu invidia şi egoismul celorlalţi, ele există şi pentru faptul că există trebuie să le luăm aşa cum sunt, să le înfruntăm dacă trebuie, să răzbim pentru a evolua.

Natura nu este ostilă omului, omul nu poartă o veşnică luptă cu natura, nu putem să continuăm să distrugem mediul la nesfârşit, trebuie să oprim acest lucru prin contribuţia fiecăruia, nu putem să lucrăm împreună cu natura decît fiind sinceri cu noi înşine, admiţând egoismul, invidia, lăcomia pentru a putea să le depăşim.

Himera-Paradisul iluzoriu

 

                                             Himera-Paradisul iluzoriu

 Inspirat de opera lui Brâncuşi am ales să-mi reprezint plastic muza, ea este de fapt o himeră, de fiecare dată când o întâlnesc în cale ştiu că ziua respectivă e sortită eşecului, nimic nu-mi iese bine dacă întălnesc încă de când ies din casă o ispită înşelătoare care să-mi dezvăluie încă o dată adevăratul meu destin.

 De multe ori muza nu e decât o ispită ânşelătoare, un rai iluzoriu ce te atrage cu mrejele ei făcându-te să crezi că viaţa e mult mai roz decât pare. Şi viaţa noastră este compusă din atâtea şi atâtea raiuri iluzorii care se prăbuşesc asemenea castelelor de nisip măturate de valurile efemere ale vieţii. De multe ori acest rai iluzoriu pe care-l clădim cu atâta sîrguinţă şi chin, de multe această himeră insipidă a noastră despre sine şi rolul nostru în lume,  se prăbuşeşte creând un vid sub picioarele noastre care se cască ameninţător gata oricând să ne înghită aşteptând ca mai apoi Universul să ne regurgiteze înapoi.

Scăpăm teferi de fiecare dată mai puternici, mai căliţi în amar ca mai-nainte, mai pregătiţi să o luăm iar de la capăt într-un ciclu vicios în care ne regăsim atît ca victimă cât şi prădător deopotrivă. Şi mereu cu gândul la ea, tremurînd parcă de frig şi frică, aşteptând smeriţi în ungherul nostru, înghiţind în sec, îmbărbătându-ne cu vorbe de laudă dar ştiind mereu care e e de fapt adevărul, amuţim simţind că se apropie ziua nefericită când himera ne va ieşi din nou în cale.

Asocieri cuvin-dubioase

Oase sfărâmate, trupuri leşinate, paturi răvăşite, funduleţe bombate, rotunjimi obraznice, falusuri învârtoşate, substanţe injectate, hormoni isterici, siluete lascive, maţe balonate,cuvinte usturătoare, rugăminţi arzătoare, gânduri pervertite, mâini încătuşate, unghii încărnate, strângeri sufocante, cearşafuri pătate, secreţii lipicioase, gemete necugetate, timpane sparte, guri uscate, buze crăpate, plete despletite, ochi injectaţi, pupile împăienjenite, imagini tenebroase, măcel de sentimente, plăceri corupte, extaz fabricat, orgasm prefăcut, contact bolnav.

Arta grotescului

                                

Furia-Închisoarea minţii

                                Furia – Închisoarea minţii (lucrare în gips 20×33 cm)

                                               Madness – Prison of the mind

Prima mea lucrare plastică, realizată în gips doreşte să surprindă lumea răului, a răului suprem uman, furia, furia oarbă care te ţine încleştat într-o lume a urii şi a a violenţei, a egoismului şi a lăcomiei. Furia (madness), este o închisoare fără de ieşire, fără limite, din care nu poţi scăpa decât cu ajutorul celor dragi, a oamenilor de lângă tine care te învaţă din nou să iubeşti, să dăruieşti şi să TE dăruieşti.

Madness sau Furia  poate fi noul virus pandemic care va decima populaţia globului. Din Furie nu există scăpare decât cu ajutorul celorlalţi, în Furie te adânceşti ca într-un nisip mişcător, o mlaştină care te acaparează, trebuie să ne dorim ca societatea să nu fie o mlăştină coruptă din care scapă cine poate.

Furia poate pune stăpânire pe tine chiar dacă eşti un suflet bogat, e inevitabil ca în cursa spre resurse să fii călcat în picioare şi atunci nu poţi face altceva decât să te laşi mânat de furie. Tot mai mulţi doresc să se folosească de tine şi simţi că singura scăpare e Furia, nu te lăsa mânat de ea.

Top Chef, Antena 1

Sunteţi varză! Da, Antena 1 e varză în ceea ce priveşte reality show-urile gen „X Factor”, „Te cunosc de undeva” şi mai nou” Top Chef”. Cred că nu le funcţionează bine spre deloc departamentul de HR, pentru că se pare că nimic nu le iese bine, de la lumini, la recuzite, sunet şi mai ales moderatori. Profesionalismul e precar, şi totul porneşte de la recrutările de personal, fie de gurişti sau VIP-uri, fie de cocalari sau piţipoance, deşi recunosc  la cei din urmă se pricep mai bine.

