„Trei eseuri asupra spiritului”-2.2

                                                                           

               MIKAELEON MUNTYANU

                                                 „KA” – SECONDA PARTE

          O să mă invinuiti că sunt un savant mediocru, şi eu o să vă spun că nu am nici bogătia morală, nici fondul genetic pentru a mă  ridica deasupra învinuirilor ce mi se aduc.

          Aş avea o prea mare infatuare si neruşinare să mă numesc un Apostol al Domnului, unul modern, ce propovăduie Adevărul şi întrevede Lumina, căci nu cred să am puterea spirituală de a-l recunoaşte pe Cel-ce va-avea-să-vină, pe Mesia, şi chiar de-ar fi unul dintre noi, mi-ar fi peste putinţă să-l identific in mulţime si să mă înclin în faţa lui aşa cum se cuvine.

          Şi totuşi în neghiobia mea am curajul şi îndrăznesc să mă autoproclam Apostol al Gândirii Libere şi al Spiritului Viu, şi afirm cu voce tare că spiritul nostru traieşte, e viu, există, trebuie să-i dăm doar şansa să iasă la iveală si să se manifeste in toata puterea de izbândă a Binelui, asupra relelor ce se abat asupra noastră, asupra lumii întregi a pasiunilor noastre intunecate de lăcomie, de desfrâu, de furie, de violenţă, de depravare morală  şi de decadenţă spirituală.

          Cu precădere persoanele care au trecut prin episoade cu adevărat tragice, ce le-au călit spiritul, sunt capabile si manifestă o bogătie sufletească superioară, precum este dată tăria oţelului din care e faurită spada dreptătii de puterea flăcărilor în care este calită, pentru a făuri arma ce va împărti dreptate de-a stânga şi de-a dreapta, ori aşa cum este braţul orb şi rece al spiritului justiţiar suprem trecut prin mii de experienţe grăitoare de viaţă, ce va lovi şi va tăia în carne vie fără de milă ori sovăielnicie pentru a pedepsi greşeala, păcatul, aşa cum este soldatul mutilat abandonat de societate în vreun ospiciu ce murmură înjurături ori judecăti asupra lumii cu mâna intinsă pentru a cerşi un colţ de pâine, soţia bătută ce-şi pierde copilul a cărei răutate se intrevede în ochii ţuguiaţi, ce stă pe genunchi şi se tânguie mereu şi rosteşte îndemne spre pocăinţă, orfanul ce se naşte cu un handicap abandonat de părinţi care crede că familia e o prea mare responsabilitate pentru el, ce se regaseşte in clipe de melancolie aievea pentru a-şi găsi un talent ascuns cifrat intr-o imaginaţie profundă, urâtul dezamăgit de prea multe ori în dragoste, întors spre lucruri lumeşti cum ar fi mâncatul fără de saturaţie ori egoismul nemărginit manifestat printr-o singurătate excesivă, dar în caz de nevoie ori pericol preschimbat în erou incognito, căci doar în urma unor experienţe cumplite ne regăsim adevăratele valori morale.

          Vreau sa-ţi mărturisesc că m-am gandit la un titlu cât mai elocvent şi mai profund pentru partea aceasta a treia a romanului meu, printre ele se numără “Călătoria spiritului nostru prin evul de lumină”,”Apostol al Gândirii Libere şi al Luminii Spirituale”, chiar şi unul mai trivial cum ar fi “Evoluţia omului de la peşteră la mall”,  căci am fost profund impresionat de moartea tragică a unui tânăr, mare speranţă a sportului,  de aceeaşi vârstă cu mine, înjunghiat cu câteva zile în urmă într-un club de noapte de nişte bestii feroce,  m-am gândit să înjur şi să scuip timp de câteva zeci de pagini in speranţa că furia si mâhnirea se vor risipi, frustrarea de a nu putea face nimic ca aceste jeguri abjecte ale societaţii noastre să plătească pentru o asemenea faptă şi pentru neîntelegerea unui gest atât de scârbos pentru rasa umană din zilele noastre ce depăşeşte orice limită a conştiinţei.

Dar  să ieşim din sfera realului şi să revenim cu picioarele pe pământul nostru,  şi acelora ce au infăptuit o asemenea mişelie, dar şi celor care vor mai înfăptui astfel de acte ruşinoase pentru conştiinţa umană nu le spun decât atât, cu cât e desfrâul mai mare din viaţa ta depravată, cu atât imprumuţi mai mult din spiritul tău, astfel creşte riscul de a petrece o eternitate în postura şi pielea caracterului jegos ce te descrie.

Dar  să  revenim la produsul alterat al imaginaţiei mele, si să asistăm incă o dată la mărturia iubirii ca vehicul spiritual, la cum a fost  folosit acest sentiment ca instrument de prefacere evolutivă în traiectoria ambiguă a istoriei în sfera plastică a timpului, să construim din nou sfera timpului, bula magică de săpun care să ne transporte in timp, sfera protectivă care să ne apere de transformarea pe care o suferă materia în curgerea clipelor ce alcătuiesc ceasul trecerii noastre în spatiu.

Spre deosebire de alţi artişti, scriitorii se bucură de un privilegiu, şi anume acela că sunt mai prezenţi în casele noastre, şi deci mai aproape de sufletele noastre, căci opera a câtorva dintre aceştia se află în casa fiecaruia dintre noi, plus că scrisul se poate petrece oriunde, în mijloace de transport în comun, la masă, în pat, oriunde o idee cât de superficială ori stralucită ar apărea, ar putea fi transpusă pe hârtie, însă câta putere iţi trebuie să scrii un roman, cât suflu întreţinător de viaţă, cât îţi împrumută din timp şi din spirit, cuvânt cu cuvânt, bucată cu bucată, se rupe din tine secătuindu-te de forţa vitală ce-ţi poartă fiinţa tot mai slăbită înainte, căci arta implică timpul pe care îl imprumută din spiritul tău, şi de ar fi ca scrierea unui roman să implice riscul de a mă stinge, de a trece în nefiinţă, am să-mi asum această responsabilitate si povară deopotrivă, neclintit şi încapăţânat, precum îmi este felul, si dacă aş şti că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aş lua toate măsurile de siguranţă posibile la care m-aş putea gândi, dar unica masură hotărâtoare şi definitivă ce ar putea împiedica tragedia să se întâmple, aceea de a renunţa la scris, cu siguranţă, nu aş lua-o… asa cum afirma un mare prozator aproapiat  sufletului  meu.

  Oare odată cu mărimea noastră fizică, cu dimensiunea pe care o ocupăm în spaţiu, creşte într-un raport direct proporţional şi timpul de care avem nevoie să ne desfăşuram activităţile, sau altfel spus, am fi stăpânit altfel sfera temporală dacă am fi fost giganţi, căci într-o clipă de balenă se petrec mai multe lucruri decât într-o clipă umană, eu tind să cred că suntem fiinţe cu inteligenţă superioară însă minuscule în infinitatea Universului.

Energia s-a născut din îmbinarea puterilor  ce o emană Soarele şi apele întinse ale Oceanelor, adică împletirea magică şi mistică între  Lumină si Oxigen, ce au dus la creearea noastră. Apa este conductorul între cer si pământ, iar Terra are rolul de a înmagazina această energie, precum un acumulator electric gigantic, căci privind picăturile de ploaie atrase de forţa gravitaţională în lumina strălucitoare a Soarelui, par a fi scântei electrice energice ce se deplasează în atmosferă până când ating suprafaţa Terrei, unde se adună laolaltă pentru a forma acest mediu propice întreţinerii şi desfaşurării vieţii, alimentând  totodată motorul megatronic ce ne propulsează prin Univers.

Şi acum o să aduc un ultim argument, cel mai nihilist, dezvoltarea teoriei mele aplicând metoda reducerii la absurd, a tot ceea ce din răsputeri încerc să transmit prin aceste cuvinte scrise, motivul cel mai puţin probabil pentru care tu, cititorule, mi-ai parcurge paginile de idei, rândurile lipsite ori nu de noimă pentru tine, Dumnezeul meu, cel pe care îl propovădui în acest roman, este alternativa disperării în a crede în CEVA, acest lucru îl las la voia ta să-l defineşti, să ţi-l imaginezi la nivelul reprezentărilor tale, să aibă semnificaţia pe care o doreşti tu, să ocupe locul dorit de tine în forul tău interior, însă CEVA care să-ţi redea speranţa binelui în viaţa ta, în parcursul anevoios al spiritului tău, căci nu e nimic rău să crezi în ceva, însă e oribil să nu mai ai speranţă.  

Filozoful grec Michalis Gregoris Psellos se afla pe unele din cele mai bogate meleaguri dinspre răsărit, şi anume în Nicodemia, aşezare reconstruită în urma unui cutremur devastator de către regele hellen Nicomede I in anul 264 i.C., ca după aproape jumătate de mileniu, adică in anul 284 d.C. să fie aleasă de către împaratul Diocleţian, capitala Imperiului Roman de Răsărit, căci conducătorul roman este pe deplin conştient de localizarea strategică a acestei localităţi, şi anume în apropierea strâmtorilor Bosfor şi Dardanelle, prin care Marea Marmara comunică spre est cu Marea Neagră, iar spre vest cu Marea Aegee, deci cu marele bazin mediteranean.

Însăsi grecii au denumit acest bazin ce se întinde între cele două strâmtori după roca cea mai răspândită aici, o cristalină de carbonat de calciu, o rocă nobilă, cu un luciu aparte, care şi în timpurile noastre moderne este foarte apreciată, una din mărcile italiene bucurându-se de egalul cu superlativul marmurei: Carrara, denumire ce provine de la numele localităţii de lângă Florenţa, din care, după cum o să vedem mai tarziu în istorisirea noastră, sculptori, artişti iscusiţi ai renaşterii, şi-au desăvârşit lucrările pline de însufleţire umană şi sacrificiu spre atingerea unui ideal neegalat până în zilele noastre.

Savant hellen, învăţătorul grec Michalis Gregoris Psellos, este persoana în trupul căreia, spiritul Micha’el luă o nouă formă lumească. Îndrumat de către tatăl său către o carieră militară, îmbratişează această cale în viaţă însă nu cu prea multă însufleţire, căci firea îi este mai degrabă preocupată de materii filozofice decât de câmpul de luptă. Însă în urma eforturilor de a nu-şi dezamăgi şi dezonora tatăl, decorat cu cele mai înalte grade în garda hellenă, ajunge să fie privit la rândul său ca un adevărat erou, combatant viteaz, strateg rece şi sobru, geniu militar ce depăşeşte faima tatălui său.

Recunoscut pentru cunoştiinţele sale vaste, atât în Istorie cât şi în Geografie, se afla pe aceste meleaguri ca fost general al armatelor greceşti în Razboaiele Persane, a căror lupte se stinseră acum, în anul 299 d.C., încercând să-şi regasească identitatea şi echilibrul interior, marcat de ororile războiului, căuta o nouă formă de comunicare cu Dumnezeu, religia politeistă nefiindu-i niciodată satisfăcătoare, căci afirma despre guvernatori, cu referiri directe la Diocleţian, dându-şi seama că religia era folosită ca unealtă de control a maselor, obiect de manipulare a mulţimii, sentiment reprimator al nemulţumilor populare, căci “Se ridică statui în numele zeilor însă cu chipul împăraţilor romani, şi, deci, cine are de câstigat de aici”, afirma retoric învăţătorul în agora grecească din centrul oraşului.   

A îmbrăţişat pentru o vreme Manicheanismul, însă simţea o anume lipsă de substanţă, deşi propovăduitoare a Binelui şi a Luminii, acestui cult îi lipsea insăşi baza materială, exemplul divin, sacrificiul exemplificator, crâmpeiul în Adevăr pe care toată această credintă să se sprijine.

Iar această nouă credintă spre care mulţi şi-ar fi îndrepatat atenţia şi în numele căreia şi-ar fi închinat sufletele şi destinele, nu a întârziat să apară, câştigând foarte mulţi adepţi într-un timp foarte scurt.

Creştinismul răspândit prin Apostolii săi, a câştigat încrederea tot mai multor adepţi care acum işi îndreptau privirile şi paşii către noii mesageri ai lui Mesia. Totuşi, în acele vremuri creştinismul a fost privit şi primit pretutindeni în felul în care lumea ştie să preîntâmpine noul, însoţit de zvonistica macabră şi lugubră a necunoscutului,  de sentimentul de ostilitate şi frică deopotrivă.

