„Trei eseuri asupra spiritului”-2.1

             

             Mikaeleon Muntyanu                                                                                                    

                                                      “KA”

          Mă tot gândesc. Oare să fie cu toți oamenii la fel.Oare toți au un destin al lor.Toți și-l urmează. Mă gândeam ieri ca numai cei bogați își dețin propriul destin sau cel putin în mare parte.aşa a fost întotdeauna şi cred ca aşa va fi.Numai ei pot decide ce profesie să urmeze, dacă să urmeze o profesie, când să meargă la munca, dacă vor să meargă la munca,să facă un copil fără ca acest lucru să-i împiedice în vreun fel să-și desfășoare activitățile atât de importante şi interesante lor, altele şi altele, dar cel mai important,  cum să-și petreacă timpul, pentru ca iată, cea mai importanta axa a destinului nostru este axa timpului, perioada pe care se întinde parcursul spiritual al unui suflet  măsurabila intr-o unitate definita de om. Să-l irosească, să scrie o carte, să meargă la cafenea, să se odihnească , să mănânce acum sau mai târziu, ce să mănânce, să creadă în Dumnezeu, să facă sex, să se dedice cercetării, să devina mari actori sau istorici nemuritori, să-i doară măseaua, un lucru atât de omenesc, sau să-i doară în cot de lume, să stea undeva sus pe un jilț deasupra tuturor  şi privind furnicarul neobosit al lumii să filozofeze pe teme varii şi să-și critice adversarii.

      mă tot gândesc dintotdeauna şi mă voi întreba mereu: Oare cum era la început? Atunci când trăiam o mana de oameni în sânul naturii  care ne oferea toată bogăția ei fără ca noi să depunem nici cel mai mic efort pentru a ne duce traiul.Nu, îmi vine greu să cred în peisajul idilic descris de Cartea Sfântă, în care Adam şi Eva trăiau fără nici cea mai mica amenințare  a vreunui element al naturii, fie bestie ori fenomen   meteorologic extrem. Dar totuși trebuie să recunoaștem ca a fost odată la începuturile omenirii când nu esistau noțiuni precum proprietatea, dreptul la privacy. Nu esista nici măcar crima, violul, homosexualitatea, pedofilia, viața sexuala, pentru simplul fapt ca nu  erau definite, şi deci  nu erau percepute ca atare de conștiință umana, pentru ca ea nu era formata, dar mai mult ca sigur spiritul uman era pur şi nu putea gândi înafara naturaleții lucrurilor.Toate lucrurile se petreceau natural aşa cum trebuiau să se întâmple ele, fără devieri.şi nici măcar nu trebuiau definite, pentru ca aşa era dat să fie, şi nu era nici o alta cale. Ei bine, odată cu nașterea lui Homo Sapiens gândul liber s-a dezvoltat şi pe alte planuri decât cele care au dus la dezvoltarea societății umane.   

      şi mă gândesc din nou, azi, ca este a nu stiu câta oara când îmi trece prin minte să scriu o carte şi poate este tot a nu stiu câta oara când abandonez acest gând nefericit, ori proiectul nu se salvează ,ori nu am grija de el şi sfârșește prin a fi șters împreună cu alte lucruri din calculatorul meu pe care le consider  nefolositoare.

           Îmi voi aduce poate aminte de primele mele scrieri în anii bătrâneții, când, cu siguranță, dedicat lecturii şi scrierii, melancolic după anii tinereții,cu lacrimi în ochi îmi voi aștepta sfârșitul ca toți ceilalți muritori știind ca adevăratul sens al destinului meu sunt cei dragi ce mă înconjoară… copii mei, nepoții, soția, părinții şi cu frații.

      Mi-am propus ca tema cărții mele, căci nu vreau s-o denumesc roman, nici best-seller sau foileton, ori alt nume impropriu, să fie ceea ce a chinuit dintotdeauna şi va chinui inca multa vreme omenirea … cercetarea spiritului uman.Da, o să spuneți: sigur, siropos, un alt roman de dragoste pentru ca despre asta vorbim când ne adresam spiritului nostru comun, singurul lucru care a mai  rămas pur desi pătat în consecventa lui carnala de devieri sexuale nenaturale, rușinoase din punct de vedere al moralei.

          Acest tărâm inca atât de fertil şi născător de caractere umane, constiinti şi morale, ideologii şi concepții, rămas atât de neexplorat.Da, ati putea spune: ce se mai poate zice despre om şi nu s-a zis inca, mă refer la spiritul lui.în secolul xv se putea spune ca nu se știe mare lucru despre astrologie, planete, univers, dar iată ca omul în ingieniozitatea lui a creat unelte prin care să poată investiga şi cele mai adânci şi neștiute locuri de pe harta stelara, e adevărat ca inca suntem pioneri în acest domeniu, dar oare mă întreb ce instrument se poate descoperi  pentru a investiga spiritul uman, pentru a investiga în ce stare se găsește el, cât de sănătos este, cât de dezvoltat, la ce dimensiuni a ajuns şi bineînțeles inca nu avem nici măcar răspuns la întrebarea fundamentala : EL chiar exista? are un parcurs binedefinit pe care noi il numim destin? suntem oare doar cenușă şi o data cu moartea noastră să se stingă şi el? Ce înseamnă bun pentru spiritul nostru şi ce înseamnă rau, pentru ca știm ca nu întotdeauna ceea ce e bine pentru noi e bun şi pentru el, adesea tindem să  fim necruțători, fără de mila cu cei din jur, şi cel mai adesea cu cei dragi noua, şi suferim apoi atât de rau încât deseori  plângem de ne doare sufletul, chiar dacă acest proces se desfășoară înăuntrul nostru şi nu exteriorizam nimic din aceasta sfâșiere.

      Oare spiritul uman să fie doar o împletire intre morala, credințele şi sentimentele individului sau să fie ceva mai mult, ceva mistic, inca nedescoperit şi nedefinit căreia ii zicem Zeu –Zeita, liber arbitru, voință sau oricum am dori noi, dar care ne coordonează într-un mod ciudat, care ne călăuzește şi ne aduna laolaltă intr-o armonie sacra păstrată de mii de ani.

          De fapt, cred ca stiu răspunsul la aceasta ultima întrebare, ea sta ascunsa în mine de atâta timp, cauta un prilej să iasă la iveala, ei bine, acuma l-am găsit şi va spun empiric şi trivial ca nu suntem altceva în măreția Universului, decât praf stelar în supa primordiala din care provenim.

          Nu sunt Darwin să încerc să-mi explic cum am apărut noi pe Terra, şi în speță spiritul uman, nici Freud care prin prisma gândurilor şi a trăirilor sale să încerc să analizez sufletele altor oameni, dar mi-ar plăcea să fiu Garcia Marquez şi să explic într-un mod simplu intr-o lume a misticului cum a apărut şi s-a dezvoltat spiritul uman pe unele meleaguri, ca apoi să fac precum Coelho şi să explic cum s-a degradat ori a evoluat şi încearcă să se conserve spiritul uman în zilele noastre.

    Personajul meu se va numi Michael.Veți spune ca sunt eu.Ei bine nu sunt eu pentru ca nici un scriitor nu povestește despre sine însuși, pentru ca în felul acesta ar pierde orice urma de obiectivitate în descrierea personajului sau.

           Ceea ce vrea a fi scriitorul din mine nu știe să se împartă intre cronicarul sobru, istoricul pătimaș, martorul obiectiv, observatorul rece al unor evenimente ce s-au petrecut sau victima-erou, personajul marcat de dramatismul situațiilor cu care se confrunta şi care ii supun spiritul la felurite încercări.

      Scenariu de film cu încasări uriașe la Hollywood, narațiune istorica ce va servi vreodată civilizațiilor viitoare sau best-seller siropos uitat în vreo biblioteca alături de câteva reviste vechi despre lumea mondena şi bârfele ei, cronica sportiva sau epopee-opera universala, oricum ar fi perceputa de către voi, cei ce mă citiți, cred ca stilul oscilează, întotdeauna autorul e indecis: basm, alegorie, poveste de  adormit copii sau pasiuni inflacaratoare de citit în fata șemineului împreună cu un ceai fierbinte, bun şi dulce.

          De fapt toți artiștii vor să aibă aceasta părere despre ei înșiși, ca operele lor  vor deschide o fereastra universala pe care ei, aleșii, datorita talentului şi geniului lor, să scoată capul şi să strige adevăruri care să se perpetueze la nesfârșit ca un ecou şi care apoi să se transforme în adevăruri universale care să definească ceea ce nu a fost definit sau care să redefinească ceea ce a fost deja , cu mult în urma poate, definit de către predecesori, intr-o maniera noua, moderna, mult mai actuala, chiar îmbunătățită.

      Michael este un tânăr emigrat într-una din acele tari pe care le vedem adesea la televizor din vechiul continent al Europei.Un sclav modern cum ar putea multi să-l numească.Marile popoare, națiunile dezvoltate nu mai trebuiesc să întreprindă campanii îndelungate de cotropire şi cuceriri al altor popoare mai sărace, astfel încât să captureze sclavi care o data aduși în marile metropole occidentale să muncească la nesfârșit pentru a duce la înflorirea patriei.Nu, timpurile s-au schimbat şi, deci, mânați de sărăcia de acasă paturi întregi ale societății se îndreaptă către marile orașe ale Europei crezând în speranța unui trai mai bun şi mai îmbelșugat, neînțelegând ca de fapt drama  pe care o vor suferi  va duce la ermetizarea sufletului în carapacea rece şi brutala a înstrăinării spiritului în urma bătăliei  dure şi crunte intre sacru şi profan, spirit şi materie, corp şi suflet.

          Societăți inferioare ale altor civilizații care se dovedesc a fi la urma hoarde tătare de jaf şi cotropire, capabile de cele mai josnice şi abjecte acțiuni umane, bețivi, drogați, violatori, găinari, nepricepuți fără căpătâi, toți delicvenți mediocrii ai exodului de pierzanie către o viață mai buna.

       Discutam cu un drag prieten istoria omenirii în linii mari şi groase, chiar grosolane, într-un mod cât se poate de trivial ce nu poate fi redat ca atare.Ar putea suna ceva de genul: viața moderna, după ieșirea din inocenta preistoriei, s-a dezvoltat undeva prin Asia, după cum știm odată cu apariția Mesopotamiei, pentru ca în acele vremuri viața pur şi simplu era mai ușoară acolo din cauza condițiilor climatice, apoi s-a mutat mai la vest şi au răsărit marile națiuni „ale bătrânului continent Europa” care dăinuie şi azi ca fiind unele din cele mai puternice națiuni ale lumii, ca apoi să depășească granita naturala pe care o reprezenta marele bazin al oceanului Atlantic, astfel încât Statele Unite ale Americii sunt azi cea mai puternica națiune a lumii pământești.

     Dar oare ce schimbări a suferit spiritul uman odată cu dezvoltarea treptata, graduala, după cum observam de la est la vest.Ei bine, spiritul a trecut întâi de  la misticismul ce învăluie şi azi popoarele asiatice, cu pleiada de zei şi zeițe ce se regăsesc în toate acțiunile dar şi obiectele făurite de civilizațiile acelor imperii, fie ca vorbim de confucianism, budhism sau de mai nou apărutul islam, toate sunt culte cu rituri religioase stricte as putea spune, chiar putin rigide.Ca apoi venind spre vest să observam apariția unor culte putin mai îngăduitoare, dar cu nuanțe, a creștinismului care şi el a descins din cultele asiatice, astfel ca, cu cât înaintam mai spre vest numărul creștinilor de rit catolic creste devenind chiar majoritar, în detrimentul celor de rit ortodox cu reguli mai riguroase şi mai aspre.

          şi să ne reîntoarcem la începuturi, căci mă întreb dacă exista arhanghelul Mihail ocrotitorul dreptății şi pedepsitorul fărădelegilor, dacă existau îngerii păzitori şi oare cum aceștia puteau oferi şi cea mai mica protecție împotriva unor sălbăticiuni atât de înfiorătoare precum niște șopârle cu sânge rece, târâtoare gigantice în stare să înfulece un om pe de-a-ntregul, denumite stiitific dinozauri.

          Totuși ceea ce nu-mi explic este cum de omul în ingeniozitatea lui a reușit să făurească asemenea mecanisme complexe precum carul sau semănătoarea, moara de apa sau scripeții aceia gigantici folosiți drept macara plecând de la câteva unelte primitive şi câteva schițe desenate pe pereții unei peșteri întunecoase sau pe piei tăbăcite şi pergamente rudimentare.

          Spiritul, zic eu, era în stare latenta pe atunci, în forma lui cea mai primitiva dar pura, plina de barbarism şi cruzime: selecția naturala, mă gândesc, era un lucru cât se poate de obișnuit precum în regnul animal, cei slabi erau lăsați în voia sortii, cel mai puternic domina haita, astfel încât avea toate femelele, pe care le însămânța în fiecare seara după apusul soarelui în ascunzișul întunericului, la adăpost de orice prădător, fie bestie ori rival.Înafara oricăror legi umane, totul era posibil, dar oare masculul dominant pe ce anume se baza atunci când cerea supunere totala, oare nu se gândea ca oricare dintre rivalii sai putea să-l omoare în timpul somnului astfel luându-i locul, sau era un risc dispus să și-l asume doar pentru locul favorabil şi favorizant pe care il ocupa.Lucrurile pe cât de simple păreau, erau dintre cele mai barbare, astfel ca totul se putea rezolva cu o lovitura de bata, fie în moalele capului adversarului, fie în stupul de albine situat la câțiva metri deasupra capului pentru ca întreaga haita să se înfrupte cu mierea atât de venerata în răstimpuri, alături de laptele dătător de viață.Spiritului, pe de alta parte, ii era foarte ușor, fără remușcări ori procese de conștiință, pur şi simplu, individul înainta în viață fără a da nici cea mai mica importanta sentimentelor, poate pentru simplul fapt ca ele nu erau definite, deci nu existau.

          M-am gândit să bat câmpii, original şi cu carisma, în aceasta parte a treia a tezei mele asupra spiritului.să mă demonstrez a fi ceea ce un scriitor este cu adevărat, un visător…. de aceea m-am gândit să-l port pe Mikael, spiritul, pe diferite meleaguri şi timpuri, de-a lungul Istoriei, din cele mai îndepărtate ere omenești până la cele mai recente perioade ale civilizației noastre, dar fără o ordine cronologica, fără nici o forma ermetica care mi-ar putea pune obstacole sau mi-ar îngrădi curgerea fluida şi libera a gândirii mele, astfel să pot face o ananliza a schimbărilor suferite de către spiritul uman în decursul a mii de ani de existenta pentru a mă regăsi în persoana lui Michael, în era noastră moderna.

          Nu sunt un savant, sunt ca toți ceilalți, mediocru şi ignorant, așadar teoriile şi observațiile vor avea o nota puternica a empiricului şi a inexactității, exact ceea ce urmăresc, după cum am mărturisit, nu pot fi istoricul obiectiv, nici actorul pătimaș al acelor evenimente, sunt doar o minte comuna ce explorează o entitate atât de misterioasa şi intriganta precum cea a spiritului uman.

          Istoria este definita de dreapta numerelor reale ce sunt reprezentate de locul, data, pe care le ocupa evenimente mai mult sau mai putin importante pentru societate ori individ, pe aceasta axa a căror punct  zero, practic punctul de la care se pleacă fie de-a stânga spre începuturile omenirii, fie de-a dreapta spre prezentul actual, punctul de origine este dat de nașterea Mântuitorului nostru, astfel să putem împărți evoluția umana dinaintea nașterii Lui şi după nașterea Lui, şi astfel obținem, în cercetarea noastră asupra spiritului, punctul cel mai îndepărtat de punctul zero, undeva după cota 10 .000 înaintea lui Christos, părerile sunt împărțite, 16.500 după unii ori 18.500 după alții, de atunci datând câteva desene de pe pereții unei peșteri ce se numește Altamira de pe teritoriul Spaniei, căci de atunci plecam în marele voiaj  al spiritului nostru, de atunci datează prima atestare ca dovada a omului primitiv de a fi deținătorul unei înzestrări spirituale, desi precara, chiar vulgara după unii.

          Dreapta Istoriei împunge Planul Gândirii în mai multe puncte, pe care noi le putem reculege individual mai apoi, şi fiecare moment special revine pe neașteptate ori cu buna știință, în funcție de înzestrarea spirituala a fiecăruia,  ori de cate ori senzațiile afectiv-emotionale se retrezesc în mintea şi în costiinta noastră prin prisma miresmelor şi a priveliștilor încântătoare ce odată ne-au fermecat spiritul ori simțirile sau sub impulsul unor trăiri pe care le-am încercat în trecutul nostru la momentul respectiv.Amintiri reprimate în subconștientul existențial se răzvrătesc şi izbucnesc la iveala uneori ca izvoare tandre şi îmbietoare de melancolie, alteori sub forma unor coșmaruri ale unor clipe de teroare ce ne-au îngrozit ființă şi de care dorim să ne dezbărăm pentru a ne salva echilibrul interior, însă ele se incapataneza şi ne chinunuie ființă ori de cate ori ies la iveala din strafudurile forului nostru interior.   