Am aşteptat cu mult interes noul şi prea mult promovatul Top Chef, mai ales că se recomanda de la sine prin prezenţa chefului Joseph Hadad, dar începănd de la moderatoare care este o guristă persiflant-antipatică şi fără pic de fler, până la organizarea concursului care se prezintă sub forma unui haos organizat n-am reţinut mai nimic altceva, decât o gâlceavă permanentă sub forma „Folclorul contraatacă” (altă emisiune de rahat de la Antena 1).

Pur şi simplu, scenariştii show-ului n-au fler, nu observă de fapt sublimul competiţiei: felurile pregătite şi modul lor de pregătire, dar mai ales oamenii şi poveştile din spatele lor. Regizorii au prins cadre aiurea, fără să focalizeze un proces culinar oarecare, şi în opinia mea de amator parcă n-au lumină destulă cadrele, ori e totul prea fugitiv şi nu înţeleg nimic din concurs.

Totul porneşte de la HR, problema provine de la cine a făcut angajările pe la Antene sau toată compania stă sub semnul nepotismului şi al cumetriei pornind de la vârful pirmaidei în jos. Fraţilor, nu se poate, mă aşteptam la o emisiune decentă nu la o abrambureală organizată, că aia se numeşte bambilici şi nicidecum reality show.

X-Factor m-a pierdut după preselecţii chiar dacă nici atunci nu prea m-a convins deşi anteniştii au schimbat membrii juriului, care acum recunosc sunt mai acceptabili, mai simpatici şi mai cu FLER decât ceilalţi care au fost înainte.  

Antena 1 duce şi o lipsă acută de moderatori, în afara celor doi prezentatori matinali, Răzvan şi Dani, restul sunt gurişti, iar istericul de Dan Negru mă scoate din sărite cu gestica lui pantomimică, largă şi ar dori el dezinvoltă dar de fapt nu e decât dezorganizată şi uşor paranoică.  Se citeşte pe el că e plictisit de anonimii neînsufleţiţi care-i vin la emisiune şi dezgustat  de aerele de vedetă ale VIP-urilor care se perindă pe la televiziuni în speranţa că ciupesc şi ei câteva sute de euro pentru o apariţie palidă la emisiuni cu piţi dezbrăcate şi cântăfleţi răsuflaţi.

Da, recunosc, îmi place „Vocea româniei” şi mi-au plăcut foarte mult „Românii au talent” şi „Masterchef”, pentru că pornind de la juriu, moderatori,  scenariu şi punere în scenă, totul este presărat cu sare şi piper.

Deci Top Chef are cele două atribute care au bunăvoinţa să mă scoată din sărite, show-ul e superficial şi haotic. Sfat pentru conducerea antenelor, concediaţi-vă departamentul de HR pentru că se pare că nu dă randament.

2,3,4 Fluier după dealuri!

Nu-mi place linia aceasta în care s-au încadrat scenariştii şi regizorii români. Adică, „Moartea domnului Lăzărescu” se mai poate întâmpla şi prin alte părţi de prin Europa vestică şi chiar Nord America, iar despre „2 luni, 3 săptămâni şi 4 zile” putem spune că „nah, asta a fost, comunismul bată-l vina, acum nu mai sunt probleme din acestea pe la noi prin ţară deci nu mai avem de ce să ne fie ruşine”.

Dar „Eu când vreau să fluier” şi „După dealuri”, mi se par a fi o manevră tip „Ştirile de la ora 5”,  şocăm lumea pentru audienţă. Da! este realitatea românească şi Da! nu ar trebui să o ascundem, dar nu-mi place gândul acesta, ca ardelean ce sunt, de a ne spăla rufele murdare în public. Adică se pune şi problema de etică patriotică, facem filme ca să şocăm occidentul cu cazurile din România  ca să ieşim  din banalul festivalurilor de film şi astfel redăm imaginea unei Românii venită din Evul Mediu, în care sodomia în penitenciare şi exorcizarea în mănăstiri sunt pracitici fireşti şi în consecinţă general acceptate. Sau am putea să mai facem şi noi nişte filme cuminţi, gen adolescentul român sărac care a ajuns să lucreze la NASA etc. pe principiul „Slamdog milionaire” doar ca idee.

Da, ştiu! filmele acestea nu sunt făcute pentru publicul românesc care oricum este familiarizat cu scenarii extreme chiar în vecinătatea casei sale, şi mai ales pentru că în România nu mai interesează pe nimeni de cultură, şi mai ştiu că un film trebuie să spună ceva şi să mişte altfel nu are valoare dar parcă vindem „românisme”  la kil peste hotare într-o nevoie disperată de a fi băgaţi în seamă uitând că suntem români şi că ceea ce vindem „dincolo” spune multe despre noi, ca naţie.