Zvoniţi a fi vrăjitori ai magiei negre, practicanţi ai incestului şi ai canibalismului, creştinii au suferit multe atrocităţi, fiind prigoniţi şi persecutaţi de reprezentanţi de rang înalt ai multor state, şi, deci, prin exemplul şi îndemnul dat de aceştia,  de societate în general, astfel luând naştere martiriul. Mulţi dintre martirii sărbătoriţi astăzi în diferitele onomastici ale anului datând din această perioadă.

Unul dintre cei mai mari persecutori ai creştinismului a fost împăratul Diocleţian, credincios profund al credinţei politeiste care avea la bază Zeii Olimpului, aşa cum unul din scriitorii vremelnici ai creştinismului, Lactanius, descrie unul din episoadele timpurii de intoleranţă ale împaratului roman faţă de alte forme de credintă. Omul de litere aflat la Antiochia, un  oraş aflat pe teritoriul Turciei de astăzi, însă mult mai la sud decât Nicomedia, în apropierea graniţei cu Siria, aminteşte ca martor ocular la o procesiune denumită divinatio, prin care împăratul Diocleţian încerca sa afle viitorul cu ajutorul haruspicilor, practicanţi ai acestui cult, ce se foloseau de omenuri, aşa cum erau definite măruntaiele de pui sau miel aruncate pe o tavă de argint sau o masă de piatră, sau prin interpretarea zborului păsărilor sau forma trăsnetelor, însă tentativele i-au fost năruite de mai multe ori din cauza unor  persoane presupuse a tulbura liniştea zeilor prea măreţi.

Ştiinţa aceasta a interpretării diferitelor semne mai mult sau mai puţin oculte a fost transmisă de-a lungul generaţiilor, una din încrengăturile ei ajungând a fi ceea ce numim astăzi horoscop, dar care are o altă bază acum, una ştiinţifică, matematica. Astfel că astrologia se îmbină cu filozofia, spre a rezulta percursul fiecărui individ pe harta zodiacului.

Pisica neagră pare a fi omenul cel mai discutat în ziua de astăzi, ea reprezentând ghinionul sau prezicerea unei întamplari nefaste în imediata desfăsurare a activitaţilor noastre cotidiene, însă trecerea mâţei negre prin calea trecătorului este interpretată ca o profeţie sau viziune a nefastului doar în Europa şi Statele Unite, căci în cultura islamică pisica neagră este vazută ca element protectiv, cu puteri supranaturale de a alunga spiritele rele, şi iată deci de unde dubiile asupra horoscopului, ori a tuturor altor profeţii ori preziceri, căci o fire diferită interpretează în alt mod acelaşi semn prezicător, transmis ca mesaj al divinului de a preveni o nenorocire ori catastrofă naturală.

Aşadar, precum a lăsat ca mărturie scrisă Lactanius, divinizatorii omenurilor, incapabili să citească semnele prezise de animalele sacrificate, şi eşuând astfel de mai multe ori în tentativele lor de-a prevedea viitorul, au invocat întreruperile din cauza oamenilor profani, observând anumiţi soldaţi din garda imperială, ce asistau la ceremonie, facându-şi semnul crucii, un gest bizar, ciudat, chiar obsolent, ce părea să sfideze autoritatea lor şi a împăratului. Astfel că Diocleţian le-a impus tuturor reprezentanţilor armatei să facă sacrificii în numele zeilor Olimpului, iar în caz de refuz, riscau  demiterea din rândurile armatei.

A urmat persecuţia împotriva mişcării Manicheaniste, însă ceea ce era mai rău, abia acum avea să vină, căci violenţa imperatorilor romani s-a îndreptat împotriva creştinismului, astfel că în anul 303, împaratul Diocleţian alături de omologul său din estul Imperiului Roman, Galerius, prin “Primul edict împotriva creştinilor” emis la 23 februarie, a ordonat ca noua biserică creştină de la Nicomedia să fie rasă de pe faţa pământului, ca toate scripturile să fie arse, iar averea să-i fie confiscată.

În 23  Februarie era sarbatorită Terminalia, de la Terminus, numele folosit de romani pentru pietrele de hotar ce stăteau la capătul fiecărei parcele ce o deţinea un patrician, deci Zeiţa Hotarelor. Imperatorii au gandit-o înadins în acest fel, ca fiind ziua terminării creştinismului. Întotdeauna am avut impresia unei conotaţii negative a acestui termen, terminus.

Primele ţinte pe care le-au urmărit cei doi împaraţi au fost averile creştine şi clericii de rang înalt, însa edictul a ordonat totodată ca toate locurile de întâlnire si de închinăciune creştine de pe întregul teritoriu al  imperiul să fie distruse, precum şi toate scripturile ori astfel de cărti liturgicale ce puteau fi găsite să păţească asemenea, iar oricine avea curajul să depună petiţie împotriva acestui edict era supus torturilor judiciare; veterani, cavaleri, soldaţi declaraţi creştini au fost demişi din cadrul armatei.

În urma edictului împotriva creştinilor, arderea lor pe rug a devenit o practică comună, în urma acestor acte de cruzime, care din păcate vor ponegri umanitatea şi în deceniile ce vor urma, fiindu-le curmată viaţa multor iluminaţi ai societaţii medievale, dintre care amintesc de Galileo Galilei, care în ultimă instanţă ar fi strigat “E pur si muove”, ca fundament al teoriei sale asupra Sistemului Solar, vorbele sale eretice nefiind pe placul clericilor ce gândeau şi promovau ideea plină de ignoranţă şi infatuare specific umană, aceea care afirma că am fi buricul universului, însă astfel de cazuri şi episoade dramatice, spre mâhnirea mea, au marcat  perioada cea mai neagră a societăţii medievale.

Michalis Gregoris Psellos fu unul din acei reprezentanţi ai creştinismului urmăriţi pentru a fi pus în lanţuri, prins şi înrobit, a fost trimis în primă fază la minele din Phaena, într-o insulă a Mării Marmara, găsindu-şi adepţi în rândul condamnaţilor de aici, văzut ca un element instigator, organizator al unei răzmeriţe împotriva colonialiştilor romani, caracter turbulent de mare ameninţare pentru gărzile romane,  fu trimis în capitala Imperiului Roman de Apus, la Roma, pentru a delecta plebea în arenele Colosseumului, în lupte de gladiatori, în speranţa că în scurt timp ar putea fi sfâşiat de o bestie ori răpus de un pretorian la dorinţa publicului prin simplul gest al împaratului cu degetul opozabil în jos, în cazul în care nu s-ar fi ridicat la deliciul şi desfătarea aşteptate de spectatori. 

Denumit si Amphiteatrum Flavium, după numele familiei împăratului Vespasian, sub a cărei domnie începuse construcţia în anul 72 d.c, în anul 79 d.c., Coloseumul nu atinsese mai mult de trei sferturi din înălţimea stabilită a amfiteatrului, însă doar un an mai târziu clădirea era terminată şi inaugurată de către Titus, fiul şi urmaşul la tron a lui Vespasian, iar romanii au putut participa la primele jocuri care aveau loc în noua clădire, festivităţile de inaugurare durând o sută de zile.

În arenă se duceau lupte între fiare, dar şi între oameni şi fiare, şi ca deliciul să fie şi mai mare, s-au organizat arene între combatanţi denumiţi generic gladiatori, oameni înrobiţi din teritoriile ocupate care se înfruntau între ei pe viaţă şi pe moarte. Luptele gladiatorilor şi animalelor erau oferite de Împarat si de cetăţenii avuţi, clasa socială înaltă latină purtând numele de patricieni. În secolul unsprezece primeşte numele de Colosseum, care provine de la statuia colosală în bronz a lui Nero, inspirată de Colosul din Rodos.

De formă eliptică, Colosseumulare axa mare de 188 metri, axa mică de 156 metri si înalţimea de peste 52 metri, în plus are două nivele la subsol, construcţie asemănătoare, sau chiar concurentă de la egal la egal, cu multe din stadioanele cele mai moderne din zilele noastre, nepunând la socoteală bogăţia arhitecturală şi ornamentală a peste sute de artişti şi sculptori a căror sacrificiu se poate încă întrevedea în rafinamentul şi frumuseţea decoraţiunilor atât interioare cât şi exterioare. 

Arena centrală este inconjurată de 80 de rânduri de gradene de marmură şi granit, în care puteau lua loc circa 80.000 de spectatori. Zidul exterior şi culoarele principale erau din blocuri de piatră, legate între ele cu cârlige de fier. Interiorul este realizat o parte din piatră şi o parte, atenţie, din beton, aşadar avem dovada vie că romanii aveau cunoştinţe moderne de construcţie, având ca unelte de sprijin în ridicarea acestei măreţii arhitecturale urbane, fierul şi betonul,  totul fiind acoperit cu cărămizi, atenţi se pare şi la aspectul pe care ţi-l oferă aerul ospitalier al materialelor de construcţie comune nouă, plebei ignorante. 

După biruinţa răsunatoare asupra dacilor, împaratul Traian a organizat în anul 108 d.C. cele mai mari jocuri între gladiatori, acestea incluzând peste 10.000 de prizonieri, aduşi din teritoriile recent ocupante, şi peste 11.000 de animale, festivităţi desfăşurate pe parcursul a 123 de zile. Ca dovadă a acelor clipe de glorie ale împăratului Traian, stă şi astăzi opera celui mai cunoscut arhitect din acele vremuri, Apolodor din Damasc, , ce tronează în faţa forului închinat împăratului august, Columna lui Traian.

Călit însă în bătăliile intense dintre cele două mari imperii, cel greco-roman şi cel persan, apoi confruntat cu invadatorii arabi musulmani ce atacau imprevizibil cetăţile greco-romane din Orientul Mijlociu, în dorinţa deşartă a politicienilor arabi cu pretenţii imperiale de a profita de vulnerabilitatea celor două mari imperii, căci acum, după un război de şapte secole, conflictele între alianţa greco-romană şi imperiul Persan au conlucrat în detrimentul lor, slăbindu-le defensiva, lăsându-le expuse invadatorilor ce le călcau graniţele lipsite de apărare cu o intensitate tot mai mare, Gregoris Michalis Psellos se dovedi a fi un oponent “doctrinar” greu de învins pentru imperatorul Diocleţian.

“Învăţătorul” precum îl denumeau camarazii de luptă, în urma conflictelor şi a experienţei de război, deţinea ceea ce lipsea gladiatorilor trimişi în arenă să lupte, şi anume, tehnica de luptă.

Îşi câştigă foarte repede respectul camarazilor de arme, toţi ceilalţi gladiatori fiind impresionaţi de poveştile sângeroase pe care le relata “Invăţătorul” de pe frontul de luptă din est, dar şi de poveştile pline de compasiune, spuse cu tâlc şi inţelepciune, de o genialitate populară nemărginită, poveşti şi învăţături ce depăşeau zidurile de piatră ale temniţelor ori graniţele aşezării unde trăiau şi se atrenau laolaltă toţi cei supuşi condamnării de a-şi da viaţa prin lupte spre deliciul societăţii din capitala imperiului latin, Roma anului 303 d.C.

“Învăţătorul” lupta cu vitejie şi indârjire de fiecare dată când publicul ori imperatorul îl cereau în arenă, încăpăţânându-se cu stoicism să sfârşească tragic ori de câte ori dificultatea şi periculozitatea arenelor se ridicau la noi şi noi aşteptări, atât din partea publicului cât şi a împăratului roman.

Înaintea fiecărei arene, Michalis Gregoris, îşi rostea condamnarea de care încă nu era pe deplin conştient, neîntelegând adevăratul sens al eveninmentelor ce-i perturbau percursul evolutiv al spiritului, nerealizând adevărată valoare a vieţii, a destinelor curmate de tăişul spadei sale, “Dă-mi Doamne puterea să ucid pentru a-mi apăra viaţa şi am să-mi închin fiinţa Dumnezeirii tale, a Regatului Tău Ceresc”.

Arenele sângeroase ajunseseră aproape de limita imposibilului oricărui om de a supravieţui luptelor, făcuseră ca personajul dorit a fi exterminat să dobândească o faimă tot mai mare, şi deci de a avea efectul invers dorit de Diocleţian.

Creştinismul dobândind o tot mai mare popularitate, împaratul Diocletian nu putea să rişte într-un astfel de moment uciderea zelotului ce se împotrivea să moară în arenele de gladiatori, acum când societatea latină îl privea ca pe un erou al arenelor, un actor nelipsit al spectacolelor sângeroase cu bestii, duşmani şi decoruri alegorice ale timpurilor apuse din istoria Imperiului Roman.