          Astfel, ca în acele vremuri antice de privitivism uman, Michael se numea probabil M`gaa`l sau cine știe ce alte sunete ciudate foloseau strămoșii noștri în acele vremuri în care homo habilis sau homo erectus erau pionierii articularii cuvintelor, spre a se ajunge în ziua de azi la ceea ce numim vorbirea moderna sau speech, deseori interpretat ca un dialog al omului modern cu lumea ori cu sine.

          M´gaa´l, plecat în expediție pentru a descoperi noi locuri îmbelșugate în vânat, pentru ca apoi întregul trib să migreze către aceste noi meleaguri, după o istovitoare munca de a-și face un adăpost în trunchiul unui copac bătrân văzu o piatra ciudata pe care se gândi să o folosească.Era o roca ca nici una din celelalte, avea o forma triunghiulara, probabil creata de atributul nefast al apei de a eroda rocile, solul şi de a modela prin acest proces distructiv relieful… şi aceasta roca, de care vorbim, părea printr-o spargere ciudata tăioasă la un capăt şi rotunjită la celalalt.Se gândi să o folosească şi văzu ca randamentul crescu semnificativ în comparație cu oricare altă roca pe care o folosi în trecut.

          Multi spun ca progresul a fost făcut în momentul în care omul pentru a se adăposti de vicisitudinile atmosferice ori pentru a vana a descoperit prima unelata, de la primul ciocan antic cu care a cioplit prima scorbura de copac, prima suliță cu care a vânat animalul gonit de haita, până la obiecte de preț şi podoabe confecționate de către cei mai iscusiți dintre ¨așchietori¨.Nu as dori să spun ca se insala, este pur adevărat din punct de vedere antropologic dar oare cu spiritul ce s-a inatamplat în tot acest răstimp.Eu spun ca primul pas de progres a fost făcut în momentul în care primul om de vaza a unuia din multele triburi existente pe pământ a definit moartea, cel mai probabil survenita în urma unei crime, pentru ca doar aşa ființă primitiva respectiva s-a cutremurat în fata morții, o dispariție tragica a unui individ aparținând grupului, şi apoi posesia ca sentiment primordial uman.De ce crima, o să va întrebați, pentru ca,PRACTIC, în acel moment s-a materializat conștiința de grup, apartenenta unui individ trecut în neființă la un grup social, pentru ca până la definirea Crimei nu au apărut primele roade ale IUBIRII.Iubirea în ciuda a ceea ce va închipuiți nu a apărut ca o poveste de dragoste pasionala şi romantica  intre Adam şi Eva, Paris şi Elena, Tristan şi Izolda, Romeo şi Julieta, unul dintre cele mai recente cupluri, fiecare povestit în fel şi chip în funcție de perioada şi cunoștințele omenirii de la acea data, şi alte mii de exemple mai mult sau mai putin romantice sau mai mult sau mai putin patetice.Nu, iubirea s-a dezvoltat în prima faza ca sentiment de solidaritate, compasiune şi mai ales toleranta. până la apariția crimei, moartea era privita ca un lucru firesc. Atunci când omul a înțeles pentru prima oara ca nu poate trai de unul singur şi ca trebuie să aibă o apartenența la un grup social, atunci când a înțeles ca pentru a trai, masculul dominant are nevoie de ceilalți masculi pentru a vana, pentru a întreține întregul trib, atunci s-a produs progresul.E în aceeași măsură adevărat ca în urma aceluiași proces sau progres, cum doriți să-i spuneți, s-a ajuns şi la un alt produs, zic eu, alterat al acestuia, şi anume sclavia.S-a ajuns în momente în care homo homini lupus, adică omul era lup pentru om.Ajunsa la o anumită dezvoltare, civilizația umana și-a redescoperit latura întunecată a spiritului, latura primitiva aflata în stare latenta în interiorul fiecăruia pentru a răbufni din nou şi a subjuga spiritele mai slabe în interesul propriu, astfel îndreptându-se către un nou progres şi anume acela de a da naștere marilor civilizații antice aşa cum au fost pe rand, pe diferite continente, în diferite contexte, unele mai fericite, altele mai barbare, şi având ca protagoniști alte şi alte rase umane.

Revenind la eroul în cauza, M`gaa´l, după ploaia ce istovi în curgerea neîncetată a picăturilor mari şi dese de peste noapte, ieși la lumina zilei din scorbura în care se adăposti şi analiza mai atent noul obiect care se dovedi atât de util şi performant încât se gândi să-l poarte în trib şi să-l arate şi celorlalți.De fapt ceea ce nu știa M´gaa´l era faptul ca avea să deschidă primul capitol al Istoriei şi odată cu el, deschidea imaginația şi evoluția umana către orizonturi îndepărtate de dezvoltare materiala şi, odată cu aceasta, nașterea de constiinti generatoare de sentimente socialе.

          Șezut pe genunchi privea împreună cu ceilalți descoperirea incredibila pe care o făcu.După un timp, în urma a numeroase conflicte în care fiecare dintre membrii tribului își atribui obiectul dorit în desfășurarea activităților cotidiene, M’gaa’l se gândi să-i facă o replica, după ce văzu infinitatea de utilizări pe care o deținea un astfel de obiect în confecționarea altor unelte din lemn, amenajarea unui culcuș decent, folosit chiar şi ca ustensila de preparat mâncarea şi tacâm la masa, căci cu ajutorul unei astfel de pietre ascuțită jupuiau carnea de pe oasele animalelor pe care le vânau şi o porționau în funcție de trebuințe, ascuțeau vârful sulițelor indispensabile în procesul de procurare a hranei şi confecționau din pieile animalelor vestmintele ce le apărau trupurile de condițiile aspre ale vremii.

          Le trebuiră mult timp până să descopere în ce mod miraculos se poate forma o astfel de piatra, până când, în joaca copiilor cu pietre, observară ca rocile prin lovire se sparg, şi astfel lovind în anumite moduri diferitele roci ce le puteau găsi, descoperiră modul de confecționare a unor astfel de unelte.Oamenii primitivi ce se adăposteau în peșteri la începuturile omenirii văzuseră cum diferite roci au diferite proprietăți, astfel ca unele sunt mai moi, altele mai dure, unele se sparg formând teșituri ascuțite, altele pur şi simplu se sparg în bucăți mai mici sau mai mari, până în punctul în care își dădură seama ca cea mai potrivita era acea roca neagra-albastruie, roca bazaltica ce se găsea pe malurile apelor curgătoare, un amestec de siliciu dur, ce-și păstra forma după cioplire multa vreme, ce întrunea pracatic condițiile cele mai bune pentru a obține unealta cea mai trainica şi fiabila posibil la acea data, unealta mult râvnita pentru a le servi în diversele munci cu care omul primitiv se îndeletnicea şi carei roci, istoricii i-au spus silex.

          M`gaa`l observa în scurt timp, folosindu-și picul de imaginație şi spirit de improvizație pe care-l deținea, ca atașând o coada, un mâner de lemn cu ajutorul unor vergele elastice, eficacitatea loviturii creștea considerabil şi factorul de estenuare fizica intervenea mult mai târziu, sporind astfel performanta acestei unelte înzecit fata de oricare metoda tradițională, adică prin folosirea unui bolovan sau a unei bate, combinundu-le descoperi formula magica a inovației.

Ceea ce nu pot totuși să accept este teoria evoluționistă a lui Darwin, este puerila cel putin în faza actuala, căci teoria  verigii lipsa, e o alta teorie venita să o sprijine pe prima, ca în jocul acela al explicării explicației cu ajutorul altei explicații, joc atât de des folosit de copii în fata părinților crezând ca aşa pot scăpa de pedeapsa unei fapte rele, după părerea mea o teorie puerila şi, până în prezent nesusținuta de dovezi concrete, deci nefondata.Nu, nu pot spune ca teoria creaționistă descrisa în Biblie este cea pe care o îmbrățișez, ci, poate corupt de noile tendințe, as tinde să cred intr-o teorie mult mai recenta, prin care omul ar fi un hibrid al unei rase aliene, ce în urma cu mii de ani a populat Terra, o planeta pustie din imensitatea Universului.De aceea, susțin o alta Teorie prin care se afirma ca noi, rasa umana de purerea şi de pretutindeni, nu am inventat nimic din toate minunile lumii de până acum, ele fiind de fapt înscrise în codul nostru genetic, așteptând ca unul din indivizii ce alcătuiesc societatea umana să aibă profunzimea de a face o introspecție în universul interior ce sta cifrat în fiecare din noi, şi să scoată la iveala toate metodele şi mecanismele revoluționare care ne-au îngăduit să ajungem astăzi aici şi care vor purta societatea umana pe noi culmi ale civilizației şi pentru a înfăptui noi descoperiri care au fascinat imaginația umana dintotdeauna.

          şi spiritul, ce s-a întâmplat cu el, o să mă întrebați? Atunci ce s-a întâmplat cu el dacă rasa umana era deja evoluata inca de la început?Ei bine, vicisitudinile Terrei de la acea data au făcut ca omul să sufere o închistare din punct de vedere spiritual, spiritul învelindu-se în cochilia barbarica a supraviețuirii celui mai puternic, singura șansă poate la acea data de supraviețuire a omului.Cu timpul, odată cu dezvoltarea economica şi nu numai, a tuturor ramurilor societății omenești, spiritul uman a învățat din nou să iubească, să raționeze şi să dezvolte asemenea sentimente sociale precum solidaritatea, toleranta… unele apărute ca simt practic, ca aparținător al unui grup, altele izvorâte din nevoia traiului mai bun sau, alte sentimente mai egoiste precum lăcomia şi comoditatea ori grandomania, apărute din dorința malefica ce s-a perpetuat secole de -a rândul până în ziua de azi, şi vechi precum omul, dar inca foarte amplu difuzate la ora actuala, de exploatare umana în interes personal.

          Odată cu inovația primei unelte am deschis şi cutia Pandorei, ciocanul primitiv a spart cufărul în care era ferecat sufletul pentru ca acesta să se elibereze din robia supraviețuirii, dar odată cu aceasta să să se împletească şi să perpetueze şi toate sentimentele abjecte de care ființa umana e capabila.

          Dumnezeu este cuvântul, afirma Biblia, şi atunci când a apărut Dumnezeu, mă întreb.să fi apărut în momentul în care cuprins de disperare omul a strigat în gura mare după ajutorul celorlalți ori când și-a proclamat fără echivoc supremația în trib.Oare religia sau credință, cum îmi place mie să o numesc, pentru ca noțiunea de religie cuprinde şi dogmele, deseori rigide ale cultului strămoșesc de închinare a spiritului unei Zeități, care de-a lungul istoriei a purtat diferite nume, fie Ra, fie Budha, ori Allah sau simplu God, Dio ori Dumnezeu unicul, așadar, credința să fi apărut ca modalitate de manipulare a celor multi şi slabi, ori ca făgaș de refugiu în fata marilor pericole ce au amenințat omenirea de-a lungul timpurilor.

          Oricum ar fi fost, pentru ca adevărul nu-l vom putea vreodată cunoaște, pentru ca este unul din misterele omenirii dintotdeauna, răspunsul la întrebarea  cum a apărut primul cuvânt rostit de om, putând fi în același timp şi răspunsul la întrebarea ce chinuie deontologii din toate timpurile şi anume :ce suntem de fapt, animale evoluate ori ființe superioare înzestrate cu inteligenta spirituala?mă întreb totuși ce anume ar fi putut face ca omul să rostească, să articuleze primul sau cuvânt, să fi fost diperarea, durerea, pericolul, suferința, bucuria ori cel mai sfânt dintre sentimente şi anume IUBIREA, dar nu acea iubire pasionala, ci iubirea ca sentiment de toleranta şi solidaritate, pentru ca aceasta este marea iubire pe care omul a trebuit şi inca va trebui să o deslușească şi să o învețe pentru a ajunge la apogeul societății umane, pentru a se realiza ceea ce filozofii numesc utopia umana sau societatea perfecta.

          Oricare ar fi fost răspunsul la întrebare, eu tind să cred ca ultimul dintre sentimentele enumerate au dus la comunicarea cu ajutorul sunetelor pe care azi o denumim vorbire, şi îmi vine în ajutor comportamentul uman din era neolitica, şi anume organizarea omeneasca în mici grupuri şi comunități care și-au schimbat atitudinea din triburi hamade care migrau în funcție de vânat şi condiții climatice în triburi de sine stătătoare care creșteau animale şi cultivau grâne, căci sentimentul de solidaritate ne-a strâns laolaltă.

          Poate e în aceeași măsură întemeiată şi teoria prin care omul a scos primele sale sunete pe gura ca strigat de vânătoare ori de ajutor, însă acestea nu reprezentau în opinia mea, în mod explicit, decât un mod de  comunicare inexpresiva, înafara conștiinței de sine a omului, cuvinte fără substanță care nu delimitau ființă umana de regnul animal, răget animalic ce se propaga peste întinderea sălbatică în semn de dominare şi amenințare, ori schelălăit de animal rănit, căzut la pământ.

Eroul nostru moare lovit, trântit la pământ din cauza loviturii puternice a mamutului gigantic pe care încercau să-l încolțească pentru a-l străpunge cu sulițele puternice şi ascuțite, confecționate cu unealta descoperita de M’gaa’l.

Resimțea puternic durerea acerba ce-i invada întregul corp şi privea disperat cum sângele din rana deschisa se prelingea în dara de nisip asupra căreia trupul neputincios stătea azvârlit de fildeșii puternici şi imenși ai bestiei păroase a carei pași făceau pământul să se cutremure sub greutatea miilor de kilograme pe care mamutul le dispersa pe o raza de câteva zeci de metri cu o ușurință diabolica.

Palma plina de sânge cu care își acoperi rana în încercarea nereușită de a opri sângerarea deschisa din zona abdomenului, se umplu de nisip în tentativa nereușită a lui M’gaa’l de a se ridica, sprijinandu-se în mana, căzu în următoarea clipa pe țărâna rece din care se ridica un miros de iarba cruda de primăvară.

          Privea intr-o stare meditativ-hipnotica de resemnare acel grăunte de nisip ce se învârtea intens intre buricele degetelor în spirale nedefinite, spirale ce se propagau în timp şi spațiu precum genele sublime ale viselor, transportându-i spiritul sub razele zeului Soare al Egiptului, preamăritul RA. 

          Privind grăuntele de nisip ce ascundea în interiorul sau civilizații, dogme şi mistere strămoșești spiritul lui Michael se dematerializa şi sub forma unei spirale de lumina şi cunoaștere călători în timp ajungând în Egiptul antic.Spiritul sau format dintr-un praf stelar magic şi plin de mister, în care se regăseau rămășițele resturilor cosmice, stele apuse ce au explodat ca în urma lor să se creeze alte galaxii, resturi ale unor stele şi particule galactice care vor da ființă altor forme de viață, se reuneau sub forma unor spirale care creeasera un tunel în timp şi spațiu, proiectând spiritul lui Michael intr-o alta sfera a civilizației umane.

          M’gaa’l prin evoluția personala a ființei şi conștiinței a ajutat intr-o cantitate infima să proiecteze omenirea către o dezvoltare a cunoașterii şi a progresului, atât materiala, cât şi senzoriala.Baza șubredă a câtorva unelte şi metode rudimentare progresiste reprezentând fundamentul răsturnării lumii noastre cu ajutorul pârghiei formata din dorința de cunoaștere şi autoperfecționare.O pietricica neînsemnată a fost îndeajuns să se creeze punctul de sprijin pentru a răsturna întregul pământ în traiectoria să în infinitul Universului, şi pentru a-i oferi  ocazia spiritului Mikael să evolueze către o noua stare de sine. 

          Mikael se reincarna în Ma’ha’l, numit aşa de asupritorii de pe malul Nilului care-l capturaseră, nume dat după așezarea din care provenea.Era originar di una din coloniile Imperiului Vechi, din Orientul Apropiat, şi anume Siria. Ma’ha’ l era unul din miile de sclavi ce lucrau la ridicarea măreței piramide a faraonului Keops sau Khufu, aşa cum l-au denumit contemporanii.Aceste monumente gigantice aveau scopul de a reprezenta pentru eternitate gloria celor ce le-au înălțat, pentru ca ele aveau să servească drept morminte.Niciodată o ființă efemera nu a depus un efort mai energic şi nu s-a ridicat cu un efort mai înverșunat în lupta împotriva timpului.în zadar, puterea distrugătoare a timpului le-a distrus statuile şi le-a risipit cenușa.

          Marele Sfinx şi templul de granit şi alabastru se întindeau pe platoul de la Gizeh.Soarele strălucea neliniștitor şi istovitor pe cerul albastru mărginit de linia orizontului acolo unde desertul se îmbină cu văzduhul.Valea Nilului înfloritoare şi bogata se definea ca un miracol imposibil în întinderea deșertică de nisip.Buzele crăpate de sete gustaseră din cea mai dulce apa care ar putea exista pe pământ, căci parca nicicând mâncarea nu are gust mai tare ca atunci când te încearcă o foame năprasnică.