Am putea etala imaginea cuplului român stabilit în Italia sau Spania şi greutăţile lor, cel puţin ar fi într-o relaţie cu occidentul, pentru că mie ca român mi se face un pic pielea de găină când aud de exorcizări şi evadări. Iată de ce o mulţime de turişti de prin vestul Europei mărturisesc că în România nu este deloc cum îşi închipuiau, în sensul bun al afirmaţiei.  

 Evit să mă uit la filmele româneşti, de curând am văzut din greşeală „Toţi oamenii din faimilia noastră” chiar dacă soţia mea insista să schimb canalul, sunt prea dramatice, dar mai ales pentru că sunt aşa de familiare încât nu vreau să revăd acele scene care mi-au marcat existenţa şi încă îmi ameninţă liniştea uneori. Oare când o să fim şi noi o naţie normală?

 

 

Legea compensaţiei

Totul se compensează, cantitatea cu calitatea, modalitatea şi rezultatul acţiunii, frumuseţea cu inteligenţa, karma şi  atitudinea de viaţă.  Este o lege universală observată empiric de foarte multă vreme care se enunţă prin proverbul „Toţi proştii au noroc”, pentru că unul care cunoaşte, e instruit şi într-o oarecare măsură şi deştept, ştie, nu merge pe dibuite ca să afirme la urmă că a avut noroc de i-e ieşit aşa bine treaba.

Aşadar partener drăguţ, harnic, modest şi devreme acasă nu poate exista pentru că ar contraveni unei legi universale.

„Povestea tarfelor mele triste” de Marquez

Mi-a placut Marquez încă din liceu când am parcurs cu lăcomie „Un veac de singurătate”, roman ce va rămâne pentru mine unul dintre favorite, deşi atunci abia dacă intuiam acest lucru, acum o ştiu sigur.

„Povestea…” e exuberantă, deşi e povestea unui nonagenar care se îndrăgosteşte de o puştoaică de 17 ani, peţitoare fiindu-i matroana unui bordel, Rosa de Cabarcas, un nume grosolan, sordid, gutural, care nu poate zugrăvi în orice limbă cu origini latine decât o adevărată matroană de bordel.

Pasajele de tânguiri, de nelinişti şi înflăcăreli ce descriu dramele episodice de amor ghebos adolescentin trăite de un vărstnic ce abia a trecut pragul de 90 de ani, dovedesc încă o dată mesajul pe care-l trimite cu atăta putere Marquez, omul e mereu tânăr atâta timp cât iubeşte dar în acelaşi timp omul e condamnat a fi mereu singur pe lumea aceasta, un paradox  din care omul poate face totul sau nimic, pentru că  fie va risca să iubească şi astfel se va apropia mai repede spre moarte pentru că iubind timpul zboară, fie va trăi singur şi mult dar astfel nu va fi trăit niciodată deloc.

Marquez foloseşte şi aici ca şi într-un „Veac…” aceeaşi reţetă a succesului scriitoricesc: puţin romantism, puţin erotism, puţină dramă, puţin mister şi o curgere lină a naraţiunii.  

Universul orăşelului sud-american se simte, e o senzaţie omniprezentă, aceeeaşi oameni, aceleaşi obiceiuri, pe scurt, romanul de faţă e aceeaşi fiertură înmiresmată cu izurile specifice sudamericane, din care odată ce guşti nu te mai poţi sătura, deşi ţi se dă porţia cu linguriţa într-un timp tărăgănat.

Week-end ploios la munte

Este primul weekend ploios la Braşov, atât de aşteptat de unii, blamat de alţii. Braşovul reîncepe să semene cu oraşul de munte pe care-l ştiu din copilărie după arşiţa secetoasă a anului de graţie 2012.

Afară plouă mărunt, e destul de frig pentru o zi de 13 octombrie, iar eu stau în faţa unei foi albe şi mă gândesc ce să mai scriu. Aş vrea să scriu despre oameni că se revoltă peste tot în lume în primul rând împotriva neputinţei lor de a-şi lua singuri frâiele destinului în mâini şi de a trăi cu adevărat liberi. Aş vrea să scriu din nou un pasaj de proză, nu am mai scris demult unul şi mă întreb ce se întâmplă cu mine.

Nu aş vrea să scriu „căcături” aşa cum am văzut scris în comentariile de pe blogurile unora, învinuiţi că ar scrie căcături, deşi îmi trec sub ochi critic scrierile înainte de a le publica nu prea pot să-mi dau seama cum ajung acestea să fie decodate de către cititori.

Îmi place să obţin totul prin sacrificiu, şi cu cât sacrificiul e mai mare parcă şi răsplata e pe măsură. Aş vrea să mă sacrific pentru scris, dar la ce bun la urma urmei.

Aş vrea să scriu despre sensul vieţii, să vă întreb dacă el înseamnă durere ori fericire pentru voi. Aş vrea să scriu despre sacrificiul focului, lemnul care se mistuie ne dă nouă lumină şi căldură, e oare şi „opera unei vieţi” un astfel de sacrificiu?

Şi mă reîntorc la lectura mea, „Povestea târfelor mele triste” de Marquez…