Michalis Gregoris Psellos, cunoscut mult mai bine acum sub denumirea de “Învăţătorul”, resimţea însă deziluzia luptelor, a adversarilor ucişi, a vărsării de sânge nejustificată de ameninţarea vreunui element ostil, căci popularitatea sa, după cum el însuşi spunea, era una confuză si neplacută sufletului său, căci aceste crime nu îşi aveau rostul şi se intreba tot mai des … ”De ce toate astea, Doamne?”

Neliniştea şi frustrarea din forul său interior făcuseră loc disperării, neputinţa şi lipsa forţei interioare de a-şi mai explica aceste omoruri, speranţa stinsă de a mai vedea o finalitate a tuturor acestor acte barbarice, brutale, făcură ca “Invăţătorul” să-şi întoarcă privirea asupra Dumnezeului său.

Întrebările îi sfâşiau conştiinţa şi simţirile…”De ce, Doamne, de ce tocmai “eu”, care este sensul acestor dureri în care mă zvârcolesc fără de linişte, care este motivul pentru care mă vrei a infăptui toate aceste crime? De ce? Care este vina de care mă acuzi si mă fac vinovat, condamnat pierzaniei lumeşti, cu ce ţi-am greşit eu ţie, Doamne, să mă supui acestor încercări sfâşietoare?”

Ajunse ziua de care se temea de foarte mult timp, dar de care temerea era mai mare din cauza inevitabilului, când elementul reprimator al conştiinţei, al invăţăturilor sale, ale sufletului şi credinţelor sale, se zdrobiră, se spulberară, de presiunea de nesuportat de a fi fost nevoit să-şi ucidă cel mai bun camarad într-o confruntare om la om, cerută de imperator şi aclamată de public.

“Gladius”, spada scurtă, însă foarte puternică şi tăiaoasă a gladiatorului roman,  fu împlânată în abdomenul adversarului, învăţătorul simţind lacrimi de foc brăzdându-i obrazul, amărăciunea şi disperarea nenorocirii făcându-l pe Michalis Gregoris să cadă  în genunchi de durere, îmbrăţişând leşul din care viaţa se scurse. Camaradul său, faţă de care avea curajul să-şi destăinuie sufletul, să se infăţişeze aşa cum era el, să dezbrace haina eroului neînfricat, să se dezvăluie în intimitatea spiritului său, cu toate temerile şi frustrările sale, să se arunce fără de putere în braţele compătimitoare ale protectorului sufletului său, se stinse şi el rămase în viaţă ca să asiste neputincios la această scenă tragică.

Învăţătorul îi sărută, ca un ultim omagiu, mâna stângă în care gladiatorul sfârşit de viaţă strângea obiectul aducător a atâtor mii de nenorociri ce le-a cauzat de-a lungul istoriei, vestigiul barbar ce reprezintă pe deplin orgoliul masculin, în care mândria, egoismul, lăcomia, puterea, trufia stau închegate, ascunse şi dau expresia sufletului necurat omenesc, obiectul cu lama lucioasă şi rece aducător de nenorocire.

Acum “Învăţătorul” işi renegă Dumnezeul, îşi învinovăţea spiritul de cele mai macabre, lugubre, josnice, abjecte si mizere gesturi si atitudini faţă de ceea ce reprezintă viaţa.

Se vedea pe sine ca pe un călău cu sânge rece, fără de căldură în suflet ce execută orbeşte ordine fără să se intrebe de motiv ori de scop, să curme destine fără de ştiinţă ori sentiment.

În urma ultimei sale reprezentări fu scutit să mai intre în arenă, Diocleţian fiind mai ameninţat ca niciodată de impopularitate şi dezaprobare din partea societaţii latine.

“Învăţătorul” îşi pierdu speranţa, credinţa în Dumnezeu, îl acuza în fiece clipă că l-a părăsit, că de fapt nici nu a fost vreodată alături de el, că nu i-a îndrumat paşii, că nu i-a vegheat destinul, că  a fost blestemat în a purta o povară mult prea greu de suportat, o cruce mult prea grea umerilor săi. Îi nega insăşi existenţa. Trăia cu mâna încleştată pe spadă, cu gândul că ar fi gata oricând să-şi curme destinul păcătos şi perfid.

Urmară zile de grele încercări, de confruntări interioare, speranţa ca toate acestea să aibă un sfârşit părea a fi demult sepultă sub ţărâna ignoranţei şi a setei de violenţă a mulţimii care cerea tot mai mult, tot mai multă violenţă, tot mai multă vărsare de sânge în arena Colosseumului, iar imperatorul dădea glas voinţei populare organizând întreceri tot mai fastuoase cu bestii tot mai felurite şi ciudate, cu cât mai mulţi sclavi barbari aduşi din teritoriile ocupate în capitala latină pentru a fi măcelariţi spre delectarea plebei, pentru ca popularitatea şi puterea imperatorului, supuşenia oamenilor faţă de patricienii romani, să crească din nou la cote înalte şi, totodată, pentru a masca jugul tot mai apăsător al birurilor impuse asupra locuitorilor peninsulei Italice.

Gândul de suicid e o parte importantă a spiritului nostru, ca dovadă a existenţei lui, căci ajunşi în situaţia critică de a nu mai suporta anumite situaţii cu care ne confruntăm, atunci când forul nostru iluzoriu, ce mai întrevede încă speranţa, în ciuda situaţiei de moment, se prăbuseste, ne regăsim cu adevărat valorile morale, umane, regăsim puterea de a înfrunta orice obstacol ridicat în calea destinului nostru, şi numai confruntat cu situaţia limită, spiritul nostru işi descoperă tăria, orice durere ori necaz, reprezintă de fapt un pas inâinte, încă un stagiu în care spiritul nostru se căleşte pentru a-şi contura forma desăvârşita de care are nevoie pentru a evolua.

“Învăţătorul” confruntat cu situaţii critice în trecut, reuşi să biruie ispita înşelătoare de a curma firul acestor evenimente atât de dureroase într-un mod cât mai laş cu putinţă, iar atunci când deznădejdea se dovedi a fi la cota maximă ce o putea îndura oricare om, zvonul de speranţă se infiripă în mintea şi sufletul său ca o gură proaspătă de aer pe care o trage in plămâni un cadavru readus la viaţă.

Zvonul despre un nou conducător asupra Imperiului Roman, chiar unul creştin, se făcu răspândit printre gladiatori, deşi în urma a numeroase rebeliuni pentru preluarea puterii, neîncrederea într-un asemenea zvon era cât se putea de întemeiată.

Constantin cel Mare, intră triumfător în capitala imperiului, Roma, în data de 29 octombrie 312 d.C., într-un moment mult aşteptat de către întreaga societate latină.

În urma bătăliei împotriva lui Maxenţiu, trupele conduse de  Constantin cel Mare au pătruns în Roma, asumându-şi titlul de Augustus, sau „cel măreţ”, convins de apariţia miraculoasă a însemnului divin al sfintei cruci cu ajutorul căruia soldaţii săi au biruit, a  lăsat ca dovadă a credinţei sale, a înfaptuirii acestui miracol pe câmpul de luptă dintre oştirile sale cu cele ale lui Maxenţiu, inscripţia de pe arcul de triumf ridicat de el „Instinctu divinatis” .

 Potrivit lui Lactanius, Constantin cel Mare cu o noapte înaintea confruntării cu Maxenţiu, a avut un vis în care a fost sfătuit ca oştirile sale să poarte însemnul divin, descris ca având forma literei x din alfabetul grecesc, pronunţată Chi, deasupra literei P, cu pronunţia Rho, însemn ce poartă denumirea de labarum.

Cele două litere suprapuse ne duc cu gândul la “suflul vieţii” aşa cum era denumit sufletul sau spiritul în cultura chineză, denumit după cum am văzut mai devreme Chi, şi la măritul zeu soare, Ra, zeul suprem pentru egipteni, căci, dacă stăm să ne gândim o clipă, despre aceasta este vorba în credintă, suflul vieţii şi divinul, comunicarea dintre cele două, legătura strânsă între aceste două entităţi.

Primele lucruri pe care Constantin cel Mare le-a făcut, a fost să interzică arenele de gladiatori şi să emită un edict ce se va dovedi foarte important în evoluţia creştinismului în viitor, şi anume Edictul de la Milan, prin care se acorda liberate tuturor formelor de cult pe tot teritoriul Imperiului Roman, emis in anul 313, iată deci din nou amprenta divinului, semnul suprem al trinităţii, căci sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi în acelaşi timp o singură entitate, Creatorul Suprem.

Aducându-i-se la cunoştinţă de existenţa unui întelept creştin în temniţele ce adăposteau luptatorii arenelor, gladiatorii, se îndreptă intr-acolo pentru a-l cunoaşte personal pe cel care reuşi să facă societatea latină mai tolerantă şi să dezvolte o cât de mică compasiune faţă de bieţii sclavi trimişi în scenă spre delectarea plebei şi a patricienilor romani.

Ajuns în şura înaltă şi lungă în care aerul era abia respirabil, un număr de o sută de luptători erau înghesuiţi sub acoperişul scund şi şubred, i se înfăţişă un om de statură medie, bine încins la mijloc, solid, cu o figură dârză, cu tâmple largi şi maxilare puternice, însă foarte modest, simplu şi după privire cu o profundă inteligenţă.Constantin cel Mare, îi puse mâna dreaptă pe umărul stâng spunându-i: “Eşti liber creştine, du-te şi spune tuturor celor de credinţă cu tine, că liber vei fii pretutindeni!””Învăţătorul” cuprins de emoţia acumulată în decursul atâtor ani de deznădejdea de a nu mai fii niciodată un om liber, căzu în genunchi, mulţumindu-i, îi spuse că destinul său va fi purerea legat de al celui ce i-a redat libertatea, iar sufletul îi va aparţine eliberatorului său, jurând că-l va urma pretutindeni, căci e adevărat, poţi cumpăra sufletul cuiva cu un gest frumos, nobil, plin de compasiune şi generozitate, asumându-ţi în acelaşi timp şi responsabilitatea de a-l îndruma spre un drum mai bun, superior ori să-l readuci pe făgaşul de a-şi îndeplini menirea pentru care i s-a dat talentul, harul de care dă dovadă.    

  “Invăţătorului” i se părea mult prea uşoară această dezrobire din lanţurile sclaviei, atât fizică, cât şi spirituală, aşa cum în trecut i se părea mult prea greu de realizat visul de a mai fi vreodată un om liber, liber în gândire, căci în forul nostru interior este ori prea usor ori imposibil, în funcţie de cum ni se arată coşmarul ori cum ni se dezvaluie himera efemeră.

          Tenace de a i se impotrivi Domnului a descoperit credinţa cea dreaptă, credinţa celui ce luptă alături de Domnul nostru.

Însă Constantin, poate dezgustat de viaţa mondenă a societăţii latine, dar mai ales a patricienilor romani, plină de desfrâu şi excese, dar cu siguranţă în dezacord cu obiceiurile păgâne, adică sacrificarea animalelor în numele zeilor, consultarea oracolilor şi credinţa impersonală, în care nu se regăsea, politeistă,  întemeiază oraşul Constantinopole, asşezare pe care o proclamă, capitală a Imperiului Roman.

Constantin cel Mare în fapt a reconstruit un alt oraş mareţ, Byzantium, cu o localizare strategică între Cornul de Aur şi Marea Marmara, acolo unde Europa întâlneşte Asia, el a fost unul dintre cele mai mari şi mai bogate oraşe ale lumii, şi a purtat în funcţie de trecutul stăpănitorilor săi diferite nume de-a lungul istoriei, Byzantium, de la numele imperiului Bizantin, New Rome sau Nova Roma, Constantinopole mai târziu, în timpul lui Constantin cel Mare, ca mai târziu, în anul 1930, să preia denumirea sub care îl cunoaştem azi cu toţii, Istanbul, s-a numit chiar Tsargrad, Oraşul Împaraţilor, în timpul ocupaţiei slave, iar de către vikingi era cunoscut ca Miklagard sau Oraşul cel Mareţ, grecii folosind apelativul simplu de he Polis sau Oraşul.

“Învăţătorul”, acum om liber, reîntors pe meleagurile sale dragi, după ce a pribegit prin lume pentru a spune oamenilor despre adevărata credinţă, descoperi o cu totul altă aşezare decât cea pe care o lăsase el în urmă cu aproape un deceniu, căci Constantinopole, devenit capitală a Imperiului Roman a suferit importante schimbări, străzi lărgi cu viaducte au fost pavate cu piatră din Marea Marmara, albă strălucitoare, luând locul străduţelor înguste şi incomode, pieţe vaste bogate în statuete înfăţişând muze şi îngeri îmbogăţeau acum arhitectura urbei romane, în jurul fântânilor arteziene lumea se aduna pentru a domoli puterea arzătoare a soarelui, Constantinopole reuşind să-şi păstreze statutul de capitală imperială timp de nouă secole, între anii 330 şi 1453, fiind unul dintre cele mai bogate, mai frumoase şi mai mistice oraşe ale Europei.