          Caravane de oameni însoțiți de cai şi cămile cu desagii greoaie de mărfuri scumpe înaintau innotand în marea de căldură şi de nisip urmați de coloana de sclavi aduși din Orientul Apropiat, în urma cuceririi Siriei de către armatele faraonului care se reîntorceau triumfătoare şi pline de plocoane pe care aveau să le închine fiului lui Ra şi să aducă ofrande Zeilor, Anubis, reprezentat ca un cap de șacal, ocrotitorul necropolelor , Apophis, reprezentat ca un șarpe uriaș ce  trăia în apele Nilului, dușman a lui Ra, Seth, reprezentat sub forma umana cu cap animalic, stăpânul haosului şi al confuziei, Hathos, stăpânitoarea cerului şi a raiului, ocrotitoarea fertilității, reprezentata sub forma unei femei cu cap de vaca, şi bineînțeles Ra, reprezentat sub forma unui cap de soim, născut din floarea primului lotus, zeul soare. 

          Mi-am bătut capul, mi-am stors creierii să pot înțelege ce reprezintă şi să pot descrie desertul, cea mai arida şi mai întinsă forma de relief de pe pământ, fie cald ori rece, uscat ori înghețat.Nu am fost niciodată într-unul, nu-mi pot da seama ce sentimente încerci cu adevărat în fata întinsei priveliște ce pare a nu se margini… apoi m-a lovit ca o idee sclipitoare, trebuie să fie același sentiment pe care il încearcă marinarul în infinitatea apelor Oceanului … marea îți vorbește, la fel şi desertul … nu lipsa apei definește desertul, ci lipsa omului şi a vegetației … lipsa oricărei forme de viață… abia aici îți dai seama de măreția lui Dumnezeu… desertul ca şi Oceanul este pur… îți șoptește din secretele sale dacă știi să asculți… te îmbie cu intimitatea lui infinita… aici îți regăsești ființă, te întregești în adevăr cu natura… ai urechi doar pentru vorbele sale, sufletul grăiește pe limba universului … aici meditația interioara cuprinde profunzimi cosmice … cosmosul se regăsește în picătură ce formează Oceanul, în grăuntele de nisip ce alcătuiește desertul … val după val, duna după duna … toate formate de unda impercetibila a timpului, de forțele invizibile şi creatoare ale Universului.   

          Ma’ha’l nu era un sclav în adevăratul sens al cuvântului, căci nu era încătușat şi nici prizonier închis în spatele unor uși ferecate, căci desertul este o închisoare fără pereți, era liber şi se putea bucura de viață, însă unde ar fi putut să fuga… înapoi în tara lui natala, să se aventureze intr-o călătorie riscanta în urma căreia avea toate șansele să nu supraviețuiască unei astfel de încercări, şi odată reîntors ce să facă, să reincepa lucrul cu care se ocupa până atunci, să fie brutar ca până atunci, să muncească din zori şi până în seara, o truda atât de zadarnica în urma căreia satisfacțiile întârziau să apară ori erau superficiale, încercat de sute şi mii de ori de neajunsuri şi de foame, aici i se oferea de mâncare şi un acoperiș deasupra capului, plus ca se bucura de privilegiile uneia dintre cle mai mari şi mai bogate metropole din timpul sau … aici i se cerea să-și închine sufletul eternității, să aducă aportul sau neînsemnat pentru a realiza acest proiect măreț care va dăinui mai mult decât amintirea oricărui apropiat despre persoana lui, căci un om trăiește atât cât ceilalți păstrează o amintire vie despre el … acum avea șansa să rămână, chiar şi dacă fără o însemnătate prea mare, înscris în paginile de Istorie ale civilizației umane… 

          Când Ma’ha’l intra pentru prima oara în baraca scunda ce avea să-i ofere adăpost pentru lunga ședere pe aceste meleaguri, nu departe de locul unde avea să se ridice piramida faraonului, după a carei câtorva nivele deja înălțate se putea întrevedea dimensiunea megalitica a construcției, se izbi, în clipa în care intra pe usa joasa, de vestmintele puturoase spălate în apele nilului ale celuilalt sclav cu care avea să împartă acoperișul de deasupra capului, şi până să se dumirească, mirosul toxic de sudoare şi praf ii invada nările, şi când un sclav de culoare intra pe usa cu o expresie nedumerita, chiar în momentul acela, spiritul lui Ma’ha’l încerca sentimentul meschin al rasismului.

          Nu am să reîncep discuția plina de mister şi intrigi a construcției acestor monumente care timp de aproape patru mii de ani au dăinuit ca fiind cele mai îndrăznețe proiecte duse vreodată de omenire până la capăt pentru a înfăptui opera desăvârșită care poate fi şi astăzi admirata în nisipurile întinse ale Egiptului.

          Nu am să va plictisesc nici cu istoria faraonilor ce au domnit secole de-a rândul şi sub conducerea cărora au apărut aceste minuni ale lumii, nici cum a apărut orașul Memfis care la aceea data era considerat una dintre cele mai bogate metropole ale lumii, nu am fost martor la ridicarea lui şi nici la împlinirea visului de a-l vedea în toată splendoarea lui, cu negustori cu mărfuri diverse, cu centre aglomerate de pelerini, fântâni şi grădini bogate în inima desertului, oaze ale misterului oriental pline de farmec în care admirația cunoaște noi valori, valoarea spirituala a acestora fiind copleșitoare ființei umane.

          Nu am să va rețin atenția prea mult nici cu faptul ca ceea ce admiram noi astăzi este de fapt o relicva lăsată în voia distrugerii şi a trecerii timpului, căci în piramide la data finalizării nu se defineau aceste blocuri imense de piatra carate de pe valea Nilului cu sudoarea, conștiinciozitatea, truda şi implicarea totala a oamenilor, agricultori, crescători de animale, sclavi deopotrivă, şi cu ajutorul unor mijloace şi metode inexplicabile pentru acea vreme, data fiind perioada istorica frageda a omenirii, pentru ca ceea ce am putea numi ca fiind treptele de piatra ce formau fațadele triunghiulare gigantice ale piramidelor erau umplute cu nisip şi apoi placate cu bucăți imense de calcar șlefuite cu dibăcie astfel încât toată construcția să fie etanșă, neavând nici o cale de comunicare cu exteriorul, însă lăsat în izbeliște, monumentul a fost păgubit de aceste placi enorme şi neprețuite de marmura ce străluceau în soarele orbitor al așezării Haka-ptah, denumire care mai târziu preschimbata în limba greaca a devenit Aegiptos.

          Nu am bogăția culturala să va descriu situația sociala a omului de rand, decât folosindu-mi imaginația şi cele câteva cunoștințe acumulate în urma vizionarii a zeci de documentare de până acum şi citirea a câtorva romane pe tema aceasta, pot intui câteva din activitățile cotidiene evidente ale acelor vremuri pe care însă le cunoști şi dumneata cititorule, draga, şi de aceea am să încerc să nu te plictisesc cu ele.  

          însă ceea ce m-a interesat inca de prima data când am auzit vorbindu-se de Marile Piramide a fost misterul acela ce învăluia construcția exacta, precisa şi plina de mister a acestor monumente funerare, în care se regăseau mărimi ori cote mistice în raport cu Universul.

          Pentru prima oara în istorie spiritul uman cunoaște o descriere concreta cu ajutorul științelor exacte.Este pentru prima oara în care cifre precum phi sau pi sunt folosite pentru a descrie şi a materializa neființă, moartea, spiritul şi sufletul printr-o formula matematica, căci ce poate fi mai de necontestat decât teoremele abstracte matematice dovedite mai apoi în ecuații şi etalări algebrice şi geometrice nesfârșite cu o infinitate de probabile.O să mă întrebați cum este posibil aşa ceva, şi o să va explic prin fapte dovedite mult mai târziu în istorie de către matematicianul Fibonacci care cu ajutorul unei enumerații matematice a dovedit existenta nemărginită a numărului divin după cum Leonardo da vinci il numea, şi anume 1,618… număr regăsit ca o dovada incontestabila a divinului în absolut orice obiect, fenomen ori sentiment ce ne înconjoară.

          Piramida lui Cheops la care Ma’ha’l istovește în munca să sacra, ce avea să dăinuie peste secole şi chiar milenii, este clădită după un plan bineprecizat în care fiecare piatra ce va compune imensa figura geometrica este măsurată, tăiată şi șlefuita milimetric ca apoi să se întregească în opera divina care avea să adăpostească sarcofagul preamăritului faraon Cheops, ocrotit de zeul soare suprem RA.

          Ma’ha’l este unul dintre acei sclavi care au de îndeplinit cea mai grea dintre sarcini, şi anume acea de a amplasa blocurile mari de piatra, purtate pe angrenaje de transport primitive de forma unei sănii de proporții mai mari, pe care săracii nenorociți ai acelor vremuri aveau să le tragă pe panta abrupta a unei serpentine ce înconjura întreaga piramida, şi care avea să se sfârșească aşa cum Ma’ha’l va apuca să vadă cu blocul imens de noua metri lungime din vârful piramidei.

          Arhitectul acestui plan măreț, Imhotep, supraveghea cu atenție amplasarea fiecărui bloc de piatra în locul stabilit, cu severitatea unui calau nemilos care punea să fie biciuit oricare dintre supușii sai care ar fi îndrăznit să-i nesocotească poruncile.Întregul plan era schițat în scara de 1/1 pe solul pe care soarele desena cu ajutorul umbrei sale fiecare latura.Primise instrucțiuni bine definite din partea faraonului şi a Zeului Soare, responsabilitatea fiecărui milimetru ii aparținea în întregime, cântărea greu pe umerii înțeleptului, risca însăși eternitatea.

          Se știe ca însăși inclinarea piramidei este de 51°52′ cu o înălțime de aproape 140 de metri, astfel încât jumătate din diametrul bazei piramidei lui Cheops ori numărul de aur phi este egal cu exact înălțimea piramidei pentru a se obține ceea ce multi matematicieni numesc a fi o Piramida de Aur, Golden Pyramid.Iată deci dezvăluit însăși divinul arhitectural cu ajutorul a Golden Ratio pe care aşa cum o să vedem în continuare şi alte mari genii precum Leonardo da Vinci au să-l folosească în lucrările sale, precum şi în reprezentările grafice atât de inocente şi fermecătoare ale portretului ce o înfățișează pe Gioconda sau Mona Lisa.

          Ceea ce eu stiu cu exactitate, însă contestat de multi dintre deontologii vremurilor, este ca luminații acelor vremuri, ai Egiptului antic, nu numai ca știau de numărul divin sau de aur, aşa cum a mai fost numit el, „phi”, dar şi de numărul lui Fabonacci cu mult înaintea predecesorilor lor, astfel încât reaiau teoria prin care afirm ca nu putem avea pretenția ca descoperim noi tehnologii, teorii, stări ale spiritului uman ci dimpotrivă reinventăm lucruri insemanate în conștiința generala cu milenii înaintea erei noastre, adică cu mult înaintea apariției speciei noastre homo sapiens, lucruri uitate odată cu trecerea timpului şi care prin procesul ființei umane de supraviețuire ca specie s-a transformat în acel spirit brutal al oamenilor primitivi cu care ne confruntam clipa de clipa, zi de zi, şi în vremurile noastre, şi încercam cu toată ardoarea să suprimam ieșirile noastre violente şi barbare ce-și fac apariția ca relicva a instinctului nostru primar ce încearcă să ne suprime spiritul, de autoapărare, de cucerire, din vremurile apuse în care eram vânători nemiloși şi cu sete de sânge.

          „Tree of life” sau „Arborele vieții” este de fapt reprezentarea arborelui nostru genealogic pornind de la primii strămoși ai noștri, fie ca se numeau Adam şi Eva, conform Cărții Sacre, Biblia, fie altfel, vom putea observa, poate cu stupoare pentru unii, uimire, sau ca o cheie a descifrării misterului apariției omului pe pământ, ca de fapt prin reprezentarea arborelui genealogic reprezentat ca număr de descendenți vom obține enumerația matematica a lui Fabonacci, a căror cât obținut prin împărțirea a doua cifre consecutive obținem acel număr divin ce descrie intr-o forma matematica intervenția divinului în spiritul uman 1,618… Ei bine, piramida lui Cheops a fost construita pe acest principiu, prin care se urmarea menținerea unei constante cum este numărul „phi” pentru a îndeplini planul arhitectural divin şi pentru a obține Piramida de aur, reprezentare arhitecturala a măreției Zeului Soare Ra.      

          „Pi” este o constanta matematica ce ne-a ajutat să pătrundem misterele obținerii celei de-a doua sfere a spiritului uman şi anume timpul, pentru ca în formula sferei se regăsește incontestabil constanta „pi”, şi dacă vom reuși vreodată ca prin constrângere ori deformare a acestei sfere pe care o reprezintă timpul să alăturăm oricare doua puncte ce descriu aceasta forma geometrica  vom fi stăpânii timpului având capacitatea de a călători pe axa indefinita a acestuia, desi multi afirma ca ar avea o reprezentare rectilinie, determinata doar de trecut şi viitor, prezentul neexistând fiind doar forma volubila a celor doua puncte care determina dreapta infinita a timpului.Eu afirm cu tărie ca din punct de vedere spiritual timpul e o problema mult mai complexa şi mai greu de descifrat. Când vom deține aceasta sfera în palma vom fi stăpânii timpului şi vom avea capacitatea de a ne regăsi în oricare din clipele ce alcătuiesc istoria unei civilizații şi evoluția unei planete din imensitatea Universului nemărginit, şi să nu uitam ca piramida este forma geometrica tridimensionala cea mai simpla în volumul căreia se regăsește o sfera perfecta, tot ceea ce avem de făcut este să o extragem afara pentru ca mai apoi să o folosim după bunul plac.

          Egiptenii sunt primii care deosebesc diferența intre spirit şi suflet şi le descriu ca atare, căci Jay Weidner afirma astfel în “Alchimia Vieții de Apoi” :

Pentru noi toți, noțiuni precum „suflet” şi „spirit” au în esență același înțeles, termeni care descriu în mod misterios starea noastră de conștiință, faptul ca suntem conștienți de noi înșine, de persoana noastră ca reprezentare în mediul înconjurător în care ne aflam, prezenta noastră de spirit care se dezvolta înafara corpului nostru material şi fizic, astfel ca după moartea noastră fizica sau încetarea din viața a angrenajului format din carne şi oase ce susține platforma șubredă a spiritului fiecăruia, multi avem credința ca spiritul va continua să existe perpetuându-se secole, mii, mileni de-a rândul parcurgând un timp liniar de cunoștințe şi mistere, să ajungă să dobândească prin reîncarnări succesive știința şi experiență, atât afectiva cât şi cognitiva, necesare pentru a obține puritatatea şi înțelepciunea desăvârșită pentru a accede în cele din urma în cea mai înaltă dintre sfere, şi anume în sfera divina, alături de celelalte spirite sacre, sfinte noua.

          De-a lungul timpurilor omenirea în confuzia spirituala în care ne bălăcim cu toții a pierdut înțelesul acestor doua noțiuni desi privind intrisec şi cu profunzimea necesara în fiecare din forurile noastre interioare știm care este adevărul, acela ca sunt doua lucruri diferite, pe care egiptenii în înțelepciunea lor le-au denumit şi le-au descris ca atare, mărturie fiind scrierile hieroglifice în care spiritul era reprezentat ca doua mâini îndreptate către răsărit, iar sufletul ca un om înaripat, ele purtând denumirea „KA” şi „BA”.

          „BA” reprezintă sufletul sau altfel spus „suflul vieții” ce exista şi se manifesta în fiecare din noi şi se reprezintă sub forma stării noastre imortale, a conștiinței de sine ce se reincarnează, care se desprinde de trupul nostru plin de patimi şi păcat, şi își continua pelerinajul sacru către iluminarea divina, pe care il putem recunoaște sub denumirea de „scânteie divina” ce se afla în fiecare din noi şi care se împotrivește laturii noastre întunecate, a moștenirii noastre primitive de instinct animalic barbar, şi care are puterea de a depăși orgoliile noastre comune pentru a se interconecta la reverberațiile Universului făcându-l capace să comunice şi să recepteze semnalele pe care Marele Pastor le transmite, călătorind în eternitate din trup în trup pentru a desăvârși călătoria spiritului şi de a dobândi experiență, purificarea şi iluminarea absoluta.

          Reprezentarea sufletului uman de către egipteni ca un om innaripat nu este aleasa la întâmplare, ci mai ales ca o dorință a sufletului de eliberare de tot ceea ce este uman, schelet, carne, gravitație, obiecte materiale, robia vieții carnale şi desprinderea lui din marele „Arbore al vieții”, pentru a trece către o etapa superioara plina de provocări spirituale, afective, emoționale, cognitive care vor duce în fine la maturizarea şi împlinirea spirituala a sufletului nostru.

          în timp ce al doilea aspect al conștiinței noastre „KA”, reprezintă viața trăită, obiectele deținute de individ, oamenii cu care a intrat în contact şi i-a cunoscut, locurile în care trupul sau fizic și-a petrecut clipele de viață, învățămintele şi evenimentele ce au marcat viața individului, este umbra, amprenta fizica şi amintirile ce au rămas atunci când sufletul sau „BA”, aşa cum egiptenii il denumeau, s-a desprins de lumea pământească, în cele mai multe cazuri este acel spirit neliniștit care bântuie locurile familiare şi care va încerca pe vecie să îndrepte greșelile pe care le-a făcut în existenta reala, lumeasca.