Chemarea pământului, nu este doar o vorbă, ori o legendă lipsită de fond, este adevărul pur despre legătura strânsă a spiritului nostru cu meleagurile natale, acolo unde ne-am născut, ne-am împlinit ca personalitate şi ne-am copt, ne-am maturat, căci fiecare din noi vom da ascultare şi crezare glasului locurilor natale de care suntem strânşi legaţi prin spirit, un sentiment instinctiv de căldură maternă ne cucereşte fiinţa cu gândul la cuvântul „acasă”.

E învăluită în mister decizia lui Constantin cel Mare, în găsirea adevăratului motiv pentru care a mutat capitala imperiului în Est, motivul pentru care a dorit să părăsească oraşul pe care latinii cu atâta infatuare îl denumeau „Caput mundi”, actual „Citta dei sette colli”, „Citta eterna”, însă eu cred că răspunsul ar fi tocmai cel prezentat mai sus, căci Flavius Valerius Constantinus, s-a născut în oraşul Naisus, întemeiat în scop strategic-militar, pe teritoriul Serbiei de azi. Aici cantonau trupele romane în marşul lor către est, şi mai departe către Asia, odată parte integrantă a Moesiei, sau tărâmul unde s-au format unele din cele mai vechi civilizaţii ale Europei, popoarele trace, dace şi illare, adică strămoşii bulgarilor, românilor şi sârbilor. Tatăl lui Constantin cel Mare s-a născut în Dacia Rispensis, devenită mai târziu sub organizarea lui Domiţian, în anul 87 d.C., după cucerirea romanică, Moesia Superior, denumită aşa după localizarea la nord de Dunărea de azi, aşadar tind să cred că în est Constantin se regăsea, considerându-se mai degrabă aici acasă, mai mult ca oriunde în altă parte, fie ea şi Roma cea bogată şi îmbelşugată.

Mamei împăratului , alături de care va fi sărbătorit în  tradiţia creştin ortodoxă în data de 21 mai a fiecărui an, fiind canonizaţi în calendarul creştin ortodox drept Sfinţii Constantin şi Elena, i se atribuie legenda descoperirii lemnului Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul.

Legenda de Aur spune că lemnul crucii provine dintr-o sămânţă a Copacului Vieţii sau Tree of life, cum l-am întâlnit mai devreme în scrierea noastră,  ce creştea în grădina Edenului, şi din fructul căreia Eva a îndrăznit să muşte, şi să guste, în ciuda avertizărilor făcute de către Domnul nostru, izgonindu-i astfel pe cei doi din grădina sa oblăduitoare. Iar atunci când Adam s-a întins pe patul morţii, şi-a rugat fiul, pe Seth, să meargă la arhanghelul Mihail şi să-l implore să-i dea o sămânţă din măreţul copac. Adam şi-a dat duhul într-un final, îngropat fiind cu sămânţa copacului în gură, astfel un copac a crescut,  şi-a înălţat coroana către cer avându-şi obârşia, rădăcinile răsfirate din gura lui Adam. După multe secole, copacul a fost tăiat, iar lemnul său a fost folosit la construcţia unui pod peste care se relatează că regina Sheba în trecerea sa, în voiajul ei către regele Solomon, impresionată de lemnul miraculos a căzut în genunchi, închinându-se în faţa măretiei ce a reuşit să o intrevadă în structura acestui lemn. Ajunsă la regele Solomon, i-a spus acestuia că o bucată din acest lemn va aduce cu sprijinul său o nouă ordine asupra poporului evreu. Solomon auzind acestea şi temându-se pentru sine şi poporul său, a pus ca lemnul să fie îngropat, dar după patruzeci de generaţii lemnul a fost dezgropat pentru a fi folosit la făurirea crucii pe care Mântuitorul a fost sacrificat spre binele omenirii.

Filozoful grec Socrate Scholasthicus, născut în anul 380 d.C., descrie în Istoria ecleziastică, o altă legendă privitoare la lemnul crucii sfinte, dar care are de astă dată ca protagonist principal, mama împăratului roman Constantin cel Mare, astfel că,  actual canonizată drept Sfânta Elena, a pus ca Templul lui Venus ridicat deasupra Mormântului Sfânt să fie dărâmat, descoperind astfel în locul acesta trei cruci aparţinând celor trei condamnaţi la moarte, şi dorind să afle care era cea pe care Iisus Christos a fost răstignit, au pus ca o femeie grav bolnavă, aflată în pragul morţii, să le atingă pe fiecare în parte. Femeia s-a însănătoşit pe dată la atingerea celei de-a treia cruci, semn ce a fost interpretat ca fiind crucea cea sfântă, devenind astfel simbol al creştinităţii de atunci încoace. Odată cu descoperirea crucii, au fost aduse la lumină şi trei piroane, cu care se crede că ar fi fost răstignit Mântuitorul, pe care apoi, toate împreună, Elena le-a trimis la Constantinopole.

 În cadrul unor festivitaţi măreţe, s-a sfinţit, la 14 septembrie 335, catedrala Sfîntului Mormînt – Anastasis – Învierea, ridicată prin rîvna si cheltuiala lui Constantin, dată la care celebrăm în fiecare an Sfânta Înălţare.

Părţi din lemnul Crucii Sfinte se află astăzi la biserica Sfânta Cruce din Roma, la catedrala Notre Dame de Paris, în catedralele din Pisa şi din Florenţa, precum şi la Muntele Athos în Grecia şi biserica Mormântului Sfânt din Ierusalim, precum şi la Bruxel şi Veneţia.

Din păcate toate aceste vestigii ale creştinismului au generat conflicte sângeroase, ce au umbrit epoca medievală a omenirii, razboaie ce au purtat numele de Cruciade, însă care s-au îndepărtat de la scopul nobil pretins nobil, acela de a redobândi din mâinile păgânilor obiectele sacre ale cultului strămoşesc, deşi nu există în opinia mea nici un motiv, şi mai ales scop, nobil, pentru a porni un război, care inevitabil duce la pierderea de vieţi omeneşti şi la vărsări, de cele mai multe ori inutile, de sânge.  

  E la fel de adevărat că cel ce a reprezentat în istorie ca fiind fondatorul creştinităţii şi apărătorul de drept al libertăţilor de cult religios, să fi fost implicat în jocuri politice josnice, forţat să-şi ucidă fiul, Crispus, moştenitorul de drept al tronului, implicat într-un complot de stat, şi pe soţia sa, Fausta, însă în apărarea lui vin şi spun că politica se duce naibii atunci când primul glonţ îţi trece pe la ureche, şi precum spune un proverb japonez, sabia este scoasă din teacă atunci când ea trebuie să taie, şi dacă sabia o scoţi, de sabie ai să mori, şi mai spun în apărarea tuturor celor puşi în postura de a judeca o persoană şi de a o condamna, că au fost puşi să facă dreptate, nu li s-a cerut însă să aibă milă şi compasiune faţă de cei ce se fac vinovaţi de fapte condamnabile de societatea umană, aşa precum  Sfântul Gheorghe, un alt martir din vremurile tulburi ale începuturilor creştinismului, afirma: „Doamne mi-ai pus sabia dreptăţii în mână ca să împart dreptatea şi credinţa în lume, însă nu mi-ai spus să am şi milă”.

Constantin a ridicat catedrala Sfinţii Apostoli, care a devenit necropola împăraţilor bizantini, deasupra căreia tronează Sfântul Arhanghel Mihail, conducătorul oştirilor cereşti, cel ce l-a aruncat pe Satan în iad, şi cel ce deţine spada dreptăţii. Arhanghelul Mihail a fost decisiv translocat în timpul împăratului Constantin, devenind arhistrateg al armatelor ce apărau oraşul Constantinopole.

Înfiinţând noua capitală în estul imperiului, Constantin a creat premizele creeării hărţii politice ale Evului Mediu, o Europă vestică vorbitoare de limbă latină, si un est ce comunică prin intermediul limbii greceşti, o biserică puternică dar în a cărui organizare se implică monarhi de rang înalt care îşi urmăresc interesele obscure prin intermediul doctrinei religioase la adăpostul scopurilor nobile creştine, dar şi clerici şi înalţi prelaţi avizi de putere care prin corupţie, şantaj şi manipulare şi-au construit imperii de influenţă şi au adunat bogăţii necuprinse nici măcar de imaginaţia umană.    

Îmbolnăvindu-se grav, Constantin a fost botezat în vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomediei, de către episcopul Eusebiu de Nicomedia în luna mai 337. El a murit curînd după aceea, la 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor, adică sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh.  Ceremonia de înhumare a împăratului roman, Constantin, a decurs cu mare fast în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopole, ctitoria sa.

Pentru meritele sale deosebite si mai ales pentru marile servicii aduse creştinismului, după lunga perioada de persecuţii, biserica l-a cinstit în chip deosebit, trecîndu-l in rîndul sfinţilor şi numindu-l „Cel intocmai cu Apostolii”, în ciuda faptului că şi-a păstrat titlul pagân de primus inter pares şi s-a botezat în cultul creştin abia în pragul morţii, cu doar câteva zile înainte de a se ridica la ceruri.

Luptele de gladiatori ar fi fost, în cazul în care s-ar fi perpetuat tradiţia pănă în zilele noastre, la fel de populare, bineînţeles nu la fel de săngeroase, aşa cum au fost în Roma acum aproape două mii de ani. Dovadă fiind sportul urmărit cu atâta interes în ziua de azi de către milioane de fani din întreaga lume, locul arenei luându-l gazonul cu iarbă, cu luptători de această dată fără de spadă, însă cu acelaşi orgoliu, mai puţin brutali, însă la fel de viteji, căci dsigur vorbim de fotbal. 

Învăţătorul grec Gregoris Michalis Psellos, binecuvăntat în bătrâneţile sale de miracolul ce i s-a dezvăluit şi de care a avut ocazia în viaţa sa pământească de a se bucura, înfăţişându-i-se ochilor metropola mult visată, bogată şi ospitalieră, tolerantă faţă de orice naţie, rasă ori credinţă, un loc al păcii şi înţelegerii, în urma unei vieţi tumultoase, în care spiritul i-a fost greu încercat, s-a stins cu faţa luminată, trecând înspre odihna veşnică cu un ultim gând salvator şi purificator, zicându-şi retoric, un creştin readus la credinţă e întotdeauna mai bun, mai înălţător, mai puternic şi mai profund decât un simplu creştin. Ca după aceeea, vântul melancoliei şi al deşertaciunii să strabată din nou străzile pavimentate cu piatră lucitoare ale polisului de lângă Bosfor, iar firicele de nsip de pe malurile Marmarei să se reunească pentru a forma din nou tunelul de lumină prin care spiritul Mikael să poată evolua către o nouă etapă din percursul anevoios către iluminare şi purificare. 

În urma persecutiilor impotriva crestinilor s-au nascut martirii, a căror legende dăinuie pana astazi, multi fiind comemorati in fiecare an conform calendarului creştin, aşa cum este şi Sfântul Gheorghe.

Iata ce spicuim de pe pagina ortodoxiei române, dupa predica preotului Alecsandru: Sfântul mare mucenic Gheorghe este unul dintre cei mai cunoscuţi şi onoraţi sfinţi ai creştinismului.Cu toate acestea istoria vieţii sale este foarte puţin cunoscută, deşi multe legende îl au ca erou şi au apărut de-a lungul timpului. El este sărbătorit atât de Biserica Ortodoxă, cât şi de cea Romano-Catolică, fiind totodată patronul Angliei, imaginea sa fiind întotdeauna asociată cu vitejia nemarginită şi credinţa în biserica creştină până la sacrificiul suprem.

În tradiţia ortodoxă ni se spune că Sfântul Gheorghe s-a născut în Capadochia într-o familie creştină, tatăl său fiind general roman, iar la vârsta de 30 ani Sfântul Gheorghe a devenit la rândul său general în armata lui Diocleţian. Sfântul Gheorghe s-a ridicat împotriva hotărârilor anti-creştine ale Consiliului de la Nicomedia din anul 303, aşa cum am enuntat mai devreme,  ceea ce i-a adus persecuţii din partea lui Diocleţian. A fost chinuit in cele mai cumplite chipuri, otravit si mai apoi decapitat. Cercetările istorice mai recente par să indice că Sfântul Gheorghe a murit ca martir în Palestina la Diospolis lângă Lydda cu puţin timp înaintea domniei lui Constantin.

Scrieri datând din secolele VI-VIII ale lui Teodosius,  Antonius şi Arculphus vorbesc despre Diospolis ca loc de venerare a Sfântului Gheorghe. Faptul că Eusebius mentionează un martir necunoscut atunci când relatează despre Consiliul de la Nicomedia, i-a făcut pe unii teologi timpurii să creadă că este vorba despre Sfântul Gheorghe, de asemenea, unii teologi au confundat pe Sfântul Gheorge cu episcopul Capadochiei, Gheorghe care a trăit mult mai târziu, însă o foarte mare popularite a căpătat Sfântul Gheorghe în Anglia după traducerea „Faptelor sale” în anglo-saxonă în secolul VIII, devenind totodată protectorul armatei.

In timpul cruciadelor importanţa sa a crescut şi mai mult, existând relatări cum ca Sfântul Gheorge a asistat la lupta de la Antioh din 1098. Însemnele Sfântului Gheorghe au fost introduse de Richard Inimă de Leu, iar crucea Sfântului Gheorghe, roşie pe fond alb, a apărut pentru prima dată ca steag al corabiei „Lyme Regis” în 1284. Steagul actual al Angliei , denumită popular Union Jack,  are la origine crucea Sfantului Gheorghe.

În credinţa populară Sfântul Gheorghe este asociat adesea cu omorârea balaurului, această legendă datează din secolul XII si una din variantele sale este „Legenda Aurea”, unde se povesteste cum un balaur imens şi feroce a apărut lângă oraşul Selena din Lybia. Locuitorii trebuiau să-i ofere zilnic oi pentru a-i potoli foamea, iar când nu au mai avut oi, balaurul a cerut fata împăratului,  atunci a apărut un viteaz creştin care s-a oferit să răpună balaurul, în unele icoane timpurii, confrom legendei, fata împăratului este infăţişată în gura balaurului, în timp ce un viteaz cu o suliţă se luptă cu acesta, iar după ce a străpuns balaurul cu suliţa tânărul a dus-o pe prinţesă la palatul împăratului, care i-a oferit mâna ei şi jumătate din împărăţie. Viteazul a refuzat spunând că mai are multe alte lucruri de îndeplinit în lupta sa pentru apărarea bisericii şi ajutorul săracilor şi nedreptăţiţilor; apoi le-a spus că numele lui este Gheorge şi a plecat.

Misterul şi legenda care învăluie personalitatea Sfântului Gheorghe nu vor dispărea niciodată, la fel cum cauza sa nobilă va genera întotdeauna admiraţie şi respect. Poate cea mai corectă afirmaţie despre el este aceea făcută de un ierarh din secolul V: „Numele Sfântului Gheorghe este onorat de credincioşii de pretutindeni, dar adevăratele sale fapte sunt ştiute numai de Dumnezeu”.

Spre începutul scrierii de faţă îţi împărtăşeam ţie, cititorule, temerile mele referitoare la tema pe care să o abordez şi genul lucrării, ei bine, am stat şi am reflectat, şi-ţi mărturisesc că vreau să-mi rezerv partea mea din dreptul fiecăruia la ignoranţă, dar să mă ridic totuşi la aşteptările tale, şi astfel spun eu că am găsit cheia descifrării textului, căci el se situează între limita de ignoranţă şi erudism, aroganţă şi umilinţă, între superficial şi exact, adică între best seller şi pagină istorică.

Dacă vom ajunge în pragul extincţiei, aşa după cum se prefigurează în mintea multora, după apogeul civilizaţiei noastre, dacă se va petrece decăderea bruscă umană în abisul nefiinţei, urmând un traseu, să spunem asemănător al speciei reptilelor gigantice ce dominau pământul în urmă cu câteva milenii, adică dinozaurii, pentru a asigura resursele altei civilizaţii, spre deosebire de bestiile reptiliene cu sânge rece ce populau odată terra, noi ne-am putea, ori suntem deja în curs de a crea, premizele sfârşitului propriu, condiţiile apocaliptice care vor duce în cele din urmă la autoexterminare.

Mikael, este compus din trei silabe, sau grupuri de cuvinte, şi anume MI-KA-EL. Prima silabă, MI, denumeşte persoana mea, tot ceea ce se reduce la persoana mea, sufletul meu, concepţii despre viaţă, principii, este silaba care se pronunţă ori se scrie fonic în mai multe limbi pronumele reflexiv la persoana întâi, deci tot ceea ce reprezintă şi reflectă persoana mea, EU-l meu. KA este spiritul meu, spiritul călăuzitor, cel pe care îl întrupez şi de care am datoria să mă îngrijesc pentru a putea evolua, pe care trebuie să-l desăvârşesc prin comportamentul şi atitudinea mea faţă de etapa evolutivă a vieţii în care se gaseşte, a destinului pe care îl parcurge în prezent, deci ceea ce fiinţa mea întrupează pe acest pământ, supra EU. EL- este însuşi Dumnezeul meu, aşa cum este pentru prima dată întâlnit în scrierile ebraice, ELI sau EL, pe care Iisus, răstignit pe cruce îl invocă, „Eli, Eli, lama sabachtami”- indiferent dacă înseamnă ceva pentru noi ori nu, fie dacă întelegem ori nu, cuvintele acestea rămân pline de tragism, sfâşietoare conştiiţei noastre,  cerându-i să-i curme suferinţa şi să-l ia de-a dreapta sa. „EL” este Divinul Absolut ce veghează asupra fiecăruia din noi, Creatorul Suprem căruia îi datorăm toate acestea, cu care persoana mea, MI, relaţionează, prin intermediul spiritului, KA. Spiritul Mikael a descins pe pământ şi s-a întrupat de-a lungul veacurilor pentru a lua diferite forme, pentru a purcede într-o fază superioară, pentru a cunoaşte o emancipare supremă.

Ceea ce încerc eu să fac este să definesc spiritul, căci am auzit vorbindu-se de mult prea multe ori despre spirit, într-o manieră mai mult sau mai puţin empirică ori elavată, vulgară ori superficială, lipsind de multe ori profunzimea de a pătrunde misterele acestei entităţi şi pentru a-l contura măcar, ce altă metodă mai bună ar fi decât să-i urmărim evoluţia şi să încercăm să-i evaluăm faptele, acţiunile tăgăduite ori ba, premeditate ori nu, barbare ori păgâne, intenţionate sau nedorite, bune ori rele după dogmele existente, evolutive ori involutive, dramatice ori fericite, dar cu sigurnţă umane. Eu, unul, nu încerc să-l observ strict între dogmele omenirii, între bine sau rău, ci să-l văd în starea lui pură, în manifestările lui plenare, ca apoi să încerc să desenez liniar un traseu evolutiv.

Un sat paşnic la vest de Anzii Cordilieri, numit de băştinaşi Roca Suyu, situat în podişul Altiplano,  în sud-estul lacului Titicaca, sau Lacul Frumos, după cum îl numeau localnicii, căci ne aflăm în zona originară de cultivare a cartofului şi a porumbului, pe care apoi europenii le vor importa odată cu descoperirea celui mai cunoscut navigator din zilele noastre,  Cristofor Columb, a pământului nou, aşa precum s-a întâmplat şi cu tutunul şi canabisul, plante ce provin tot de pe Noul Continent, de parcă odată cu descoperirea unei noi aşezări omeneşti omul a redescoperit o nouă cutie a Pandorei, care ţinea ascunse într-însa vicii ce ne afectează mult prea mult sănătatea în prezent, căci tutunul a trecut de la tabiet la tic abitual, şi tot tutunul a fost înlocuit cu un suplinitor mai puternic al acestuia, canabisul sau cânepa indiană.

Imaginea liniştită şi calmă a unui cămin încălzit de lumina şemineului, seara după cină, în compania unei lecturi plăcute şi a unui ceai fierbinte, savurând o pipă cu tutun rafinat, a fost înlocuită în legendele urbane de impulsul empatic de a întinde interlocutorului la o mică şuetă întâmplătoare pe stradă pachetul de ţigări pentru a se servi sau de a cumpăta neliniştea şi astâmpărul mâinilor cu o ţigară aprinsă fumegândă între degete, şi mai nou în subcultura periferică de un joint la colţul blocului în mijlocul găştii de prieteni, băieţaşi de cartier.

O legendă povesteşte că, după Potopul andin, Unu Pakachuti, Inti, zeul Soare, şi-a îndreptat prima rază asupra lacului Titicaca şi a trimis din cer pe pământ un fiu şi o fiică pentru ca ei să-i înveţe pe oameni să-l cunoască, să-l adore şi să îl considere zeul lor. Manco Capac şi Mama Ocllo vin din est, din Insula Soarelui, din mijlocul lacului sfânt, să dea naştere unei noi civilizaţii, el ca un luntraş neaoş în poncho roşu, stând în picioare, cu o prăjină lungă în mână, conducând ambarcaţiunea, iar ea, chircită în spate, toarcând lână de lamă pe un fus de lemn. Locul în care Manco Capac şi-a înfipt bastonul de aur, a devenit locul ideal pentru dezvoltarea noii civilizaţii. Acest loc a fost numit Cuzco.

Ruinele oraşului Machu Picchu, descoperite în 1911 de către arheologul Hiram Bingham, sunt unele dintre cele mai frumoase şi enigmatice locaţii străvechi din lume. În timp ce incaşii in mod sigur foloseau vârful muntelui, situat la altitudinea de 2761,50 m, ridicând sute de structuri de piatră începând cu anii 1400, legendele şi miturile indicau faptul că Machu Picchu, adică  „vechiul pisc” în limba străveche a locuitorilor acestor meleaguri, graiul Quechua, a fost adorat ca un loc sacru din cele mai vechi timpuri. Oricare ar fi originile sale, incaşii l-au transformat într-un mic, cu o suprafaţă de cinci mile pătrate, dar extraordinar oraş. Invizibil de dedesubt şi complet natural limitat, înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni populaţia, şi irigat de izvoare naturale, Machu Picchu pare să fi fost folosit de incaşi ca un oraş ceremonial secret. La 610 metri deasupra aşezării, gălăgiosul râu Urubamba, adică norul, înfăşoară într-un aer protectiv misterios clădirile palatelor, băilor, templelor, hambarelor şi celor aproximativ 150 de case, toate păstrate până azi într-o remarcabilă stare de conservare. Aceste structuri, săpate în granitul din vârful muntelui sunt minuni atât arhitecturale cât şi estetice. Multe dintre cărămizile folosite  cântărind 50 de tone sau chiar mai mult, sunt atât de precis sculptate şi unite cu atâta exactitate, încât îmbinările fără mortar nu permit introducerea nici măcar a unei lame de cuţit. Se ştiu puţine lucruri despre înclinaţiile sociale sau religioase ale locuitorilor din vremurile imperiului Incaş. Scheletele a 10 femei şi ale unui bărbat duc la presupunerea că acest sit ar fi putut fi un sanctuar pentru pregătirea preoteselor şi/sau a mireselor nobilimii incaşe, însă, examinarea ulterioară a oaselor a dezvăluit un număr egal de oase masculine, ceea ce indică faptul că Machu Picchu nu era exclusiv un templu pentru femei.

Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortăreţe ascunse printre piscurile de 4000 de metri ale anzilor peruvieni. Nu i se cunoaşte adevăratul nume, ce destinaţie avea şi de ce a fost părasită de bastinaşi în secolul XVI, fară a fi atacată de conchistadori. A scăpat neobservată de europeni până în secolul al XX-lea, când a primit şi numele de Machu Picchu.

În secolul al XII-lea, enigmatica populaţie ce-şi spunea Inca, în traducere liberă Fii Soarelui, hijos del sol, cucerea un vast teritoriu în nordul şi vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona meridională a continentului – nu se ştie nici acum cu precizie de unde. Deşi nu erau la fel de razboinici si necruţători ca aztecii, incaşii au cucerit nu mai putin de 500 de civilizatii amerindiene. Nu s-au impus prin cultură, nu cunoşteau scrierea, căci aceştia transmiteau mesaje printr-un sistem de noduri şi lungimi ale sforilor , încă rămas nedescifrat, ci printr-o temeinică, chiar spartană organizare social-legislativă. Dar, mai presus de toate, aveau „obsesia” construcţiilor de drumuri pavate şi de cetăţi-fortăreţe, inclusiv în junglă, menite să reziste veşnic în faţa oricărui inamic. Capitala incaşilor, Cuzco, era, arhitectural, comparabilă cu Roma cezarilor. Dar la numai 130 de kilometri de Cuzco, printre crestele andine, se află citadela Machu Picchu. Gasită abia în 1911, aceasta a fost concepută ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste 4000 de metri, lemnul era o raritate şi totul a fost durat în piatră: terase, fotificaţii, palate regale, locuinţe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi, pieţe şi un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul. Totul se încadrează într-un plan urbanistic aparent „întortocheat”, menit să deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant şi abia fotografiile făcute din avion i-au pus în evidenţă toate însuşirile.