          Plina de înțelepciune şi iluminare spirituala gândirea locuitorilor de pe malul Nilului din anul 2560 i.C., capabila de descifrarea unor asemenea mistere, de interrelaționare intre trup şi suflet, „BA” şi „KA”, sânge şi țărână, posesii şi lumina interioara,  secrete strămoșești şi existenta egoista şi superficiala  a ego -ului personal, pe deplin conștienți de existenta unui sine interior şi existenta unei entități precum sufletul, cunoscători ai iadurilor şi ai raiurilor iluzorii pe care fiecare din noi şi le creează zilnic, formatorii unei definiții a vieții de după…

          Dumnezeu a pus ca hotar marginile Edenului, apoi a alungat omul condamnadu-l a rătăci pe Pământ, confruntat cu bariera naturala a marilor ape, adică a Oceanului, fără a putea să se întrevadă nici cea mai îndepărtată mărginire a acestuia, omul a îndrăznit şi mânat de spirit de aventura, curiozitate, dorința de a descoperi noi tărâmuri până atunci neexplorate, de a cuceri şi de a câștiga noi bogății, a plecat la drum… şi după un drum lung plin de peripeții şi deznădejdea de a-l mania şi de a-l sfida pe Dumnezeu a descoperit Tărâmul cel Nou, pe  care l-a denumit America.şi Dumnezeu pe clipa s-a bucurat, dar apoi s-a maniat şi i-a dat omului o ultima frontiera, de data aceasta de necucerit şi peste puteri de explorat, imposibil de cuprins chiar şi de unealta cea mai de preț a spiritului uman de investigație şi cercetare, şi anume imaginația, frontiera finala a Universului. 

          Piedica de neînvins a Universului nu este lipsa aerului atât de prețios omului în supraviețuire, ci mai degrabă timpul infinit ce necesita pentru a fi explorat şi descoperit galaxie după galaxie în toată măreția să.

          Vieți pe alte planete ale Universului nostru infinit, ar putea fi una din întrebările cheie, exista?Nu cred ca avem ideea clara şi binedefinita de infinit, nu putem nici măcar cu puterea gândului şi a imaginației să ne facem şi cea mai vaga idee despre ce ar înseamnă Universul, iar civilizațiile altor planete de care nu avem inca pe deplina cunoaștere cu siguranță nu au ignoranță şi infatuarea de a se preocupa de un lucru atât de inutil şi de zadarnic precum  explorarea altor galaxii ale Universului, cu mijloace şi tehnologii atât de rudimentare precum cele pe care le folosim în prezent.

          Virusul primitivității umane inoculat în primii noștri strămoși, cei care au populat Terra în urma cu câteva milenii, s-a perpetuat de-a lungul timpului şi el inca mai exista şi în ziua de azi, exista şi se materializează alterând multora conștiința de sine, şi se poate depista ușor după scânteia ce licăre slab în ochii  celor inca infectați ce le trădează spiritul sărac, bolnav, șubred, putrezit ori chiar inexistent.  

          Pe schela șubredă a timpului se cobora încet şi greoi suflul nemilos al morții… Ma’ha’l trăgea din răsputeri de frânghia groasa ce ancora bolovanul kintalic de piatra pentru a fi amplasat în vârful Marii Piramide pentru a desăvârși opera ce va dăinui milenii şi va povesti generațiilor ce urmează despre efortul plin de admirație şi grandoare pe care civilizația antica înfloritoare a unui popor iluminat a reușit prin sârguință şi prin ofranda trupurilor muritoare  ce le-au închinate zeilor atotputernici să ridice clădirea spirituala de spectacol megalitic în întinderea nesfârșită a desertului neiertător care își cere tributul de vieți în fiecare clipa.

          Efortul chinuitor epuiza concentrarea şi alunga orice urma a conștiinței de sine din fiecare din cei peste o suta de sclavi, zeci de cămile şi cai, elefanți deopotrivă, ce se potinceau cu încăpățânare să urce blocul imens de piatra pentru a-și ocupa locul de cinste prestabilit cu decenii în urma de către marele arhitect Imhotep.Epuizarea ucigașă decapita câțiva dintre sclavii mai slabi atât fizic, cât şi spiritual.

          Lipsa de concetrare făcea ca multi să alunece înafara schelei gigantice de lemn ce șerpuia în jurul colosului de piatra.Trupuri fragile în căderea spectaculoasa se loveau puternic şi tragic pentru a lăsa însemnele de sânge ale istovirii şi pentru a sfinți cu jertfa suprema pe veci blocurile de piatra în semn al sacrificiului covârșitor depus cu loialitate, eroi martiri anonimi pe vecie, despre care nimeni nu cunoaște, nu a zis, nu a plans…decât ca reprezentați ai unei mulțimi neînsemnate.

          Visul de a-și vedea opera dusa la bun sfârșit nu i se împlini lui Ma’ha’l, făcând greșeală tragica a uitării de sine sub jugul efortului supraomenesc şi a flagelărilor intense sub biciul destinului, aluneca în prăpastia de sub picioare rostogolindu-și trupul firav pe blocurile mari şi dure de piatra… avu înainte de a-și da ultima suflare o clipa de răgaz în care privi mana încleștată ce strângea un pumn de nisip … firele de nisip se materializau intr-o coloana infinita ce deschidea un tunel de lumina spre care spiritul sau se îndrepta ghidat de o forță superioara pentru a evolua către o noua etapa în pelerinajul sau de purificare şi iluminare, pe pământ, sub ocrotirea blândă a Pastorului omenirii.

          Spiritul Mikael care aparținuse lui Ma’ha’l a reușit să evolueze către un stadiu superior deoarece a trăit o viață împlinită, înfăptuind opera divina ce va dăinui peste decenii, chiar milenii de-a rândul, ca dovada a credinței supreme demonstrata prin sacrificiu total, munca temerara neîndurătoare şi devotamentul de care a dat dovada rămânând fidel, loial, unui ideal sacru, sfânt.

 Spiritul sau CHI (Qi)-ul, aşa cum il denumea populația Chinei din timpul primului întemeietor al Imperiului Chinez unificat, suveranul august Shi Huangdi, aparținător al dinastiei Qin, Mikael se reincarna în persoana unui soldat ce avea datoria de a construi Marele Zid Chinezesc şi de a apăra cu prețul vieții suveranitatea statului Chinez de hoardele nomade, popoare ce amenințau constant frontiera din nordul țării.

          Soldatul chinez se numea Mi Chan şi făcea parte din exacadronul celor mai iscusiți luptători în arte marțiale în număr de 600, a căror cinste a fost comemorata prin monumentul Soldaților de Teracota în anul 210 i.C. de către împăratul chinez Qin Shi Huangdi.

          Din păcate până în zilele noastre au rămas puține din ruinele Zidului original, ceea ce putem admira astăzi este o parte a Zidului construita mult mai târziu de către dinastia Qi din nord, refăcută apoi de dinastia Ming în anii 1368-1662.

          Ceea ce m-a incuriozitat întotdeauna, în formarea mea mediocra şi ignoranta, au fost religiile Orientului Îndepărtat.Astfel ca mă întrebam mereu cum de aceste religii au reușit ca în timp să nu renunțe la forma de crez politeista.

în căutările mele am descoperit însă ceva foarte fascinant, şi anume faptul ca în ciuda inexistentei unui Zeu comun suprem, o divinitate care să reunească toate formele entităților supreme existente, totuși le definește în comun, aceasta entitate purtând numele de Ch’i în cultura chineza şi Prana în sanscrita, având același înțeles de forță vitala, de suflu al vieții.

în budhism reîntâlnim credința reîncarnării şi a karmei personale, adică a mulțimii de lucruri şi sentimente ce se reunesc sub denumirea de destin, omul fiind, în același timp, şi cauza şi scopul acțiunilor sale, sau altfel spus, suntem victimile inevitabile ale acțiunilor noastre.

în cultura hindusa se crede ca toate lucrurile în marele Univers sunt precum gândul, care se naște, este creat de către Brahma, este menținut pentru o clipa în mintea noastră, i se reda o stare de echilibru şi se încearcă o cât mai buna definire în funcție de profunzimea fiecăruia şi capacitatea de a-și explora forul interior, putere zeiasca atribuita lui Vishnu, apoi se distruge în urma superficialității noastre de a acorda fiecărui lucru importanta cuvenita, căci maleficul Mahesh își cere şi el tributul, însă la unele persoane deosebite, capabile de o bagatie interioara superioara intervine şi o a patra stare de agregare a sufletului nostru denumita Turiya, care consista în conștiința pura, în care mintea este un martor obiectiv al gândurilor, ce analizează fiecare sentiment ori raționament, dar care nu se interferează cu ființa umana, şi care, foarte important, nu creează Karma, căci este deasupra lucrurilor omenești, căci ea se petrece în urma evenimentelor şi nu este o cauza a acestora, nu este o cauza a gândirii noastre umane, şi se naște dar ca răspuns la evenimente, finalitate pe care noi adesea o numim într-un mod ambiguu, mistic, în lumea moderna, coincidenta, fiind mai mult decât o întâmplare la granita cauzalității, reprezentând clipa când Divinul intervine, când amprenta Creatorului Suprem se face cunoscuta.

          Bun, o să-mi spuneți ca dacă lucrurile stau astfel, mai bine ne-am închide în casa, şi astfel nu am risca să ni se întâmple nimic, şi eu am să revin, căci cultura hindu face referire la o alta parte importanta a vieții fiecăruia, spunând ca fiecare individ are dharma să, adică datoria să, crucea persoanala pe care trebuie să o poarte, ca în urma experiențelor noastre, zeul suprem Shiva, să ne poarte karma dintr-o viață anterioara şi să o întrupeze în ființa noastră în viața actuala, căci “Dumnezeu nu ne face să suferim fără nici un motiv, precum nici nu ne fericește fără de nici un motiv”.

          Karma nu este o pedeapsa ori o binecuvântare, este doar o expresie  extinsa, mai complexa, a consecințelor faptelor noastre cât de natural posibile, karma este o totalitate a acțiunilor noastre şi a reactilor ce survin după, toate determinându-ne viața viitoare, căci cel ce a văzut Raul va culege Rau, iar cel ce a văzut Binele  va culege Bine.

Karma sunt şi particulele mici ce au invadat întregul Univers, sau noroiul karmic “pudgala”, ce este atras de câmpul magnetic al sufletului, al gândurilor noastre, al activităților noastre, al vorbirii, al vibrațiilor corpului nostru, în funcție de dispoziția noastră mentala, şi atunci când cele doua entități se unesc, conștiința şi karma, formează experiența vieții noastre, a fiecăruia dintre noi.

Mantra este un alt element important în cultura budhista, căci se crede ca, dacă se rostește înaintea consumului de carne, fiecare din noi devine conștient, cunoaște trezirea spirituala a conștientului din abisul existentei fără de substanță în care ne bălăcim cu toții în zilele noastre,şi deci în timpul devorării cărnii vom crea drumul spre iluminare al acelui suflet şi odată cu acesta şi drumul nostru către Purificare şi Iluminare, căci trezirea spirituala a individului va face ca el să planteze sămânța, esență, ființei sale în spiritul pentru care va crea făgașul de emancipare spirituala. 

Cu cât săpăm mai adânc în materie, în forma materiala pe care o are Mama Noastră Eterna, natura, pământul, apa, solul, nu numai ca distrugem peisajul familiar noua şi dătător de viață, dar ucidem particulele karmice ce alcătuiesc Universul din care ne-am născut, riscând să sucombam prin însăși autodistrugere şi autoanihilare. 

          Ch’i explicat de-a lungul istoriei poporului chinez de către diferiți înțelepți ai timpului, se regăsește în toate aspectele culturii chinezești, o cultura bazata pe credințe confucianiste, budhiste şi taoiste, desi o cultura care inspira mai degrabă un amalgam amețitor, dezvolta în fapt un sistem moral înalt, taoismul accetuand adevărul, budhismul creat pe marginea sentimentului înălțător al compasiunii, în timp ce la baza confucianismului stau cu putere principii precum loialitatea, toleranta, bunăvoință, dreptatea şi curajul, şi chiar dacă formele lor diferă, ele transmit  același mesaj, având același scop, şi anume acela de a reîntoarce oamenii către credința adevărată, aceea a tolerantei şi solidarității, a Binelui.

          Confucius, născut în anul 551 i.C. înființează o școală unde își învață adepții despre armonia  dintre om şi univers punând accent pe etica şi moralitatea individului, descriind armonia naturii şi formarea Universului cu ajutorul simbolurilor Yin şi Yang, cele doua entități reprezentate prin culori aflate în amestecul mistic care empiric şi superficial s-ar explica prin existenta unui bine în fiecare rau, şi a unui rau în fiecare bine, căci separat nu pot exista, relaționarea lor fiind esențială pentru existenta noastră.

          Tot el pune bazele practicii unei  arte a războiului superioara, prin care explica violenta ca pe o putere izvorâtă din interor ce poate fi controlata şi manipulata, ca pe un act combativ de autoapărare, tehnici folosite doar în caz de necesitate, şi nicidecum ca pe un act de reavoință şi abuz.

 Termenul de kung fu este derivat din numele sau, căci Confucius este ceea ce știm cu toții a fi adaptarea latina a numelui marelui înțelept chinez, Kung Fu Tze, de cele mai multe ori folosit cu corespondenta la artele marțiale sau karate, însă el poate fi folosit fără a avea nici o legătură cu acestea, referindu-se de fapt la orice împlinire personala sau deprinderea unei îndemânări prin truda unei munci grele şi îndelungate.

Artele marțiale, mai apoi au fost introduse ca pe o componenta importanta a antrenamentelor soldaților ce alcătuiau armata chineza, şi cu timpul au incorporat filozofii şi idei în practirea lor, dezvoltându-le mai degrabă ca pe metode de menținere a sănătății şi a echilibrului mental, ca în final să cunoască cea mai profunda stare a lor, ca fiind o metoda de cultivare şi purificare a spiritului.    

Prin antrenamentele zilnice se urmarea integrarea Ch’i-ului individual în sferele înalte ale Cerului, căci spiritul se ridica desupra lucrurilor pământești, contemplând măreția Universului cu ajutorul şi în preajma Zeilor, divinități diverse prin forma şi reprezentare ca sentimente şi stări umane.

Huangdi, sau Împăratul Galben, căutătorul nemuririi, cel căruia i se atribuie legendarul  elixir al vieții aflata în vârful muntelui Penglai, sub dominarea militarista dictatoriala a fost primul care a impus în rândul soldaților sai practirea artelor marțiale ca pe o forma de antrenament atât spiritual, mental, cât şi fizic.

Astfel încât Mi Chan la începutul fiecărei zi, sub lumina alba a fiecărui răsărit de soare, sub adierea calda a vântului şi exprimarea serena a  naturii, într-un timp în care totul se oprea în loc pentru a-și regăsi calmul şi claritatea necesare, repeta cate un ceas şi jumătate alături de camarazii de arme, mantra militărească impusa de împăratul Galben, cu mișcări lente şi precise, elastice şi armonioase ale trupului corelate cu inspiraţii adânci şi expiraţii puternice, exersau spre autoperfecționare cu fiecare mușchi încordat până la tensiunea maxima, cu o putere izvorâtă din interior, un antrenament dur, extenuant şi epuizant atât fizicului, cât şi mintii, arta marțială străveche a Tai Chi –ului, pentru a dobândi longevitate şi purificare spirituala.

Plutonul compus din cei 600 cei mai bravi soldați ai imperiului Galben, se mișcau intr-o sincronie masinareasca, mințile lor reunindu-se într-un singur spirit puternic transcendent către sferele înalte ale divinului.

Fiecare mișcare ce descria o lovitura imaginara era însoțită de un un strigat puternic precum un tunet venit din sferele cerești, un muget de putere ce cutremura însăși văzduhul.

După ritualul acesta zilnic de regăsire spirituala şi deșteptare fizica munceau din greu fiind un exemplu în fata miilor de țărani a căror efort depus se reîntregea în mecanismul compus din suflete umane, folosit la ridicarea barierei de roca în fata invadatorilor străini.

Foloseau o compoziție nemaiîntâlnită până atunci, o combinație intre amidonul din faină de orez şi praful de calcar pe care meșteșugari pricepuți il obțineau în urma arderii rocilor, cu ajutorul acestui mortar reușind să  plămădească alături de bolovanii mari de piatra zidurile de aproape opt metri înălțime şi șase metri lățime realizând astfel un obstacol de netrecut în fata oștirilor dușmane.

Turnuri de veghe şi forturi folosite drept depozite de arme şi posturi de observare erau înălțate pe fiecare colina a munților pe care toată aceasta construcție de mărimi gigantice prindea contur ca un monstru uriaș ce șerpuia pe tărâmul străbătut de cele doua mari fluvii Huang He şi Yagtze, fluviile Galben şi Albastru.

Stive înalte de lemn în fiecare din aceste turnuri de veghe așteptau să se mistuie sub grandoarea flăcărilor ce anunțau intr-o aprindere succesiva apariția dușmanului şi invadarea iminenta a teritoriului ce trebuia stopata cu cea mai grabnica acțiune de contraatac cu putință.