„El sol, Dios de los incas”, aşa cum afirmă în prezent urmaşii civilizaţiilor precolumbiene, credinţa în Zeul Soare este întâlnită şi la civilizaţiile aztece şi mayaşe, căci este ca şi cum acest tărâm a fost prezervat de înaintarea omenirii pe scara evoluţiei, este ca şi cum am retrăi vremile antice apuse demult pe continentele asiei şi europei, iar inteligenţa necontaminată de alte culturi ale lumii, căci închise în spatiul ermetic conferit de continentul sud american, despărţit de restul uscatului populat de om de bazinele Oceanelor Pacific şi Atlantic, băştinaşii acestor locuri au întrevăzut puterea pe care soarele o conferă sferei terestre, soarele dătător de viaţă, lumină călăuzitoare ce ne scoate din bezna şi întunecimea ignoranţei şi a necunoaşterii.

De fapt, ceea ce îi frapează cel mai mult pe cercetătorii istorici ai civilizaţiilor amerindiene este incredibila coincidenţă dintre opera mitică a lui Dedal, „inginerul” care a construit labirintul de încarcerare a Minotaurului, sau, în altă variantă, palatul-labirint al regelui cretan Minos din Knossos. Labirintul Machu Pichu reflectă la rându-i simbolul vieţii pline de meandre, în care drumul nu duce niciodată înapoi, ci mereu înainte, spre moarte. Inspirat din spiralele scoicilor, aşa cum afirma poetul grec Theodorides, Labirintul, fie el amerindian, grec sau egiptean, cum este cel al reginei Hawara din Krokodilopolis de exemplu, are conotaţia luptei cu timpul, timpul este adevărata şi singura sferă care ne poate defini vreodată  a fi prizonieri. Nu ducem o luptă cu zidurile, nici cu asupritorii care ne-au închis, ne-au privat de libertate, dar cu latura plastică a timpului care pare se dilată la infinit odată ce suntem lipsiţi de însuşirea vitală a spiritului: libertatea.

Şi încă o enigmă ce stăruie în mintea multor istorici contemporani: reţelele de drumuri făcute de cei care nu au cunoscut roata însumează aproximativ 16.000 de km de drumuri pavate, deci a doua, ca lungime, după reţeaua romană de 90 de mii de km, inclusiv poduri suspendate în zonele mlăştinoase şi nisipoase! De ce acest efort de tăiere de „autostrăzi” în coastele anzilor, dacă incaşii nu au avut vehicule, necunoscând nici măcar roata? Nu lipseau borne indicatoare din 7 in 7 km şi locuri de odihnă din 20 în 20 de km. Ideea utilizării drept piste de aterizare-decolare a fost avansată de foarte mulţi cercetători, dar nu există dovezi credibile…poate nu încă… Nici un drum special amenajat nu ducea către Machu Picchu. Această enclavă, probabil folosită de preoţi, putând adăposti 500 de persoane, există parcă în afara timpului şi spaţiului, ascunzând mistere încă de nepătruns.

Sub conducerea arhitecţilor şi şefilor de şantier in serviciul statului incaş, lucrătorii din cariere, cioplitorii în piatră şi zidarii profesionişti construiesc noul oraş, asemenea oraşului egiptean antic Memphis, oare să asistăm la o repetiţie a istoriei ca începuturi ale Continentului American, acelaşi zeu venerat, procedeuri apropiate de lucru în piatră. Ei sunt secondaţi de muncitorii salahori recrutaţi dintre ţăranii supuşi corvoadei zilnice. Pe versantul de est din Machu Picchu, muncitorii făceau enorme lucrări pentru a adapta oraşul la mediul natural, astfel că se ridicau ziduri de susţinere şi se amenajau multiple terase în cele două sectoare, agricol si urban, pe care le are oraşul, în timp ce mai multe incinte cu ziduri înalte apărau oraşul, în zona agricolă, muncitorii instalau canalizări pentru irigaţie si transportau pe terase cantităţi enorme de pământ necesare culturilor, astfel că în climatul tropical, muntele, a fost transformat în gradină pentru a  răspunde nevoilor alimentare ale populaţiei, iar deasupra teraselor agricole, constructorii incaşi ridicaseră sectorul urban.

Pentru a construi oraşul, supuşii împaratului Pachacuti s-au aprovizionat cu piatră din munţii de granit de la Machu Picchu. Lucrătorii au desprins blocurile cu ajutorul unor pene de lemn umezite, aşezate la intervale regulate după contururile blocului, astfel că prin dilatare, lemnul făcea ca stânca să se crape, ca mai apoi pietrele să ajungă pe şantier pe sănii urcate de-a lungul unor drumuri de pământ bătătorit, unde erau trase pe trunchiuri de lemn cu coaja curăţată, cu ajutorul frânghiilor, iar aici, pe şantier, cioplitorii în piatră preluau blocul imens de piatră şi îl modelau cu unelte din bronz, dălţi şi percutoare de piatră dură, fiind extrem de riguroşi. Lucrătorii dibaci ajustatau perfect blocurile, dând astfel o mare soliditate zidurilor care au rezistat până şi cutremurelor de pământ,  obţinând finisajul final prin şlefuirea blocului, frecându-l riguros  cu nisip. Această finisare a fost rezervată celor mai importante edificii din Machu Picchu, cum ar fi templele sau observatorul astronomic, iar pentru a aşeza materialele astfel obţinute la locul potrivit, zidarii au folosit platforme de pământ pe care le-au înălţat în acelaşi timp cu zidul în construcţie, în timp ce edificiile modeste au fost făcute din pietre grosolan cioplite, îmbinate într-un mod mai puţin regulat şi legate între ele printr-un mortar gros făcut din argilă.

Conform cu cele afirmate de Hiram Bingham, Machu Picchu a fost mult timp indentificat cu Vilcabamba, capitala rezistenţei incaşe în faţa spaniolilor. În 1964, descoperirea acestui oraş, aşezat mai jos de Machu Picchu, a venit să corecteze această eroare. Interpretările false pe care le-a făcut istoricul american în ceea ce priveşte rolul oraşului s-au perpetuat totuşi şi după descoperirea lui. După părerea lui Bingham, situl le-ar fi oferit adăpost Fecioarelor Soarelui, sau femeilor ce trăiau izolate, în slujba suveranului incaş şi ar fi fost împărţit în cartiere specializate. Astfel, Bingham enumera un cartier al închisorilor, un palat al conducătorului suprem incaş, locuinţe ale preoţilor, un cartier al nobilimii, ateliere, aceste denumiri continuă şi astăzi să desemneze părţi ale sitului, cu toate că se ştie că nu mai au nici o acoperire în realitate, dar dacă deocamdată destinaţia majorităţii clădirilor rămâne necunoscută, rolul oraşului apare mai limpede. Întemeiat în această vale din raţiuni strategice, misiunea lui era aceea de a controla grupurile de populaţie ce ocupau acea regiune sălbatică, apropiată de capitala Cuzco, şi de a evita incursiunile lor. Totodată, Machu Picchu avea o importanţă economică, din moment ce furniza oraşului Cuzco penele de păsari şi produsele tropicale consumate din belşug. Împrejmuit de munţi sacrii, Machu Picchu este şi un loc sfânt,  lăsand neatinsă visarea, iar misterul ce învăluie încă acesată aşezare nu fac decat să sporească curiozitatea turiştilor ce vizitează situl în fiecare an.

Suveranul Pachacuti, suveran incaş ce se bucură de faima unui mare cuceritor, a întemeiat Imperiul Inca pe la 1440, acesta a atins apogeul spre 1490, extinzându-se, la vremea respectivă, din Columbia, la Nord, până în centrul statului actual Chile, la Sud, şi cuprindea Ecuador, Peru, Bolivia si Nord-Vestul Argentinei. În 1532, spaniolii, sub conducerea conchistadorului Francisco Pizarro, au pus stăpanire peste acest imperiu care a durat mai puţin de 100 de ani. L-au trimis la moarte pe incaşul Atahualpa şi şi-au însuşit fabuloasele lui comori. În 1536, fratele vitreg al acestuia, Manco Capac, a preluat comanda răscoalei împotriva invadatorilor. După un zadarnic asediu al oraşului Cuzco, el s-a retras în munţii şi pădurile de nepătruns ale regiunii Vilcambamba, capitala ultimului focar de rezistenţă. ’’Imperiul Vilcambamba’’ şi-a găsit sfârşitul prin invazia armatei spaniole, în 1572 şi executarea ultimului suveran, Tupac Amaru. Machu Picchu, care făcea parte din regatul Vilcambamba, a fost cucerit, iar locuitorii săi l-au abandonat la aceeaşi dată, în mod misterios.

Sacrificiul uman sau actul de a ucide fiinţe umane ca parte a unui ritual religios, se încadrează în aceeaşi tipologie de a aduce sacrificii animale zeilor, însă, bineînteles cu o încărcătură grotească de neînţeles nouă, celor din acest mileniu, deşi aceste rituale barbare au fost practicate de multe civilizaţii de-a lungul istoriei, pentru că ele erau făcute în scopul de a mulţumi sau pentru a îndupleca zeii.

Tipuri înrudite cu sacificile umane s-au întâlnit de-a lungul istoriei în mai toate culturile popoarelor lumii, începând cu practica uciderii servitorilor pentru a-şi însoţi stăpânul şi pentru a-l servi şi dincolo de moarte, până la arderea pe rug a ereticilor creştini introdusă de împăratul Iustinian în secolul VI, până la pedeapsa capitală practicată în unele state ale lumii şi în ziua de azi, greu de diferenţiat faţă de sacrificiul uman.

În timpurile moderne a dispărut orice urmă de sacrificare a animalelor, iar cea a sacrificării oamenilor este condamnabilă cu legi aspre în codul penal.

Conform izvoarelor romane şi greceşti popoarele Feneciei şi Cartaginei practicau sacrificare copiilor într-un loc amintit în Biblie cu numele de Tophet, sau Locul Pârjolirii, în numele zeului Moloch, căci conform cu Diodorus Siculus, „În oraşul lor era o statuie de bronz a lui Cronus, a cărui mâini cu palmele extinse se îndreptau către pământ, astfel ca odată aşezat acolo, fiecare copil să se rostogolească către o groapă plină de flăcări”.

Există şi o legendă chinezească în care ni se spune că în Marele Zid  sunt mii de oameni înhumaţi, sunt deasemenea legende japoneze care amintesc despre Hitobashira sau pilonii umani, în care servitori erau zidiţi în fundaţiile sau rezistenţele clădirilor pentru a le feri de dezastre ori inamici, iar la reconstrucţia Marii Piramide, ritual ce se petrecea în fiecare an în cultura aztecă, aceştia povestesc în inscripţiile rămase de sacrificarea a peste 80 000 de prizonieri în cadrul ceremoniilor ce au durat patru zile.

La romani, în primele secole, ca provenind de la sabini, au adoptat forma originală a luptelor între gladiatori, unde victima era siluită într-un duel ritualic, de obicei erau sacrificaţi astfel proscrişii, adică raăufăcători ce şi-au încălcat jurământul, însă s-au practicat şi alte forme de sacrificiu uman, prin îngroparea de vii a prizonierilor de război, în numele zeului războiului, Marte, sau a fecioarelor vestale în numele zeilor lumii de trecere în nefiinţă, a lumii de dincolo, guvernată de Manes şi De Inferi.

Izvoare romane amintesc şi despre sacrificii umane numeroase făcute de druizii din popoarele celtice, ce îngropau servitorii împreună cu stăpânii lor, iar popoarele nordice, a căror zeu suprem, Odin, s-a spânzurat de copacul vieţii Yggdrasil timp de nouă nopţi pentru a cunoaşte înţelepciunea supremă, aveau obiceiul de a-şi spânzura prizonierii.       

Popoarele slave îşi sacrificau prizonierii în numele zeului Perun, zeul slav al războiului, cele mai actuale astfel de asemenea acte fiind cele din Bengal, de pe teritoriul Indiei de azi, în numele zeului Shakti, până la mijlocul celui de-al XIX-lea secol, un ritual a cărui proces cerea multe luni de pregătire, aparţinătoare a unor culte tantrice.