Mi Chan era la fel de iscusit atât cu spada cât şi cu arcul, foloseau arcuri lungi cu deschidere mare, a căror săgeți puteau străpunge pieptul oricărui dușman de la câteva zeci de metri, fiecare săgeata fiind înveninata, neputând fii irosita, avea o importanta vitala, şi își atingea ținta cu precizia câtorva milimetri.

Baloți mari de paie erau pregătiți pe zidul înalt ca în cazul în care dușmanii ar fi răzbit şi ar fi reușit să-l atingă, erau incendiați aruncandu-li-se în cap văpăi de foc şi nenorocire.

Practic, era imposibila intrarea în spațiul ermetic al Chinei, ea fiind împrejmuită atât de granițele naturale ale munților, ale marilor şi Oceanelor, dar şi de aceasta granita monstruoasa, colosala, creata de om.

Cum afirmam mai devreme, ceea ce mai putem astăzi să admiram este segmentul de la Simatai, ridicat în perioada dinastiei Qi din nord, şi reconstruita în timpul dinastiei Ming, de către Qi Jiguang, care a refăcut o porțiune de 6400 de kilometri, practic distanta până în centrul pământului, o scara materiala ce măsoară şi descrie în plan real drumul către mijlocul pământului, prima parte construita în timpul domniei lui Huagdi avea 2 400 kilometri, distanta de la scoarța exterioara a pământului, cea pe care călcam noi, până la miezul de fier al acestuia.Nu pot spune dacă este o simpla coincidenta, însă este bine știut ca civilizația chineza avea cunoștințe vaste în toate domeniile, iar secretele pământului nu cred ca le-ar fi fost imposibil de descifrat.

Segmentul de la Simatai are aproximativ 15 turnuri dintre care patru se deosebesc fata de celalte atât prin denumire cât şi prin așezare, Scara Cereasca, Turnul de observare a Beijingului, Puntea cerurilor şi Turnul Minunat.

Turnul de observare a Beijingului se afla la cea mai mare înălțime de 986 de metri, şi se numește astfel deoarece în nopțile cu vizibilitate buna se pot observa licărind în zare luminile capitalei chineze la o distanta de aproape 120 de kilometri.

De fiecare dintre aceste turnuri se leagă indestructibil o legenda, iar despre turnul denumit Puntea cerurilor se spune ca numai oamenii curajoși o pot trece, în timp ce Turnul Minunat individualizat de celelalte cu ajutorul a doi lotuși sculpati deasupra arcadelor ce permit accesul înăuntru este renumit pentru frumusețea şi arhitectura unica care il descriu ca fiind cel mai frumos dintre turnuri, legenda povestind ca fiind locul în care o antilopa reincarnată sub forma unui înger se îndrăgosti de un ciobănaș.

Chiar dacă zidul a rezistat până în ziua de azi, aceasta bariera artificiala a fost străpunsă de triburile mongole sub conducerea lui Ginghis Han în anul 1215.

Nu o să luam în discuție un spirit atât de plin de cruzime precum al aceluia care timp de doua decenii a terorizat o lume întreagă prin cotropirile sângeroase, astfel ca pe buna dreptate astăzi, în memoria colectiva, a rămas ca cel mai înspăimântător, sângeros, neîndurător năvălitor barbar.

O să încerc să descriu totuși un episod din nenumăratele atacuri suferite şi biruite de poporul chinez în fata hoardelor nomade.

Luptătorul viteaz, Mi Chan, în bustul gol şi brăzdat de șiroaie de sudoare în urma muncii istovitoare pe care o depunea pentru a construi marea bariera de piatra în fata năvălitorilor, urca în graba sub razele soarelui de la răsărit scările formate de către săteni pentru a cara mai ușor pietrele ce compuneau zidul de apărare situat pe coama dealului, o panta abrupta, un urcuș covârșitor de greu.

Hornul ce vestea apropierea amenințătoare a dușmanului umplea valea cu sunetul sau, în locul în care popoare nomade precum manciurienii ori mongolii încercau fără izbândă să străpungă frontiera marelui Imperiu Chinez, cale ce servea pe o buna parte a să şi Drumului mătăsii, o cale comerciala sigura folosita de negustorii chinezi pentru a aduce mirodeniile atât de prețioase din Persia.

Un nor de praf din care abia se puteau distinge câteva zeci de oameni calare, se apropia amenințător de latura exterioara a zidului.

Soldații cu privirea scrutătoare își luaseră acum pozițiile pe zidurile înalte, îmbrăcați în armura şi cu coifuri de tabla, protecție atât de necesara pentru a-și apăra trupurile, concentrându-se asupra mâinii ce întindea coarda elastica a arcurilor, imaginându-și o linie continua ușor curbata, sub forma traiectoriei pe care avea să o aibă săgeata făcând, în cele din urma, un impact mortal intre vârful ei şi pieptul vrăjmașului.

Arcurile întinse așteptau în încordare semnul declanșării atacului sub forma unei ploi nimicitoare ce împărțea cu fiecare picătură materializata sub forma unei săgeți, moarte şi disperare sub durerea cumplita a străpungerii cărnii şi oaselor cu vârful metalic rece şi ucigător.

Semnul fu dat.Sunetul înfricoșător al morții pe care il făceau săgețile despicând aerul străbătu rapid întinderea finita de pământ ce despărțea armata ostila de zidul de apărare, ajungând la urechile acestora, declanșa gestul mecanic de reflex de a para impactul săgeții cu trupul ridicând în aer scuturile puternice de lemn.Cei mai putini norocoși cădeau secerați de pe cai.

Gloata ostila în ciuda pierderilor suferite își continua atacul îndreptându-se mai înfiorător, însoțită de un strigat general de amenințare plin de cruzime, către Marele Zid.

 Ajunși sub zid, baloți uriași de paie înflăcărate cădeau învăpăindu-le căpățânile acoperite cu căciuli graose din piei de animale.

Suliți şi săgeți răpuneau soldați din rândurile apărătorilor zidului.

Funii având la capete ancore se încârligau nenumărate de marginea zidului, însă cascada necontenita de bolovani şi pietre ce se revărsa peste ei făcea escaladarea aproape imposibila.

Cotropitorii rămași în număr restrâns se retrăgeau dându-și seama de eșec în tentativa lor de a trece granita invincibila construita în calea lor.

Mi Chan străpuns de o suliță stătea îngenuncheat încercând să scoată obiectul ce-i invadase corpul, cu mâinile pline de sângele sau încerca din răsputeri să tragă afara arma a carei vârf ii străpunse coastele.

Își dădu ultima suflare într-un strigat în care se adunau vitejia, curajul, orgoliul şi demnitatea unui războinic neînfricat.

Vanturile din tundra chineza în bătaia lor rătăcitoare şi neștiutoare ridicaseră nori de praf  şi de ierburi uscate pe care le-au purtat din zone îndepărtate pentru a forma di firele de praf intr-o spirala magica, un vârtej de aer cald îmbinat cu aer rece, un mic tunel de lumina şi întuneric, un tunel mistic al spiritului în care Micha’el avea să călătorească spre o noua identitate, spre o noua etapa, o alta aventura a unei vieți demne, plina de alte acte admirabile de curaj şi sacrificiu.

Spiritului Michael i s-a dat șansa să evolueze căci în ciuda faptului ca în timpurile grele ale făuririi unui stat puternic sub obârșia unui doctator militarist a reușit prin prisma înțelepciunii confucianismului şi cu ajutorul meditației profunde să cerceteze şi să găsească forța necesara şi curajul de a se opune raului, şi de a-și sacrifica ființă în lupta şi în apărarea binelui, precum şi datorita investigației Universului şi închinării ființei Spriritului Creator prin intermediul meditației.      

      Ceea ce este cu adevărat surprinzător este faptul ca spiritul Micha’el avea să cunoască pentru prima oara denumirea creștină, avea să fie chemat pentru prima oara în adevărata lege a Domnului, şi anume Micha’el sau aşa cum cei de același Dumnezeu cu el il numeau  מִיכָאֵל / מיכאל,  în limba sacra a scripturilor Hebrew sau Tanakh.

          Era un scrib în marele oraș Alexandria denumit după întemeietorul creștinații, Alexandru cel Mare.

          După cucerirea Egyptului de triumfătoarele armate macedonene, în fruntea cărora stătea cel care în cartea sfântă a Quar’an era numit Zeul Karnein, iar în Biblie, era prevestit de profetul Isaia în secolul 8 i.C. ca fiind acela care:”Atunci când poporul Egyptului se va închina Domnului, Domnul le va trimite un om care ii va salva.El va domni asupra lor şi ii va păzi de pericole”.

          Alexandru cel Mare era privit ca eliberatorul Egyptului şi considerat incarnarea lui Messiah, cel care va veni şi care va avea să domneasca pe întreg pământul, căci în rândurile poporului egiptean imperiul Persan, suveran până la acea data, nu se bucura de o mare popularitate.

          Marile cuceriri ale lui Alexandru cel Mare au dat prilejul formarii unei societăți comune, de schimb cultural, economic dar mai ales din punct de vedere spiritual, al credinței într-unul Dumnezeu, Tatăl Ceresc, salvând toate națiunile de la damnare.După cum el însuși spunea „Am venit să unesc toate națiunile, pentru ca acum oameni de pretutindeni să se bucure de toleranta, pace şi o societate comuna”.şi sunt sigur ca nu ar fi reușit aceasta dacă Dumnezeu în măreția să nu l-ar fi ajutat şi nu l-ar fi susținut în întreprinderea aceasta personala, pe care  a urmărit-o cu o tenacitate de neînvins, în deserturile aride ale Persei şi pe câmpurile de bătălie împotriva lui Darius al doilea pe care l-a urmărit, l-a hăituit până la confinele regatului sau, obligându-i oameni care il însoțeau în disperarea ce i-a cuprins să-l ucidă pentru ca Alexandru cel Mare să se proclame rege al Persiei, suveran al Asiei.

          Alexandru cel Mare a murit la aceeași vârstă la care a murit şi Învățătorul Nostru Iisus Christos, adică vârsta de 33 de ani, numărul dublat al Trinității creștine a Fiului, Tatălui şi a Duhului Sfânt, lumina din lumina.Având aceeași putere magica şi mistica în vasta cultura a numerelor şi a simbolurilor ce li se atribuie, numita fie gematrie de evreii antici, fie hisab al-jumal sau geomanție de către arabi, sau isopefie de către grecii antici, numerologie sau limbajul numerelor, denumiri mai actuale, eu cred ca nu este o simpla coincidenta ci un semn a lui Dumnezeu, amprenta digitala a Lucrării sale asupra omului care a deschis drumul omenirii către marea învățătura a să. Cifra 3 exprima atât numărul entităților divine, dar şi calitatea acestora, simbolizând puterea spiritului căci Dumnezeu e Unul şi Trei, este Tatăl, Fiul şi Spiritul Duh, nu pentru un paradox matematic, dar din privința puterii spiritului care poate lua în același timp orice forma dorește, pentru ca una singura e natura divina.

          aşa cum investigatorul Vatticanului în ceea ce privește organizația Opus Dei înființată de Josemaria Escriva,la baza cărui cult sta cu putere un singur principiu „Dumnezeu ne considera pe toți sfinți, nu numai pe oamenii şi femeile care au legătură cu religia, adică preoți şi maici, dar pe toți fără excepție sfinți, iar datoria fiecăruia e de a-l regăsi în orice acțiune , sentiment ori lucru cotidian, Vittorio Messori spunea: „e aşa de simplu şi rațional, a vedea în acel număr 1,618 Mana Lui Dumnezeu, creatorul incognito, sigla creatorului ascunsa care ne atesta urme, indicii, amprente digitale pentru cine știe să vadă şi să raționeze.

          Cifra 3 descrie intr-o forma mai elaborata decât cea a egiptenilor triplicitatea ființei umane reunind cele trei ordini după care aceasta se ghidează: fizic, corpul indispensabil vieții pe pământ, scheletul material al întregului sistem, intelectul, sufletul care cuprinde învățături şi se cultiva neîncetat şi cuprinde stări emoționale, parca nesfârșite în tumultul exprimării şi autenticității acestora, şi spiritul, moștenirea străveche acumulata în trecut şi în viitor a entității care ne reprezintă ființă şi mobilul care deservește atingerii perfecțiunii şi a divinului.

          Divinul comunica cu omul făcând uz de toate limbajele, inclusiv cel numerologic.

          Nodul Gordian în jurul căruia s-a format o adevărată legenda şi care  prevestea investirea lui Alexandru Macedon ca unic suveran al Asiei şi al bazinului Mediteranean, tehnicile de lupta avansate care se bazau pe intuirea mișcărilor inamice sunt toate dovezi incontestabile a biruinței cu ajutorul divinului, a Domnului nostru.

          Armata numeroasa de care dispunea era un semn al popularității de care se bucura, nedorind să schimbe obiceiurile şi tradițiile locale, atitudinea să fiind una toleranta în afrontul altor culturi şi obiceiuri străine de ale sale, impunând limba greaca ca scop de comunicare interculturala şi comerciala, formând astfel puntea necesara împletirii, conviețuirii şi strângerii laolaltă a tuturor formelor de cult din acea perioada ce  i-a purtat faima în timp şi spațiu ca fiind unul din cei mai străluciți conducători ai neamului omenesc, însă în ceea ce privește abordarea vieții pe pământ, era pe departe de cea a unui sfânt, gloria fiindu-i pătată de orgii şi beții, jocuri politice de natura primitiva, ucigându-și adversarii politici unul cate unul.

          dacă Alexandru cel Mare nu a fost trimisul Domnului pe pământ, a fost cel putin vehiculul de comunicare şi de răspândire a cuvântului sau.

          Istoricul Josepus Flavious afirma ca la prima să vizita în Ierusalim, sau aşa cum il denumim azi, Pământul Sfânt, Alexandru cel Mare a fost întâmpinat la intrarea în oraș de către arhiepiscopul Simon cel Drept, însoțit de alti preoți evrei şi o mulțime de oameni.Alexandru după ce a coborât de pe calul sau, s-ar fi dus drept către arhiepiscopul evreu.Parmenion, unul dintre generalii lui Alexandru, pe care mai târziu avea să-l ucidă în timpul unei orgii, s-a apropiat şi i-ar fi reproșat faptul ca soldaților le-a displăcut ideea ca el s-a grăbit să-l salute pe ahiepiscop, iar Alexandru i-ar fi răspuns ca nu s-a grăbit să-l salute pe arhiepiscop, dar pe Dumnezeul pe care il reprezintă.Alexandru cel Mare deschizând astfel un nou drum al respectului pentru libertatea oricărei forme de cult, toleranta fata de orice credință, intr-o era în care un asemenea comportament era de neacceptat. 

          Michael este unul dintre acei scribi care lucra în slujba domnului, copist al Marii Biblioteci din Alexandria, datoria lui era de a copia manuscrisele iudaice cunoscute sub numele de Septuagint sau în limbaj comun romanic şi actual „LXX”, adică șaptezeci, având datoria sacra de a colabora pentru o cât mai buna traducere a Bibliei Ebraice în limba greaca, sau lingua franca din bazinul Mediteranean din timpul lui Alexandru cel Mare.

          Michael transcria la nesfârșit învățămintele lui Moise, rastalmacindu-le în minte, descifrând noi şi noi dezvăluiri spirituale la fiecare recitire şi recopiere a textului profetic, adăpostit în clădirea imensa a Bibliotecii ridicata de Alexandru cel Mare, loc de cult şi lăcaș al tuturor secretelor lumii, ce stăteau ferecate sub cheia tăcerii unei singure organizații pe care mai târziu o vom cunoaște sub numele de cavaleri templieri, iar mai târziu  francmasonerie, căci la intrare deasupra porților înalte stătea de paza ochiul divin, atotvăzător şi cunoscător.

          Ochiul lui Horus a fost mai târziu transformat în ochiul Providenței, unul din semnele reprezentative ale francmasoneriei ce apare astăzi pe multe din vestigiile societății umane moderne din care amintim: Carta Drepturilor Omului şi bacnota celui mai puternic stat la ora actuala în lume, şi anume bacnota de un dolar american.

          Michael, negustor evreu venit pe meleagurile egiptene ale Memphisului pentru a-și vinde marfa și-a găsit vocația într-una din numeroasele lui vizite în Egipt, când impulsionat de atracția noului centru economic şi cultural al acestui stat, noul oraș Alexandria, după un drum istovitor, impresionat de magia ce o emana acest oraș în care cultura, limbile, negoțul se împleteau pentru a forma o metropola  aglomerata plina de bogații şi oameni feluriți, se hotăra să rămână.

          Michael nu era un om cu vocație, cu chemare spre Dumnezeu, ci mai degrabă un caracter întreprinzător şi speculativ, şi se folosea de orice mijloc ori situație pentru a-și înmulți averea.

          Ajuns la Alexandria, obișnuit cu aglomerările urbane şi învățat cu înșelătoriile atâtor mii de escroci reuși să se tina departe de multe dintre capcanele ce ii fuseseră întinse de multitudinea de străini ce se perindau pe străzile Alexandriei în straie bogate şi care ar fi putut disimula şi cel mai vigilent ochi şi mintea cea mai ascuțită şi prevăzătoare de primejdia tentanta a prejudecatiilor.  

          însă pornirile lacome de înavuțire cât mai rapida şi cu gândul de a depune un efort cât mai mic pentru a câștiga cât mai mult, pierduse tot, ajunse în prag de inaniție, nemairamanandu-i nimic înafara straielor ce le îmbracă după un lant de trocuri din ce în ce mai dezavantajoase şi păgubitoare.

          Se încrezuse mult prea mult în puterile proprii, uitând cu desăvârșire ca se afla într-un oraș strain în care nu cunoștea pe nimeni, în care obiceiurile de troc comercial erau aparte şi fără ajutorul nimănui, fără informațiile atât de valoroase ale prietenilor, negustori şi ei, şi a sfaturilor reci, departe de împătimirea ce il cuprindea de fiecare data când o suma de bani era vehiculata în preajma lui, rămase fără un sfanț în buzunar, nici măcar cu posibilitatea de a se reîntoarce în tara lui natala pentru o a doua șansă, să repornească totul de la zero aşa cum făcuse până acum, să negocieze, aşa cum știa el cinstit şi cumpătat, căci știa ca se putea încrede în spusele celuilalt, fiecare având la baza principiul succesului de a-ți respecta totdeauna cuvântul, altfel riscând să piardă prestigiul, faima şi încrederea acumulate.Cum era posibil acest lucru aici, unde mii,chiar sute de mii de străini se perindau, fiecare în legea lui şi cu obiceiuri felurite de a se comporta şi de a relaționa cu ceilalți oameni, fiecare atras de puterea magica a belșugului, fiecare cu un singur gând, acela de îmbogățire, cât mai rapid cu putință pentru a se reîntoarce pe meleagurile dragi natale, fiecare venetic ce se regăsea în urba aceasta plina de păcat şi lăcomie, în slujba telului suprem de a se reîntoarce acasă de cel putin inca o data mai bogat decât a venit, încununat de laurii succesului , dornic şi de neoprit de a-și împlini visul, pus pe nelegiuri de orice fel, simțindu-se mai stăpân şi mai liber ca pretutindeni, impulsionat mai abitir de bogăția etalata în jurul sau, hot ori criminal se ascundeau sub masca felurita a diferiților oameni cu bunăstare, la adăpostul privilegiilor de negustori cinstiți.

          în straie jerpelite şi pe jumătate mort de foame fu adăpostit intr-o noapte, în care leșinase din cauza foamei şi slăbiciunii corpului, pe treptele edificiului măreț din mijlocul orașului.Pe treptele acelea ce s-au dovedit a fi atât de milostive pentru a-i asigura somnul chinuit de foame, fu primit înăuntru de câțiva oameni cu inima buna, rar întâlniți pe astfel de meleaguri, oferindu-i adăpost de frigul şi de umezeala nopții.

          A doua zi dimineață se trezi şi după ce-și liniști foamea cu un bol mare de fiertura de orez colinda incuriozitat sălile mari ce adăposteau volume numeroase, manuscripte, pergamente şi papirusuri așezate în rafturile înalte pe care, cei ce le păstoreau, le păstrau cu sfințenie şi încercau, zi de zi, să facă cât mai multe copii posibile ale acestor documente atât de valoroase pentru ei. Apoi descoperi o sala imensa în care aerul era apoape irespirabil, în care atmosfera întreagă ii păru stranie, căci în absenta tiparului copiau intr-o liniște profunda rigla cu rigla scrierile strămoșești moștenite de-a lungul veacurilor în care stătea cifrata apariția, dezvoltarea şi evoluția civilizației omenești, precum şi toate cunostiintele în varii domenii, învățături şi secrete transmise din generație în generație pe cale orala ca mai apoi să fie transpuse în forma cea mai trainica, materiala şi sacra a vorbei şi anume scrisul.Lăsați ca străjeri ai adevărului, păzitori ai secretelor strămoșești.      

          Petrecu câteva zile bune în edificiul de cultura şi știință, unul dintre scribi, evreu şi el la rândul lui, se împrieteni cu el, dezvăluind în el o latura necunoscuta până atunci, Credință, ce stătea ascunsa, lăuntrică în ființă să, doritoare să iasă la iveala ca bogăția cea mai de preț ce o poate cunoaște omul în trecerea neînsemnată prin viață.Observară ca a dobândit în decursul atâtor ani de pelerinaj negustoresc intre Egipt şi Israel, tara lui natala, o buna cunoaștere a limbii grecești, a carei polisemantica o cunoștea îndeaproape, în negustorie fiindu-i necesare cunostiinte despre diferitele sensuri ale termenilor şi cuvintelor folosite.

          I se propusese să colaboreze la traducerea Cărții Sfinte, i se spusese ca au nevoie de un om cu o asemenea experiență de viață ca a lui şi care stăpânește limba greaca la fel de bine ca el, ca prin prisma acestor cunostiinte, atât de limba greaca cât şi de viață, să interpreteze scrierile sfinte.

          Minunea ce i se revelase într-unul dintre vise în care se văzu ca vistiernicul bogățiilor lumii se adeveri, chiar dacă în momentul de fata nu-și dădea seama, era protectorul celei mai de preț şi mai sfinte dintre averile omenirii, moștenirea milenara a miilor de generații din Arborele vieții, însăși secretul divin al apariției şi al evoluției speciei umane pe Terra, a dezvoltării spirituale, însăși întregirea spiritului uman în Univers.

          La început accepta doar ca un mod de a-și câștiga pâinea şi, precum gândea el însuși în mintea îngustă cu spiritul sau sărac, o metoda de a câștiga banii atât de necesari pentru a-și relua activitățile negustorești pe care le îndrăgea atât de mult.

          Cu timpul însă, se cufunda ca toți ceilalți în meditarea îndelungată asupra existentei sale pe acest pemant, confrutandu-se cu întrebări fundamentale ce-l adânceau tot mai mult în căutarea sinelui şi a Credinței adevărate.

          Acum, mai decis ca niciodată să răspundă la miile de întrebări ce-i frământau ființă, cauta împătimit în fiecare verset amprenta existentei supreme, a Domnului Atotputernic şi Atotcunoscător, căci i se arătau tot mai evident semnele divinului, înlătura gândul de a se reîntoarce la negustorie, acum toate acele lucruri lumești i se păreau meschine şi fără importanta, căci mâncarea nu mai avea gust, corpului nu-i mai era sete… excavând, aprofundând Scrierile Sfinte, cuvântul lui Dumnezeu… devenea tot mai conștient de existenta Lui.

          Nu stiu nimic despre alchimie, decât ca este o știință născută din împletirea  chimiei şi a filozofiei.

 Nu-mi pot explica cum anumiți oameni rezista zile în sir fără ca măcar să bea un pahar de apa, stiu însă ca elementele chimice reacționează intre ele, şi corpul uman în complexitatea să, pe care din păcate nu vom avea să o cunoaștem vreodată în profunzimea dorita, căci doctorii sunt doar niște vraci, e adevărat, cu cunoștințe tot mai adânci şi mai vaste despre corpul uman, un univers imposibil de cuprins cu mintea umana, căci a rămas  inexplicat şi în ziua de azi cum ființa noastră e capace să găsească resurse nemărginite, şi să se auto-insanatoseasca chiar şi în fata unor boli nimicitoare precum cancerul, căci de tot ceea ce avem nevoie este credința, şi aici nu mă refer neapărat la credința religioasa într-unul Dumnezeu Preaputernic, ci la credința zilei de maine, a răsăritului de soare, a păcii infinite intre oameni, a tolerantei şi a izbânzii, credința în întregul angrenaj al Universului, credința ce da putere spiritului nostru de a merge mai departe şi de a înfrunta orice obstacol, căci indiferent ca se numește Dumnezeu, Divinul absolut, Univers, Mana Protectoare, Creator, El ne veghează destinele, ne ocrotește viețile.

Afirmam odată ca oamenii mor atunci când timpul ii depășește, e adevărat, căci oamenii mor atunci când timpul le erodează spiritul supus la mii de încercări care în trecerea anilor il slăbesc până când acesta nu mai are puterea să-și continue voiajul lumesc, şi se stinge pentru a relua un alt stagiu, o alta etapa în drumul nostru către purificare şi iluminare.căci timpul e dușmanul primordial în supraviețuirea oricărui lucru pe lumea aceasta.

Într-una din aripile bibliotecii se aflau câteva camere izolate, ferite de lumina zilei prin obscuritatea ferestrei mici pe mijlocul căreia doua bare în forma de cruce blocau accesul razelor de soare, formând cu umbra lor o cruce mare pe pardoseala temniței înguste, se autoizolau de libertatea spiritului de a cutreiera locuri necunoscute ale imaginației şi a simțului şi poftei de carne, şi pentru a privi introspectiv înlăuntrul lor, pentru a regăsi credința suprema, pacea şi iubirea Universala.

Michael se afla în una din celulele penitentei căci aşa o numeau, în care își cenzurau existenta de restul înconjurător, aici țineau post negru, îngăduindu-și o cana de apa abia după apusul soarelui.Se autoflagelau pentru a-l regăsi pe Dumnezeu, prin părăsirea corpului cu ajutorul concentrării profunde aproape de încetinirea metabolismului până la limita maxima a indurantei, a rezistentei fizice, bariera durerii ce și-o cauzau reprezentând granita de depășire a lumii pământești, imperceptia nici unei urme de durere fizica ori remușcare fiind semnul declanșator al ridicării spiritului deasupra suferinței, îndepărtarea durerii supreme se făcea prin introspecție şi eliberare a mintii din lanțurile robiei trupești, căci flagerarea se făcea în continuu până când senzorii receptivi ai pielii erau distruși, tăind cu funia în carnea vie, până când simțurile dispăreau, până când spiritul se elibera de păcatul originar al cărnii, al existentei fizice, corporale, pentru a călători în sferele divine… regăsirea de Dumnezeu prin abandonarea sinelui.

          Nu stiu ce anume a găsit Caius Iulius Caesar în Marea Biblioteca de la Alexandria de a decis să fie distrusa, incendiind-o până în temelii.să fie oare o alta forma de cult pe care el nu a agreat-o ori să fi fost înainte cu multe decenii decât semenii lui realizând pericolul pe care il reprezenta o societate iluminata, cu mult mai greu de manipulat şi de condus, să fi fost doar întâmplarea, o greșeală fatala a unuia din soldații sai, îmi vine mai greu să cred, căci coincidentele sunt doar percepții înșelătoare ale mintii, să fi fost un exces de furie provocat de preafrumoasa Cleopatra cu care în iubirea pătimașă a scris o prima pagina a istoriilor de dragoste şi pasiune ce au dăinuit în amintirea colectiva?

          Visul lui Alexandru cel Mare, pe care însă nu a resusit să-l vadă în măreția lui, avea scris, sculaptat în perete, deasupra unui raft “Locul de purificare a sufletului” (The place of the cure of the soul), a fost distrus în anul 48 i.C de incediul provocat de atacul asupra Alexandriei de armatele imperiului roman conduse de împăratul august Caius Iulius Caesar, după unii istorici, după alții mult mai târziu în anul 292 d.C., important este ca distrugerea acestui lăcaș de cult oricărei perioade i-o atribuim a dus inevitabil la distrugerea a mii de pergamente, deci a culturii spirituale literare de până la Alexandru cel Mare, e adevărat, nu în întregime dar o mare parte din ea… secole de înțelepciune ale omenirii s-au transformat în scrum. 

          323 i.C. este anul în care Alexandru cel Mare a murit, însă acest an are o semnificație mult mai importanta pentru istoria omenirii, şi anume începerea Epocii Hellenistice, cultura greca generând izvoare importante de cultura şi iluminare, până în anul 31 i.C. când Octavianus Augustus intra triumfator în Alexandria, şi în ciuda tentațiilor, nu cedează seducțiilor prefrumoasei Cleopatra, aşa cum a procedat ea, deja în trecut, prima oara cu Iulius cesar şi apoi cu Marc Antoniu, căci deja pierduse odată cu vârsta mare parte din fascinația feminina pe care o poseda şi de care știa să profite pe deplin, astfel ca prefrumoasa regina înțelegându-și pe deplin destinul, acela de a defila pe străzile Romei precum un trofeu de război mult râvnit, cu care Octavianus avea să–și facă mare fala ca biruitor şi cuceritor, s-a sinucis după cum afirma legenda, lăsându-se mușcata de o vipera de san.    

          Aproape 700 de mii de manuscrise pe pergament din domenii precum literatura, știință, medicina, geografie şi astronomie au fost distruse fără posibilitatea veșnică de recuparare.

          Legenda spune ca în urma pierderii imense ce a suferit-o omenirea a fost salvat un singur papirus. în timp ce se punea foc în colturile bibliotecii regale, un bibliotecar bătrân s-a ascuns pe o alee îngustă, uitându-se cum flăcările se înălțau spre cer şi mistuiau bogăția spirituala cea mai de preț a lumii. După câteva zile, când clădirea cândva măreață, ajunsese o ruina fumegândă, bibliotecarul cu o ultima speranță scormonind printre rămășițe cu un bat, văzând ca nu rămăsese niciun papirus, descumpănit şi cu inima frântă dori să plece, când dădu peste un vas aproape carbonizat din care ieșea capătul unui sul subțire şi îngălbenit, singurul document ce atesta existenta vremelnica a compendiumului de cunostiinte, a enciclopediei vaste adăpostită sub acoperișul clădirii măcinata până la temelii de ignoranța barbarica şi demonica ce stăpânește inca spiritul multora. Bibliotecarul l-a luat şi a văzut scris pe eticheta scorojita: „Secretul pietrei fermecate”. El s-a întors către ruine pentru a-și cerceta descoperirea. Secretul pietrei fermecate era, de fapt, secretul unei pietre care avea puteri magice, căci orice material care intra în contact cu ea se prefăcea în aur, era ceea ce avea să poarte numele de Piatra Filozofala, scopul căutărilor savante a mii de ani, cu ajutorul disciplinei ce împletea chimia şi filozofia, științele ezoterice şi arta, elementele chimice şi spritualismul, cu o denumire plina de misticism, alchimia.

Papirusul preciza ca piatra fermecata arata ca alte mii de pietricele care acopereau o anume faleza înaltă şi izolata, deasupra unei plaje înguste pe Marea Mediterana, iar secretul era următorul: adevărata piatra fermecata este calda la atingere, în timp ce restul pietrelor sunt reci. Bibliotecarul grăbi pasul către acea faleza şi începu căutarea. Știa un singur lucru cu certitudine, avea o metoda de eliminare a pietricelelor obișnuite, aşa ca a început căutarea.

El a conceput un plan: de fiecare data când va culege o pietricica rece, o va arunca în mare şi, astfel, căutarea va fi mai ușoară, până când va ajunge la piatra cea calda, fermecata. Zilele şi le-a petrecut culegând pietricele reci şi aruncându-le în mare. A lucrat metodic, asigurându-se ca nu-i va scăpa nici o piatra. în cele din urma, a ajuns la o mica parcela de pământ pietros. A făcut la fel cu toate celelalte pietricele şi, în sfârșit, cea din urma a fost pietricica cea calda, pe care el o căutase atâtea zile. Dar, printr-un gest care devenise obișnuința, a aruncat-o şi pe aceasta în mare. Ca şi bătrânul bibliotecar, suntem toți rezultatul propriilor noastre obiceiuri.
Obiceiul lui era de a arunca pietricele în mare, aşa ca a aruncat-o şi pe cea fermecata, fără gândire ori simțire. La fel se întâmplă şi cu oportunitățile pe care ni le acorda viața. Ignoram cu ușurință o ocazie, mai ales dacă e ceva familiar şi la îndemână.  

Alchimia reprezintă căutarea asemenea bătrânului a lucrurilor sfinte ce au puterea de a ne îmbogății spiritul în cursul determinat şi scurt al vieții pământești, însă bogăția reala este aceea a sentimentelor pure, sincere şi necondiționate ale iubirii, ale unei vieți drepte alături de cei dragi noua.Sufletul nostru e adevărata piatra filozofala, căci cu căldura lui putem face ca şi celalalte suflete să se umple de căldură, de afecțiune şi bine interior.

în urma unui asemenea dezastru, distrugeri fundamentale ale bogăției spirituale acumulata de-a lungul a milenii de civilizație şi cultura precum Marea Biblioteca din Alexandria, cauzat de ignoranța şi nepăsarea umana s-au născut şi au dăinuit până astăzi alchimiștii, iluminiștii, templierii, francmasonii, căutători ai spiritului, descoperitori a noi stări de agregare a sufletului uman, căci toată aceasta dezvoltare pe care omul a cunoscut-o a achivalent al milioanelor de spirite rătăcite, a creat în același timp un număr proporțional de mare de minți iluminate a căror dialog interior profund, forma creatoare transmisa în opera lor ca o dovada a existentei lui Dumnezeu, au avut şi au puterea de a ilumina masiv paturi întregi ale societății în Adevărul suprem, cu parametri noi ale sfințeniei şi ale riturilor mai putin riguroase de a intra în contact cu el, reuniți în organizații mai mult sau mai putin secrete, ei reprezintă străjerii moștenirii spirituale a neamului omenesc.