În cultura incaşă copii erau sacrificaţi într-un ritual numit capacocha. Cadavre îngheţate ale acestora încă fiind descoperite pe vârfurile Anzilor din America de Sud, primul cadavru, descoperit în anul 1995 de către Johan Reinhard, aparţine unui copil de sex feminin a cărei moarte a survenit în urma unei lovituri în zona craniului, alte metode folosite erau strangularea copiilor ori simplul abandon după ce li se administra o băutură otrăvitoare, pentru a-şi pierde conştiinţa în frigul extrem şi a lipsei de oxigen din vârful munţilor.    

Nu pot să-mi explic ce ameninţări ori catastrofe naturale puteau împinge popoarele acestor civilizaţii să recurgă la asemnea acte pentru a îndupleca zeii, nu pot să-mi explic de ce viaţa sau măcar firul firav al suflului vital era privit atât de superficial, ori poate tocmai pentru importanţa pe care o acordau vieţii erau dispuşi să-şi sacrifice apropiaţii şi pe ei însăşi,  căci adesea indivizii ce se supuneau sacrificilor umane o făceau de bunăvoie, adevărat sub influenţa unor narcotice, pentru a îndepărta pericolele naturale ce erau inevitabile şi puteau duce chiar la exterminarea întregului popor, căci o secetă îndelungată putea decima mai bine de jumătate din populaţie, iar o inundaţie puternică ori o aluviune putea duce la dispariţia unei întregi aşezări omeneşti.

Oricum, aceste ritualuri groteşti le pun în seama superstiţiei ce a dominat şi încă domină imaginţia umană şi spiritul, frica de extincţie şi instinctul de conservare au făcut să iasă la iveală cele mai oribile dintre concepţiile umane despre sine şi mediul înconjurător, despre relaţia Divin –individ, şi mai ales despre relaţiile interumane. Superstiţia începe acolo unde în mintea individului se întâlnesc condiţiile de bază ale ostilităţii şi ale mâniei, ale neputinţei şi ale fricii, acolo unde imaginaţia se loveşte de ignoranţă, dogme şi obscur. Superstiţiile sunt aceleaşi temeri şi frici nefondate omeneşti, de parcă noi, în nimicnicia noastră, am putea şi într-o mică masură să schimbăm cursul evenimentelor, chiar şi prin sacrificiul suprem, de parcă am avea şi cea maimică putere de a influenţa cursul inevitabil al destinului pentru a amâna sfârşitul său implacabil.

E adevărat, nu poţi să nu iei în considerare semnele naturii sau să renegi orice urmă a instinctului uman, căci totul se petrece după un ciclu şi superstiţia e adânc înrădăcinată în aceaste credinţe ale noastre, însă metehnele noastre proaste şi fenomele meteorologice extreme nu le vom putea schimba vreodată, deci nu cred că am avea niciodată motivul să recurgem la asemenea acte de cruzime extremă, de ceea ce îmi este teamă este faptul că pentru mulţi dintre noi credinţa este mai uşor de acceptat şi de urmat din perspectia unei superstiţii, ori mulţi dintre noi nici nu-şi pun măcar problema.

Mekuatl trăia în paradisul său tropical, în jungla bogată din jurul lacului Titicaca, păduri luxuriante întinzându-se de pe culmile podişului până la ţărmurile Oceanului.

Tribul său, familia sa, reprezentau paradisul de care avea cunoştinţă şi locul unde simţea că nu-i lipseşte nimic. Mekuatl alături de soţia sa, unchi, părinţi, fraţi, surori, veri se simţea cel mai fericit om din lume.

Spiritul Mikael trecuse graniţa naturală a Marilor Ape, pentru a prinde o nouă formă solidă, concretă, întrupat în persoana lui Mekuatl, băştinaş amerindian, locuitor al malului vestic al lacului Titicaca.

În astfel de locuri pline de misticism cultivate cu legende populare nenumărate precum malurile lacului Titicaca, se păstrează specii endemice atât în privinţa florei, dar mai ales a faunei, căci pricipalul locatar al lacului este broasca de Titicaca, „Telmatobius culeus”, despre care se spune că e mai mare decât un şobolan şi respiră numai extrăgând oxigenul prin piele, din acest motiv ea neputând să trăiască inafara apei, fiind văzută foarte rar, şi iată deci cum s-au format legende rurale locale, precum Yeti, omul zăpezii, sau Monstrul din Lochness, căci legenda se naşte acolo unde un sâmbure de adevăr se împleteşte cu imaginaţia în concepţia populară.

Incaşii au facut o serie de descoperiri în medicină, căci ei efectuau trepanaţii reuşite ce constau în executarea unor găuri în craniu pentru eliberarea presiunii cheagurilor de sânge asupra creierului. Încă practicau şi deformarea cranială prin înfăşurarea strânsă a capului noilor-născuţi, acest proces necauzând însă leziuni cerebrale. Frunzele de coca erau folosite, precum sunt folosite si azi în Anzi de strămoşii lor, pentru a uşura foamea şi durerea. Mesagerii, chasqui, obişnuiau să mestece frunze de coca pentru extra energie, ce le era necesară îndeplinirii însărcinării de a transmite mesaje în tot imperiul.

Incaşii credeau în reîncarnare. Cei care se supuneau codului moral incaş, ama suwa, ama llulla, ama quella, adică nu fura, nu minţii, nu fi leneş, urmau să trăiască în căldura Soarelui, celalţi îşi petreceau eternitatea pe pământul rece.

Cele mai importante limbi ale imperiului, Quechua şi Aymara, au fost folosite mai târziu de către Biserica Catolică, pentru convertirea zonei Anzilor. În unele cazuri, aceste limbi au fost folosite şi pentru evanghelizarea zonelor care foloseau alte limbi ducând astfel la o răspândire şi mai largă. Astăzi Quechua şi Aymara rămân cele mai răspândite limbi amerindiene.

În prezent steagul curcubeu este reprezentat în Peru ca un simbol al trecutului incaş, si este asociat cu Tahuantinsuyu, numele, în limba Quechua, era Tawantin Suyu care poate fi tradus ca Cele patru regiuni sau Uniunea celor patru regiuni, înainte de reforma Quechua era scris în spaniolă ca Tahuantinsuyo, Tawantin este un grup de patru elemente, tawa „patru” cu sufixul -ntin care denumeşte un grup, suyu înseamnă „regiune” sau „provincie”, astfel că imperiul era împărţit în patru suyu, ale căror colţuri se întâlneau în capitala Cuzco, sau Qosqo, de pe teritoriul actualului Peru, un sistem federal cu o putere centrală, Sapa Inca, la conducerea ei, sau „Zguduitorul Lumii”, nume provenit din superstiţiile locale, căci cutremurele se produceau cu frecvenţă mare, lucru ce se înregistrează şi astăzi pe falia subdurală vestică a întregului continent American. Fiecare regiune avea patru conduceri provinciale cu lideri puternici.

La apogeu Tahuantinsuyu, după cum am menţionat şi mai devreme, includea Peru şi Bolivia, majoritatea a ceea ce este azi Ecuador, mare parte din Chile, şi zone din Argentina şi Columbia. Tahuantinsuyu era casa unei multitudini de limbi, culturi şi oameni, teritoriile imperiului nefiind uniform loiale, nici culturile locale pe deplin integrate.

Pachacuti a reorganizat regatul din Cuzco transformându-l în imperiu, el trimetea spioni în regiunile pe care le dorea în imperiul său, aceştia făceau rapoarte cu privire la organizarea politică, puterea militară şi avuţie. Pachacuti trimitea apoi liderilor acestor teritorii mesaje în care accentua beneficiile alaturării la imperiul său, oferindu-le cadouri de lux cum ar fi textile de foarte bună calitate şi le promitea că vor fi mai bogaţi ca supuşi ai Inca. Majoritatea acceptau paşnic supunerea. Fii conducătorilor erau aduşi în Cuzco şi erau învăţaţi despre sistemul administrativ incaş şi se întorceau apoi să conducă teritoriile lor natale. Acest lucru permitea incaşilor îndoctrinarea fiilor foştilor conducători.

Mekuatl era unul din spionii mesageri ai suveranului Pachacuti, învăţat de mic să citească drumurile ascunse ale junglei şi să supravieţuiască din ceea ce îi putea oferi natura, era un maratonist incredibil al pădurii tropicale bogate, greu de pătruns pentru unul ce nu îi cunoştea secretele, cel mai bun performer al distanţelor între punctele cardinale ale imperiului. Mekuatl era unul dintre preferaţii suveranului căci se număra printre cei mai buni chasqui de care dispunea, cunoscător a multor dialecte locale şi unul dintre cei mai iscusiţi şerpaşi ai junglei.

Însă Mekuatl îşi regăsea fericirea şi pacea interioară atunci când se afla în sânul tribului său, în satul Roca Suyu, în care îşi aducea aminte de vremurile în care era un simplu pescar şi natura îi proteja familia şi tribul, şi trăiau fericiţi sub oblăduirea caldă a mamei supreme ce le oferea tot ceea ce aveau nevoie pentru a le asigura traiul, protectiva mama Ocllo.

          Bărbaţii satului erau nevoiţi să-şi ofere serviciile în schimbul unor biruri imposibil de plătit către capitala suverană a imperiului, riscau să-şi piardă copii, soţiile, căci gărzile imperiale erau de o cruzime înfricoşătoare, legende povestind despre zeci de triburi decimate peste noapte, arse din temelii, rase de pe faţa pământului fără ca cineva să mai aibă cunoştinţă de existenţa lor a doua zi, însăşi soldaţii împăratului erau priviţi ca zei ai terorii şi ai morţii.

          La început Mekuatl a fost dus să muncească pentru ridicarea de noi citadele imperiale însă împotrivirea lui l-a adus în faţa guvernatorului acelei regiuni şi întrebat fiind cu ce ar dori să contribuie la dezvoltarea imperiului, Mekuatl a răspuns cu dispreţ că ar dori să fie liber precum pasărea cerului, să fie lăsat să se întoarcă la familia sa, însă răspunsul l-a costat scump căci copii i-au fost luaţi pentru a fi duşi în capitala-templu a imperiului,  la Machu Pichu, pentru a fi educaţi de către şamanii imperiali, intermediarii supremi între oameni şi Zei, între pământ şi lumea spiritelor, ghizi ai călătoriilor vizionare, deţinători ai tuturor răspunsurilor, maeştrii ai supranaturalului ce inoculau în minţile fragede şi fără pregătire ale copiilor conducătorilor saturilor deja supuse, doctrina Inca. I s-a spus că, dacă va mai da vreodată dovadă de neloialitate faţă de suveran, copii îi vor fi sacrificaţi în numele zeului soare, Inti.

          Mânat de dorinţa de a-şi mai revedea copii, lovea cu maceta descriind mişcări diagonale ale măinii, nenumărate şi istovitoare, căci lianele groase şi întortocheate ale junglei i se împotriveau, îşi croia poteca necesară spre a înainta în drumul anevoios către noi triburi pentru a purta mesajul de subordonare faţă de imperiul care acum cunoştea o întindere tot mai mare, văzându-i neîndemânarea şi dezinteresul faţă de ridicarea de noi construcţii, îi îndepliniseră dorinţa de a fi liber precum pasărea cerului, îi dăduseră însăşi jungla nemărginită spre a o descoperi centimetru cu centimetru, îl facuseră un chasqui, spion deopotrivă şi mesager.

          Mekuatl însă avea propriul său rol, prin care încerca să se răzbune faţă de cei ce l-au înjugat acestei existnţe impersonale pe care o ura atât de mult, căci ura împotriva imperiului îi era nemărginită, gândindu-se mereu la copii săi ce i-au fost luaţi fără de drept, şi, deci, el propovăduia un cu totul altul decât mesajul pe care trebuia să-l transmită triburilor încă libere, spunea reprezentanţilor de seamă ai triburilor pe care avea misiunea să le spioneze că imperiul este puternic şi nu i se pot împotrivi însă le mai spunea că fiecare individ avea puterea să se împotrivească oricărei autorităţi externe prin libertate de gândire şi de exprimare personală, şi deci să nu accepte limba care le este impusă pentru a comunica şi nici moneda de schimb a imperiului, cu ajutorul căreia se mijloceau relaţiile comerciale între diferitele triburi, să nu accepte alţi zei decât cei pe care îi cunosc ei şi cel mai important să nu-şi lase copii duşi departe de ei spre a fii instruiţi într-o altfel de educaţie decât cea pe care o cunosc ei, şi în cazul în care ar fi puşi în faţa unor astfle de cereri din partea imperiului, să se refugieze pe cât posibil tot mai adânc în junglă şi în ultimă instanţă, mai degrabă să-şi sacrifice copii cu mâna lor decât să accepte să fie luaţi de lângă ei.