E la fel de adevărat ca unii reprezentanți din aceste organizații secrete au fost lacomi şi avizi de putere, şi mesajul şi scopul lor s-a transformat, a fost corupt de sistemul ticăloșit ce a condus mai pretutindeni şi oricând lumea,  dintr-un ideal sfânt în dorințe meschine, de înavuțire şi de control al puterii, şi uitând de taina sfântă cu care au fost încredințați, s-au dedat la acte de mișelie şi jaf, pătându-și onoarea cu sângele miilor de suflete ce au murit nevinovate.

Sfântul nu mai este un mucenic al Domnului, investmantat în mantia aurie calare pe un armăsar alb şi încins la brâu cu sabia sfântă a Drepatatii, aşa cum se regăsește el reprezentat pe pereții bisericilor în picturi expresive ce vor să surprindă scene din viața sfinților, şi nici un moșneag cu parul alb sprijinit într-un toiag deasupra căruia aura înțelepciunii sta neclintita, aşa cum ni-i închipuim fiecare din noi pe apostolii Domnului, ci se regăsește în fiecare din noi, este răspândit pretutindeni, în stare mai mult sau mai putin latenta, gata la cel mai mic soc al conștiinței să iasă la iveala pentru a fii triumfator în fiece clipa, în fiece ora, în fiece zi, transformându-ne pe fiecare din noi în eroi, martiri ai neamului îndeplinind jertfa suprema a vieții pământești, căutând izbăvirea printr-o viață onesta şi cinstita, desăvârșită de toleranta şi solidaritate.

Din păcate ispitele lumești sunt mult prea puternice şi ispititoare, ademenitoare şi înșelătoare, iar conștiința multora se cutremura abia când tragicul le afectează ființă.Numai spiritele foarte puternice pot rezista tentațiilor lumești, vulgare, meschine, lacome şi pline de păcat spiritual şi de muradarie lăuntrică.

Michael refugiat în penitența, aflat în transa adâncă a contemplării secretelor Universului, nu își dădu seama de grozăvia ce se petrecea înafara zidurilor reci ce-i despărțeau ființă de restul lumii.

Flăcările uriașe cuprinseseră întreaga clădire, mistuind tot în calea lor, pergamente vechi ardeau precum vreascurile arborelui bătrân chinuit de vanturile năprasnice ale furtunilor ce i-au încovoiat coroana maiestuoasa pentru a simți puterea naturii, nemiloasa şi neîndurătoare în fata umilinței pe care trebuie să o îndure falnicul monument al statorniciei şi al indurantei.

Michael, într-un târziu, reveni în sferele lumești şi cuprins de spaima se agață cu disperare de zăbrelele groase ale micii nișe ce dădea în exterior, istovit, zgârie pereții în căderea panicata pe pardoseala încăperii.Se uita îngrozit la flăcările ce cuprinseseră usa despărțitoare a celulei de izolare şi purificare spirituala, se agață cu o ultima speranță cu mâinile de zăbrelele de fier prin care pătrundea lumina soarelui la amurg, căzu zdrobitor şi cu zgomot din nou la pământ, se uita în pumnii mâinii, strânși în încleștarea paralizanta a fricii, firele mărunte de nisip de pe pervazul ferestruicii, filigranele mistice se reuniră magic pentru a crea tunelul de lumina ce deservi spiritului Micha’el să călătorească din nou în timp şi spațiu pentru a evolua către o alta forma de viață, forma metafizica transpusa în corpul unui alt servitor al Domnului.

Spiritul scribului antic evolua datorita misiunii sfinte de a propovădui şi de a răspândi cuvântul Domnului generațiilor ce vor urma, în cea mai temerara forma a acestuia, cea scrisa.

Spiritul Micha’el călători şi se întrupa în ființă soldatului roman ce a străpuns cu sulița să trupul şi carnea mântuitorului nostru Isus Christos în schimbul sfărâmării genunchilor, obicei utilizat pentru a vedea dacă cei răstigniți și-au dat duhul.Gestul făcut  pentru a se evita mutilarea picioarelor lui Isus, de către centurionul Caius Cassius, a cărui identitate este putin incerta, găsindu-se referiri despre el pentru prima oara într-un document istoric sub denumirea de Longinos.

Longinos, numele luat în urma botezării în credință creștină, este de fapt un cuvânt în limba greaca ce înseamnă “lance”, denumire care transpusa în limba latina a ajuns Longinus.El apare cu acesta denumire în Evanghelia lui Ioan, în Sfânta Scriptura, transcrisa după cum știm pentru prima oara în limba greaca.

Caius Casius a fost trimisul oficial al proconsulului Pilat din Pont şi era un veteran ce nu mai putea lupta pe câmpul de lupta, ochii fiindu-i afectați de cataracta, cel putin aşa afirma Trevor Ravenscroft în cartea să “Lancea destinului”.

Eu am să-l denumesc datorita acestei identități ambigue Longinos Michalis, conform primei surse care face amintire la el, desi Gaius Cassius este de sorginte romana, şi tind să cred ca este unul din cei 6600 de soldați ce formau legiunea Tibanea, martirizați pentru credința lor, legiune condusa de Mauritius, şi care s-a creștinat conform legendei pe malul fluviului Rhone, în dreptul localității Saint Maurice din Elveția.

“Ci unul dintre ostaşi cu suliţa coasta i-a împuns-o; şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi adevărată este mărturia lui; şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi. Căci s-au făcut acestea să se plinească Scriptura” Ioan XIX, 34-37.

Timp de doi ani, Gaius Cassius, a urmărit evoluția şi acțiunile întreprinse de acest personaj ce se dovedea foarte controversat contemporanilor sai, ce purta numele Isus din Nazareth şi care avu curajul şi obrăznicia de a se autointitula Mesia, asumându-și aceasta denumire şi totodată însușirea de trimis al Domnului, ce părea să sfideze şi să saboteze puterea ocupanților romani din regatul Israelului şi a Înaltei Biserici prin  reprezentanții acesteia Hanah, fiul lui Seth, Mare Preot al Templului Mozaic, care a fost mai apoi înlocuit ca urmare a opoziției Shanedriului Iudaic fata de romani cu Iosef Ben Caiafa, însă a ocupat în continuare un loc important în cadrul sinedriului.

Tonul folosit de Mântuitor era perceput ca fiind eretic şi zeflemitor, căci evanghelizarea  este văzută în opinia rabinilor Templului Mozaic ca o mare amenințare la adresa institutilor statului şi a înalților prelați, căci odată cu începerea misiunii Profetului Isus, ce a început în Iudeea şi apoi în toată Galilea, prin învățăturile propovăduite ce se adresau nevoilor oamenilor simpli, însoțite de miracole de însănătoșire fizica şi de curățire şi învigorare a spiritului prin pilde morale, el dezvăluind evreilor un Dumnezeu care iubește pe om, aşa cum omul ar trebui să-și iubească semenul, definind totodată accesul fiecăruia la “Viața de apoi” şi stabilind criteriile de evaluare a fiecăruia prin “Judecata de apoi”, legătura sfântă cu Divinul neincheidu-se odată cu viața, iar ca mod de oraganizare sociala prevedea o comunitate de tip esenian, fiecare om având obligația de a împărți bunurile în comun, astfel ca fiecare membru al comunității să se intr-ajutoreze, fiind eliminate sacrificiile şi ofrandele materiale, singurul dar adus Domnului fiind căința zilnica pentru greșeli şi oferirea spiritului în scopuri înalte, purificatoare pentru a se bucura de blândețea divina la “Judecata de apoi”.

Isus este crucificat pe 14 Nissan, după alte izvoare în anul 33, în timpul sărbătorilor de Pasti, fiind perceput de oligarhia iudeo-romana ca un reformator social şi religios foarte periculos, căci mesianismul lui genera o polarizare a celor săraci şi a celor nemulțumiți de asuprirea administrației iudeo-romane, căpătând în anul 29-30 accente de revolta pasiva.  

Centurionul roman a fost impresionat de curajul şi demnitatea de care a dat dovada nazarineanul în drumul sau, purtându-și crucea pe muntele Golgota împovărat de chinuri şi umilințe.

Conform Legii Iudaice, nici un om nu trebuia executat în ziua de Sabat, astfel ca Ana, bătrânul sfetnic al Sinedriului, şi Caiafa, marele-preot, i-au cerut proconsulului roman Pilat din Pont încuviinţarea de a zdrobi mădularele şi testele bărbaţilor răstigniţi, pentru ca aceştia să moară înainte de apus.

în acea după-amiază de vineri, 5 aprilie, anul 33 d.Hr, după cum profetul Isaia prevedea cu mult înainte “Nici un os nu i se va zdrobi”, căci Gaius Casius impresionat de brutalitatea acelor gesturi barbare prin care li s-au spart testele şi mădularele picioarelor celorlalți doi răstigniți de-a stânga şi de-a dreapta de către trimișii marilor preoți, înșfăcând Lancea Destinului ce stătea în mâinile căpitanului iudeu i-a înfipt-o mântuitorului în partea dreapta a trupului sau intre coasta a patra şi a cincea, de îndată ieșind sânge şi apa, iar privirea lui Gaius Casius tămăduindu-se sub puterea miraculoasa pe care o avu sângele izbăvitor al Mântuitorului, fiind considerata de multi o minune simpla curgere de sânge din trupul neînsuflețit al Mântuitorului, căci ,după cum se afirma, este imposibil ca sângele deja închegat de fiorul rece al morții să mai iasă prin rănile făcute cadavrului fără de viață.

Lancea Destinului sau Lancea cea Sfântă aşa cum mai este cunoscuta ea, a jucat un rol important atât în vechiul testament, cât şi în istoria moderna, acest insemn al puterii asupra vieții şi a morții aparținând şi împăratului Irod, ce în dorința de a împiedica profeția precum ca Mesia sau “regele tuturor iudeilor” are să se nască, ordona ca toți pruncii din Iudeea să fie uciși.

Lancea a fost făurită de către profetul Fineas,care a dorit să reunească într-un singur simbol puterile ce stăteau în sângele neamului ales de Dumnezeu. Simbol al puterii ce a fost ridicat de Iosua în episodul biblic când a poruncit oastei sale să declanșeze un asemenea strigat de lupta încât prin puterea lui a reușit să dărâme zidurile Ierihonului, ea a aprtinut regelui Saul, apoi tânărului şi viteazului David, ce a reușit cu o singura aruncătură de piatra cu ajutorul unei praștii să doboare uriașul soldat Goliat.

Legenda Lăncii Sfinte se împletește cu o alta legenda şi vor dăinui intr-o simbioza perfecta de-a lungul veacurilor până în ziua de azi, legenda Marelui Graal sau pocalul în care în care Iosif din Arimateea ar fi strâns sângele lui Isus ce curgea picătură cu picătură răstignit fiind, şi se afirma ca  acest potir sau cupa în care prețiosul sânge al lui Isus Christos a fost adunat are puterea de a tămădui orice rana ori boala, oferindu-i chiar nemurirea celui ce o poseda, asemeantor băuturii zeilor din olimp, ambrozia, sau a elixirului vieții căutat prima oara în cultura chineza apoi atribuit alchimiei.   

Lancea a fost atribuita ca un insemn al virilității masculine, ca simbol de dominare şi impunere prin puterea conferita de obiectul divin.în schimb, pocalul tămăduitor, sau Sang Real, aşa cum s-ar putea traduce Sfântul Gra’al în limba franceza, este văzut ca un simbol al calității feminine materne, căci ea, femeia, deține miracolul de a da viață, de a naște şi astfel de a purta însemnele noastre genetice înscrise în ADN-ul fiecăruia de-a lungul generațiilor, de a perpetua specia şi spiritul uman, de a regenera neamul omenesc, deținătoare a darului şi a tainei miraculose ale procreării.

Lancea cea Sfântă a fost purtata apoi de împăratul Constantin, cel care a dat creștinismului liberatatea de a se concretiza şi de a se manifesta, apoi a purtat-o în lupte împăratul Teodosius împotriva barbarilor, însă în anul 410 ajunge în mâinile vizigoților ce au ocupat Roma şi de atunci, a circulat prin Franța şi Tarile Geramanice, fiindu-i atribuite mai multe legende, dar care accentuau aceeași putere miraculoasa ce i-o dădea celui ce o deținea, de a stăpâni lumea, de a fi conducătorul ce are în posesie puterea suprema.

Ajunsa până la urma în mâinile împăratului Francisc I al Austriei, devine un trofeu sacru al Casei de Habsburg, se spune ca ar fi aparținut şi lui Napoleon, însă ceea ce este important este faptul ca aparținând atâtor conducători de faima este preschimbata cândva în parcursul indeterminat al istoriei cu sceptrul domnesc ca simbol al puterii supreme.

în secolul xx Lancea cea Sfântă, simbol determinat acum al puterii supreme, il fascinează pe Adolf  Hitler, o vede pentru prima oara la Muzeul National din Viena, ea il va fascina, Hitler manifestându-și inca de la început interesul de a o obține, crezând cu înverșunare ca în acest mod va beneficia de puterea pe care i-o conferă acest vestigiu al marilor conducători din trecut, având credința ca astfel armatele sale vor fi invincibile.

Astfel, Hitler, conducătorul nazist al Germaniei din timpul celui de-al doilea război mondial, după Anschluss-ul Osterreichs din 1938, adică după unificarea Germaniei  cu Austria, tezaurul habsburg trece sub orânduirea dictatorului fascist, însușindu-și totodată şi Lancea cea Sfântă pe care o așează în catedrala Sfântă Ecaterina din Nurenburg, apoi odată cu începerea bombardamentelor masive asupra germaniei din 1944, o muta în buncărul sau, însă după cucerirea Berlinului, americanii găsesc Lancea cea Sfântă în persoana locotenentului Horn, intrând astfel în posesia generalului George Patton.în prezent se afla doua relicve ale vestigiului, una la Vattican în Bassilica Sfântului Petru, iar alta în Austria făcând parte din tezaurul Austriei din Visteria Imperiala de la Shatzkammer din Viena.

Din păcate Lancea cea Sfântă fiind atribuita de-a lungul Istoriei multor personaje sângeroase şi avide de putere au făcut ca multi să fie de părere ca ea este dominata de un spirit ostil, un spirit al răului, ascunzând într-însa puterile malefice ale anticristului, însă eu sunt de părere ca este un simbol al puterii ce poate fi controlat cu ajutorul spiritului, fiind îndrumat şi întrebuințat în folosul ambițiilor omenești, credințe de nestrămutat ori puteri conferite de Supremul Divin folosite în moduri josnice, idealuri mărețe insuflate popoarelor şi civilizațiilor de peste veacuri care adesea se dovedesc a suferi o transformare meschina de a câștiga faima, orgoliu, renume, respect, bogății, de cele mai multe ori în moduri lipsite de orice urma de umanitate sau de lumina spirituala, caracterizate mai degrabă de lăcomie de averi şi putere.

Iată ce ne relatează William F. Mann în cartea să “Cavalerii Templieri în Noua Lume”, nu este nici un dubiu ca templierii ar poseda Sfântul Gra’al, explicarea unei asemenea afirmații ramane destul de complicata şi speculativa, aşa cum a învățat de-a lungul scrierilor sale, ca intotdeuna să privească dincolo de lucrurile evidente, de ceea ce ar fi adevărul presupus şi evident al lucrurilor, căci altfel cel mai simplu răspuns al persecutărilor şi al torturilor la care au fost supuși templierii deopotrivă de către Stat şi de Biserica, evident, am putea spune ca este blasfemia de care au dat dovada, însă fără sprijinul unor dovezi concludente, am putea întrevede motivul ireal şi injust care nu a făcut decât  să scuze şi să justifice acțiunile acestora,şi în în baza căruia, din păcate, au fost conduse acțiunile de reprimare şi de exterminare a acestei societăți.

Templierii poseda ceva mult mai valoros decât simple bogații în argint şi aur, ceva care amenința însăși existenta Bisericii şi a Statului, astfel ca ei să poată fi numiți adevărații gardieni jurați al acestui secret, ceva ce este reprezentat de linia neîntreruptă a cunoștiințelor noastre străvechi, care printre altele le dădea posibilitatea marinarilor inca de la începuturile istoriei să navigheze pe apele întinse ale Terrei, căci, iată, ni se reveleza “schimbul intercultural al cunoașterii şi științelor”, trocul cultural intre “Lumea Noua” şi “Lumea veche” ce s-a petrecut cu regularitate din neolitic până în timpul imperiului Roman şi chiar până în zilele noastre, de către societăți secrete ce erau prinse sacru într-ale adevărului şi ale secretului strămoșesc, iar indicii ale acestora par să iasă acum la lumina printr-o varietate de surse incluzând mitologia clasica, legende amerindiene, folclor al navigatorilor eterni, şi, mai nou, prin descoperiri arheologice. 

Știința este putere pura, societăți care dețineau abilitatea de a urmări soarele, stelele şi luna, şi de a realiza şi defini relația lor cu pământul pe care ne desfășurăm activitățile zilnice, membrii acestor societăți erau posesorii unei înțelepciuni interioare, deciși în a păstra şi apăra secretul, capabili de a stabili poziții longitudinale cu mult înainte ca acestea să devina practici comune.

Templierii aveau darul de a privi lucrurile dincolo de înțelegerea comuna, în tiparul dogmelor standard ale Bisericii, dezvăluind lumii locuri inca nedescoperite ale “Celeilalte Lumi”, în care adevăruri mistice şi înțelepciunea strămoșească se împletesc pentru a forma coloana infinita a nemuririi şi a spiritului, căci templierii se considerau a fi gardienii conduitei dintre Dumnezeu şi om, a cunoașterii supreme a Cerurilor, întruparea cunoașterii cerești fiind însuși Sfântul Gra’al.

Recunoașterea ordinii şi tiparului universale au avut ca rezultat nașterea geometriei sacre, prin care toți oamenii poseda cheia descifrării secretului Sfântului Gra’al prin simpla contemplare a cerului şi numărului sau infinit de stele şi prin ceea ce se numește arta înțelegerii, pătrunderii lucrurilor în profunzimea necesara, gândire şi științe sacre aplicate de linia regala a faraonilor egipteni, ce și-au asumat responsabilitatea dezvăluirii omenirii întregi a secretului strămoșesc prin ridicarea piramidelor ca dovada a existentei spiritului şi a Creatorului.

Sfântul Gra’al sta ca dovada a celor ce, prin practicarea artei simple a înțelegerii, a pătrunderii dincolo de aparentele evidente şi cu puterea de a depăși obstacolele ce vor sta în calea voiajului lor spiritual, doresc să-și sacrifice întreaga viață pentru a perpetua în cuvinte unul pur şi sfânt adevăr în cuvinte, a relaționării Cerurilor cu Pământul, concluziona William F. Mann.

O să mă întrebați de ce vorbesc despre creștinism.Ei bine, am să va răspund şi am să va zic ca înafara faptului ca sunt botezat în credință creștină, este credința cea mai răspândită pe pământ, şi deci mă face să cred ca este şi cea mai populara, bucurându-se de dăruirea celor mai multe suflete, cuprinzând cel mai mare număr de enoriași de pe toate meridianele pământului.

Bun, o să-mi spuneți ca poate acest lucru este valabil doar în prezent, şi peste veacuri lucrurile or să stea cu totul altfel, şi cu siguranță sunt persoane care mi-ar putea aduce dovezi or marturii ca sunt culte mult superioare ori cel putin la fel de bune precum creștinismul.

Nu doresc să intru intr-o astfel de polemica, căci cum am mărturisit inca de la început nu am pretenția de a fi un istoric împătimit şi nici un cunoscător al cultelor şi credințelor, însă răspândirea creștinismului şi popularitatea să mă face să cred ca este credința cea mai apropiata de sufletele noastre. 

Nu doresc nici să intru intr-o polemica despre veridicitatea mântuitorului nostru Isus Christos, sau să dezbat teorii şi să fac afirmații pe marginea unei analize asupra faptelor şi personalității acestuia.însă mă întreb aşa cum multe minți luminate de pe acest pământ se întreabă ori s-au întrebat până acum, care ar fi fost motivul acelui episod atât de tragic şi dureros al răstignirii sale, la ce bun toate acele patimi şi umilințe, care dintre noi ar fi avut puterea cunoașterii şi a profunzimii atâtor gânduri şi vorbe pline de înțelepciune şi adevăr, cine dintre noi ar fi avut puterea de a indura torturi şi umilințe doar pentru a propovădui binele pe pământ, pacea şi toleranta.aşa cum afirma însuși Mântuitorul, cel fără de păcat să arunce primul piatra, piatra care să pălească nedreptatea făcută vreunuia dintre noi prin afirmațiile de mai sus.

Indiferent dacă a fost sfânt sau nu, dacă a fost trimisul Domnului pe pământ, Mesia, un om a fost răstignit, după dovezile istorice pentru o revoluţie spirituală a omenirii, creându-se astfel sacrificiul exemplificator care să traseze un model de urmat în viaţă.Şi să nu uităm că El s-a sacrificat pentru noi, să-i dovedim sau măcar să avem percepţia că am încercat în fiecare zi, că suntem recunoscători şi demni de acest sacrificiu.

„Eli, Eli, lama sabachthani?”

Credinţa e mult mai uşor de acceptat pentru mulţi dintre noi şi de urmat precum o superstiţie ori nu-şi pun deloc problema.

În zilele noastre  pe cât de paradoxal ar părea, ar fi imposibilă existanţa unui nou Mesia, căci s-ar găsi mulţi prea mulţi clevetitori care să-l batjocorească şi să-l lovească cu pietrele luării în derâdere şi lipsei de profunzime ce caracterizează societatea actuală, tind să cred că se datorează totul vitezei, rapidităţii şi superficialităţii cu care se vrea şi se tratează lucrurile în ziua de azi.

Ideologia cea mai modernă a omenirii este televiziunea, şi mă întreb când se va prăbuşi, sau cel puţin când va suferi o schimbare majoră, în bine, nu că ar fi pornită spre rău în prezent, însă a fost dusă în extremis.Şi mă întereb oare cât de mult a decăzut Dumnezeu de la inventarea telecomenzii, adică profunzimea spiritului, cultivarea sufletului cu noi stări umane, dobândirea de noi cunoştinţe în schimbul dedicării timpului nostru preţios uitatului la televizor, dobândirii de noi cunoştinţe, ori cât de mult a îmbogăţit această sferă a gândirii fiecărui individ tocmai prin mediatizarea punctelor de interes comun ale  umanităţii.

Am observat că a intrat în tradiţia multor popoare ca în ajunul Paştilor sau în Vinerea Mare, mai bine spus, să urmărească filmul lui Franco Zefirelli, “Viaţa lui Iisus”, sau alte astfel de ecranizări mai mult sau mai puţin reuşite ca punere în scenă şi mesaj transmis, însă ceea ce mă frământă este oare cât adevăr, câtă manipulare şi câte din credinţele personale ale regizorului se regăsesc în film, însă privind mai în profunzime, aş fi curios să aflăm câte din conştiinţele din prezent a reuşit să le influenţeze şi să le insufle credinţa în Dumnezeu, şi cu precădere în Iisus Christos, aşa cum se desprinde ea din film.   

 Mi-am propus cu câțiva ani în urma să-mi acord un timp în care să mă concentrez asupra unei singure chestiuni, asupra unui singur gând stăruitor, dacă exista un Dumnezeu cu adevărat, să caut cu stăruinţă existenţa unui divin absolut, fiind foarte impresionat de numărul mare de oameni, inca cu o anume pregătire şi cultura, care se declarau atei deciși şi împătimiți.Am dezbătut în forul meu interior şi am răscolit infinite argumente pro şi contra, apoi dezamăgit de lipsa de profunzime a gândirii mele, dezamăgirea fiind partea negativa a melancoliei, adică părerea de rau exprimata în prezent despre evenimente anterioare, îmi dădeam seama cât de nepregătit sunt în fata unei asemenea provocări, am abandonat o vreme gândul fiind pe de o parte şi obosit mental şi secat de argumente.Ca apoi să mi se arate intr-o buna dimineața, un gând plin de lumina şi mana spirituala, spunându-mi conclusiv în urma episodului obositor, ca un ultim argument suprem şi decisiv, căci totul până în acea clipa era în echilibru, “bineînțeles ca exista, atunci ce rost ar mai avea toate astea”, viața pe pământ, faptul ca mănânc, ca mă bucur de o carte buna, ca simt ca sunt iubit şi ca iubesc, bucuria unui film interesant, căutarea aproape disperata de a-mi hrăni spiritul cu orice modalitate.

Romanilor li se atribuie ca multe alte paradoxuri din timpul istoriei umanității, atât răspândirea creștinismului prin personalități precum Constantin cel mare, cât şi răstignirea lui Mesia.

însă răstignirea Salvatorului Nostru a fost o alta revoluție în stagiul uman de progres, căci pe de o parte omul nu știe cu adevărat ce are până nu pierde un anume lucru, pe de alta parte pentru ca revoluțiile sunt intotdeuna tragice, şi parca numai tragicul ne face să ne manifestam cu adevărat interesul.

Revoultiile de orice natura ar fi ele, sunt intotdeuna tragice, aşa cum ziceam mai sus, pentru ca unul din cele doua elemente în conflict, noul cu vechiul, tânărul cu bătrânul, ideologiile noi cu cele vechi, binele împotriva răului, unul din acestea este intotdeuna suprimat de către celalalt, nu sunt eu în măsură să proclam care asupra căruia pentru ca diferența dintre bine şi rau este firava, aproape de neobservat pentru o minte fără exercițiu, totuși în urma unui astfel de episod se denota un tragic al situației, tragic care este mai apoi plans, bocit, iar procesul pozitiv de evoluție către o noua etapa, poate benefica şi superioara, trece neobservat, chiar cu riscul de nu fi luat în calcul.

Oricare ar fi numele sau, Isus Christos, Dumnezeu, Allah, Budha … orice nume ar purta, este doar o diferență de forma, şi înclin să cred, nu de conținut, căci Dumnezeul meu se numește Iubire, Toleranta, Solidaritate, Curaj, Compasiune sau orice forma pe care ar lua-o Binele, căci pacea pe Pământ este cea pe care o propovădui şi care o susțin şi nu diferența intre religii, aducătoare de atâtea şi atâtea conflicte în istoria umana, şi, atenție, clipa este tot ceea ce avem cu adevărat, este singurul nostru bun, cel mai de preț, mai valoros, şi care din păcate nu se bucura de adevărata lui valoare, noi nemaiștiind să aducem recunoștința necesara clipei, a momentului de fata, a ceasului prezent, ne confundam existenta într-un joc mult superior noua împotriva timpului, greu de perceput ori de învins de conștiința noastră superficiala, încercăm din răsputeri de a ne câștiga independenta de eternul divin, zadarnic, însă cei putini dintre noi, reali conștienți de acesta, încercam să ne câștigăm un loc în rândul nemuritorilor.

Dar să revenim la povestea noastră căci am prins drumuri lăturalnice, neplăcute unora dintre noi.Astfel ca eroul nostru, Michalis, are o importanta mult mai mare decât și-ar fi închipuit el atunci când a făcut acel gest de omenie şi solidaritate de  a curma suferințele celui ce stătea răstignit pe crucea neamului omenesc, indiferent de importanta pe care avea să o aibă acest personaj plin de compătimire la acea data, lui Michalis i s-a părut drept ca suferința Mântuitorului să sfârșească, şi în ciuda faptului ca pare un episod plin de cruzime, străpungerea cărnii cu vârful rece al lăncii, gestul a curmat suferința supraomeneasca a celui ce avea să sfârșească pentru a aduce o dovada vie umanității aupra nedreptății şi a raului de care, noi, specia umana suntem în stare generând astfel de scene pline de drama şi coșmar, gestul lui Michalis făcând totodată posibila intrarea în noua credința “a binelui absolut şi a cerurilor deschise”

De fapt am să vin şi am să mă contrazic, timpul nu exista, exista doar transformarea, transformare pe care noi o plasam pe un grafic, o scara care ne spune într-un mod mai mult sau mai putin precis clipa când aceasta s-a produs.Timpul e doar senzația şi expresia trecerii clipei.Nu sunt de părere ca vom putea să călătorim vreodată în timp, pentru ca nici sfera spațială nu am cucerit-o inca, căci deocamdată nu ne dam seama de ce ar putea însemna infinitatea Universului nostru, pentru ca ceea ce știm cu toții, însă încercam printr-o amăgire autoiluzorie să ne convingem ca lucrurile nu stau astfel, este faptul ca Universul nostru, adică mulțimea tuturor galaxiilor şi constelațiilor ce formează spirala, în viziunea multor astronomi, infinita, este doar un bulgare de pământ în Mușuroiul Cosmic.

dacă vom atinge vreodată frontiera Universului, aşa cum îmi închipui eu ca se va întâmpla într-un viitor mai mult sau mai putin apropiat, şi în drumul nostru cu siguranță  vom întâlni civilizații extraterestre, din păcate vom fi dezamăgiți din doua puncte de vedere: unul fiind acela ca multi vor spune ca un Dumnezeu, un Creator Divin nu exista, din moment ce Cartea Sfântă nu pomenește ceva şi despre alte specii superioare asemănătoare omului şi alte asemenea argumente, şi apoi vom fi deopotrivă dezamăgiți să descoperim un alt Univers ce sta în prelungirea celui din care facem noi parte, şi apoi altul, şi apoi altul, căci nimic nu are finalitate în Măreția Creatorului Suprem, decât parcursul efemer al existentei pe care il parcurge în momentul de fata spiritul nostru.

 Un alt personaj istoric important ce a înfăptuit un act de demna evoluție purificatoare a spiritului eliberator din încătușarea dictatoriala a raului a purtat același nume precum eroul nostru şi a participat la asasinarea celui mai aprig dușman al Iluminării omenești, dicatatorum perpetuus Caius Iulius Caesar, înjunghiat într-un loc istoric numit pe axa timpului Idele lui Marte în anul 44 i.C. de către propriul fiu, Brutus, căci Istoria o atesta cu referiri în documentele ce s-au păstrat până în ziua de azi, izvoare scrise aducând la lumina povestea senatorului roman Caius Cassius Longinus, prezent în memoria colectiva sub denumirea de Cassius, şi a cumnatului sau Marcus Iunius Brutus.

Cassius Longinus a fost înfrânt şi ucis în Macedonia, locul unde s-au retras cei doi pentru a se apăra de partizanii dictatorului roman, în Bătălia de la Philippi oastea fiindu-i înfrântă de către Marcus Antonius, a fost plans de către prietenul şi aliatul sau, Brutus ca pe “ultimul dintre romani”, care în ciuda izbândei asupra armatei condusa de Octavian, s-a sinucis cuprins de mâhnire, abandonând orice gând de izbândă, trecerea în neființă a a lui Cassius făcându-l să simtă ca totul e pierdut, căci totul e în zadar fără de prietenii noștri cei mai apropiați, aliați fideli ai gândirii şi simțirii noastre, duhovnici deopotrivă ai forului nostru interior, martori pasionali şi frați obiectivi al celor mai profunde stări pe care le cunoaște sufletul nostru, confrați cu care împărtășești aceleași credințe şi experiente, în urma cărora se nasc legături indestructibile în adevăr suprem şi sfânt

Brutus afirma în ultimele sale clipe ca “Prin toate mijloacele trebuie să zburam, însă nu cu picioarele noastre, dar cu mâinile”.

 Întors acasă, centurionul, după ani întregi de expediții militare regăsindu-și familia, copleșit de sentimentele reîntâlnirii cu toate cele dragi sufletului sau, familia, satul, moșia, își îmbrățișă puternic copii ce veniră cu toții într-un avant mânat de dor şi de suferință despărțirii îndelungate să-l preîntâmpine, şi văzându-și soția în capul scărilor de la intrarea în casa lor draga, o sărută cu sfințenie şi respect, ca mulțumire a devotamentului ce i l-a păstrat atâția ani, rămânând credincioasa gândului luminos ca el încă mai este în viață şi ca intr-o buna zi se va întoarce pentru a veghea asupra lor ca tutore şi stăpân deopotrivă .

Cu corpul istovit de greutatea atâtor încercări atât în lupta, cât şi în slujba consulului de la Israel, jura credință sfântă familiei şi îngrijirii moșiei, nedorind să mai plece vreodată, satul fiind de rătăciri şi drumuri cutreieratoare prin lume.

în clipele pline de înțelepciune ale bătrâneții, înconjurat de copii şi de nepoți le povestea istorii fascinante din multele campanii întreprinse împreună cu legiunea din care făcea parte, pline de acte de vitejie, tărâmuri îndepărtate şi animale ciudate, nemaivăzute, nemaiauzite, nemaiîntâlnite.

Acum, în anii bătrâneții, pe tăișul sabiei sale ce a înfăptuit atâtea amar de acte de vitejie, firele de praf ale uitării şi trecerii timpului se așezară în încercarea de a da neființei acest vestigiu al amintirilor răscolitoare.

 Centurionul, impresionat de tabloul idilic ce i-l conferea lanul de grau cu sclipirile sale aurii în lumina ocrotitoare a soarelui, se apleca şi lua o mana de țărână pe care o sfărâmă intre degete, splendoarea zilei însorite crea în sufletul sau o căldură de neînțeles, magica, prin fata ochilor sai derulându-se imaginile copiilor şi a preafrumoasei sale soții.

Căzu într-un spasm dulce al morții pe glia dătătoare de viață.Înțelegea  tainele țărânei, misterul dătător de viață, căci corpul sau avea să putrezească pentru a oferi pământului cenușa să, ca mai apoi să îngrașe ogorul de grau cu substanțele sale vitale ce aveau să se descompună pentru a hrăni rădăcinile plantelor hrănitoare, întreținătoare vieții.

Gaius Cassius Longinus sau Longinos Michalis, muri împăcat cu fericirea faptei ce a desăvârșit omenirea în voiajul purificator către întregirea Cereasca, dovedind nu numai un curaj peste puterile omenești luându-și asupra să un risc de asemenea natura precum acela de a proteja un proscris roman şi de a înfrunta înalta putere a Bisericii Iudaice, dara dând dovada de mila şi solidaritate impresionat de chinurile şi umilințele suferite de Mântuitorul Nostru, Isus Christos, înfigând Lancea  Destinului intre coastele lui, ale Mântuitorului.

Spiritul Micha’el pași neîncrezător în noul mileniu de lumina conștient fiind de o noua cunoaștere sub îndrumarea Mântuitorului Nostru.

                      FINE PRIMA PARTE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s