          Cel mai bun amic al lui Mekuatl, cu care se ajuta mereu pentru a-şi procura hrana şi care îi oferea sprijinul necesar în traversarea anevoiasă a junglei, era maceta curbată pe care o ascuţea mereu şi pe care nu o îndepărta nici măcar în timpul somnului.

          În timpul călătoriilor sale sub efectul narcotic al frunzei de coca, în timpul reveriilor pe care le manifesta aievea, îşi închipuia un Spirit Măreţ al păcii şi al naturii, al traiului îmbelşugat în sânul iubit al naturii, îşi readucea aminte de clipele de fericire când în mijlocul satului se adunau cu toţii laolaltă, iar bătrânii satului împărtăşeau din experienţele lor vânătoreşti, de intinerariile în necunoscutul junglei, de graniţele naturale pe care le-au atins, povesteau despre munţi şi despre zăpadă zicând că frige asemenea focului, despre apa cea mare de la sfârşitul pământului despre care povesteau că este sărată şi nu este bună de băut tocmai pentru că aşa a dorit tatăl Manco, pentru ca omul să nu încerce niciodată să o treacă, căci în ciuda faptului că e un deşert plin cu apă, omul să nu poată să bea din ea, şi astfel să nu încerce să-l mânieze pe Inti, zeul soare, depăşind limitele ce i-au fost date, căci omul nu va putea niciodată să se ridice la rangul şi puterea unui zeu, şi nu ar trebui să încerce vreodată răbdarea de care dau aceştia dovadă cu oamenii, căci libertate şi fericirea omului este tocmai acolo unde este el, şi că nu ar trebui să încerce să schimbe nimic, să se bucure de ce îi oferă mama Ocllo şi de bucuria pe care i-o oferă familia şi cei dragi lui.

          Nu am să înteleg niciodată de ce trebuie să reinventăm ideologii noi, căci cele vechi sunt la fel de bune, însă ele trebuiesc a fi aprofundate, şi mai ales aplicate în viaţa de zi cu zi, şi iarăşi revin şi mă reafirm Apostol al Gândirii libere şi al Luminii, căci eu cred cu tărie că fiul Domnului va avea să vină, însă nu sub forma unei aparenţe fizice, dar că fiinţa lui Christos, va deveni manifest într-o formă non fizică şi că umanitatea va fi capabilă să întrezărească şi să recunoască Spiritul Suprem al Iubirii şi al Păcii, sau alte denumiri ori forme ce poate să le cunoască această entitate divină, solidaritatea socială am credinţa că se va realiza doar sub forma deplină a libertăţii individului şi apelez în acest sens la conştiinţa fiecăruia, la ego-ul fiecărui individ în parte al acestei societăţi care tinde să devină multilateral globalizată şi trimit un îndemn tuturor celor ce citesc aceste rânduri de a reînoi bazele spirituale prin cunoaştere şi întelepciune umană folosindu-se de cei trei i ca instrumente fundamentale în investigarea spiritului propriu: imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie.

          Mekuatl călătorea singur, căci se mişca mai repede singur, plus că se temea de iscoade care i-ar fi putut denunţa intenţiile instigatoare împotriva  imperiului.

          Natura îi oferea culcuşul de care avea nevoie pentru a înnopta, două-trei frunze de palmier şi un pat regesc era gata în câteva secunde, yuca, bananele şi peştele reprezentau alimentaţia de bază, precum şi nuci şi diferite fructe pe care le găsea, pescuitul era facil căci arunca în apă Kube, o plantă toxică pentru peşti care se zdrobeşte şi se aruncă în apă ca peştii să moară otrăviţi şi să iasă la suprafaţă.

          Poate că suntem mai încătuşaţi ca niciodată, prizonieri ai televizorului, ai ratelor la bancă, al traiului de zi cu zi, poate că fiinţa umană nu a fost niciodată mai legată, şi-n acelaşi timp mai străină de ceea ce înseamnă bucuria din sânul familiei, de valoarea spirituală pe care ţi-o conferă viaţa, fiinţa umană nu a fost mai strâns legată de un loc de muncă, poate acelaşi loc de muncă, individul nu a depins niciodată mai mult de tigaia, de oala lui, de pantofii cu care merge în fiecare zi la muncă, de uneltele cu care munceşte, şi, constat cu stupoare, că în ciuda altor valori mai înălţătoare, suntem prinşi tot mai adânc de nevoile fiecăruia în parte.

          Se poartă deja un război subliminal împotriva noastră, nu mai este nevoie de un al treilea război mondial, de o deflagraţie globală în urma căreia milioane de reprezentanţi ai speciei noastre să piară fără de nici un folos, căci au fost inventate noi metode de îmbogăţire, se otrăveşte natura ca să fim tot mai dependenţi de sistem, căci apa pentru a fi din nou potabilă după ce a trecut prin angrenajul complex al industriei ori al consumului zilnic pentru igiena personală, trebuie prelucrată într-o fabrică specializată ce aparţine vreunui magnat înfipt până în gât în sistem. Neglijenţa ori nepăsarea va face ca otrăvind natura sa ajungem in pragul determinarii active către soluţia inevitabilă a exterminării.

          Aceste păduri tropicale sau rainforest, aşa cum sunt preafrumos denumite în limba engleză, aparte că ascund într-însele bogăţia mirifică a Edenului pierdut, deţin totodată secretele unor plante medicinale cu un potenţial de neegalat, păcat că omul în ignoranţa şi nepăsarea sa, trece cu buldozerul peste ele, oare nu învăţăm niciodată din greşelile proprii, am pierdut îm pierzania nostră deja o Grădină Paradisiacă, de câte avem impresia că vom mai dispune.

          Mekuatl se afla în capitala provinciei de sud est Qualla Suyu, la Tiwanaku, sau „Oraşul monumentului” ce se regăseşte şi azi pe teritoriul boliviei de azi şi care poartă denumirea de Poarta Soarelui, monument  istoric ce a rezistat induranţei timpului pentru a sta ca dovadă vie a faptului că popoarele civilizaţiilor precolumbiene din America de Sud aveau temeinice cunoştinţe astronomice, deţinând totodată şi instrumente de măsurare a timpului precum calendarul.

          Celebrau prin manifestări ce se întindeau pe durata a patru zile trecerea în noul an calendaristic, ocazii cu care se aduceau sacrificii zeilor preamăreţi de mila de care au dat dovadă în cursul anevoios al întregului an apărându-i de intemperii şi foamete. Dintre care cel mai venerat era Viracocha, zeul soarelui şi a furtunilor, pentru el se sacrificau lame, însă sub influenţa frunzelor de coca şi a băuturii obţinute din fermentarea porumbului, asemănătoare cu berea, mulţi dintre bărbaţii mai vânjoşi, mai viteji şi mai orgolioşi, aflaţi la ceremonie, se aruncau în braţele focului mistuitor de după poarta imensă de piatră în credinţa că zeul preamăreţ le va proteja trupurile fragile şi îşi vor putea dovedi lor, dar şi celorlalţi, invincibilitatea şi protecţia de care se bucură. Însă flăcările le carbonizau cadavrele nefericiţiilor ce nu apucau să treacă prin plasa de văpăi nimicitoare. 

           Obsedat de durerea ce-i apăsa fiinţa, durerea de neînvins de a-şi fi pierdut copii şi imposibilitatea de a-i mai revedea vreodată, căci labirintul ce ducea la Machu Pichu, nici chiar el, Mekuatl, cel mai experimentat dintre chasqui, nu putea să-i desluşească cheia ce-i servea pentru a putea crea o hartă, o cale căt de posibilă cu putinţă, căci conform poveştilor ce le auzise nici un muritor nu a reuşit să mai iasă vreodată, o capcană întinsă oricărui duşman, plină de secrete ce descurajau orice intenţie de a te avânta în pasajele a căror cale de întoarcere era imposibilă.  

          Aflat sub efectul narcotic al frunzelor de coca şi al alcoolului deopotrivă, se apropie de arcul megalitic şi îl contemplă pentru o clipă, se gândi la ce înseamnă Zeii pentru el, se gândi dacă nu cumva l-au abandonat sau nu mai pot să îl ajute, se gândi că nu mai crede în zeii lui din moment ce spune toate acestea, se gândi că ar fi bine să-şi testeze fidelitatea, dar să-şi testeze în acelaşi timp zeii, să-i pună la încercare pentru a vedea dacă aceştia îl mai ajută ori nu în încercările lui ce i se păreau mai zadarnice ca niciodată acum. Mai contemplă încă o dată templul reprezentat de poarta de piatră ce părea că străluceşte în lumina soarelui şi a flăcărilor, se pregăti să treacă prin poartă, însă nu înainte de a-şi contempla încă o dată fiinţa interioară, îşi luă un răgaz în poziţia de start de câteva clipe pentru a invoca pentru o ultimă oară zeul suprem ce avea să-i confere puterea de a trece de zidul de flăcări, porni cu un avânt puternic, scoase un strigăt puternic ce cutremură pământul de sub picioarele sale dar înainte să apuce să iasă de sub poarta închinată zeului suprem al soarelui simţi cum pielea îi este pârjolită, o furnicătură se transformă rapid în usturime, ca apoi dureri groaznice să-i cuprindă fiinţa înainte de a putea face primul pas spre a înainta prin plasma nimicitoare a flăcărilor, trupul îi fu carbonizat în doar câteva secunde, însă cursul inefabil al destinului îşi continuă cursul sinuos. Flăcările înălţară fără de ştiinţa cuiva, decât a unui bătrân orb ce se afla printre cei ce sărbătoreau, spiritul Mikael spre a putea purcede spre o altă formă.

          Mekuatl se dovedi a fi un geniu nativ, însă necultivat, pentru că a căutat principiile de bază ale existenţei, familia, liniştea, pacea, libertatea, spiritul Mikael fu salvat de la damnare.

          Ore şi ore, am implorat şi am implorat, veniţi afară lucruri nespuse! Mă-ntreb dacă nu cumva sunt o parte a unei boli ce a cuprins omenirea, o plagă numicitoare ce omoară spiritele sărace! Căci boala cea mai nimicitoare este o infecţie a lumii noastre interioare. Spun: Acasă! Acolo e locul unde vreau să ajung! Aş dori să scap de încătuşarea blestemului ce-mi înceţoşează gândirea şi să simt din nou fericirea simplă de a trăi, pur şi simplu.

          Ne aflăm pe tărâmul unde mişcarea ideologică cea mai puternică de iluminare s-a născut pentru a deschide drumul noii stări spirituale moderne a omului, ne aflăm în perioada renaşterii spiritului uman, în Florenţa sub ghidarea lui Lorenzo de Medici, cunoscut în istorie şi sub numele de Magnificul, oraşul manifest ce avea să-şi cunoască destinul şi totodată înflorirea cea mai de preţ.    

          Tatăl său l-a numit după Arhanghelul Mihail, dându-i, insuflându-i încă de la nastere puteri supranaturale, numele fiindu-i învăluit în aura misticismului, căci Michelangelo s-a bucurat de darul de a crea cu mâinile sale opere ce au dăinuit de-a lungul veacurilor, minuni şi astăzi greu, dacă nu imposibil, de recreat; şi, deci, fiind în epoca de supremă iluminare a omenirii, ce altă formă putea lua şi ce alt nume mai presus şi mai sfânt putea să aibă spiritul Mikael, decât Michelangelo.

          Michelangelo face ceea ce nimeni până la el, dar nici după el, nu a resuşit cu prea mare succes să realizeze, căci de încercat au încercat mulţi, însă el reuşeşte prin măreţia lucrărilor sale, gândite, lucrate, şlefuite până la perfecţiune, până la atingerea sublimului senzual, descoperă unde e miezul unei fiinţe, locul unde o persoană există, centrul de unde porneşte fiinţa umană, pentru a prepara şi a clădi bazele cunoşterii spiritului uman, căci Michelangelo e în mijlocul formelor ce pot defini  fiinţa umană şi spiritul de care e aservită, creând organisme care pulsează cu torsături aproape imposibile ale trupurilor ce emană o viaţă izvorâtă din plex, din pântecul miraculos al naturii.

          Michelangelo e pe deplin conştient că poţi folosi trupul ca pe un echivalent fizic al moştenirii culturale şi al bogăţiei spirituale ce le poate acumula de-a lungul veacurilor fiinţa umană, şi în speţa de faţă spiritul uman, şi realizează prin forma capodoperelor create de mâinile sale, o expresie a formei non verbală a spiritului, dând totodată glas sentimentelor încă neexplorate ale fiinţei umane ce se pot intui prin imaginaţie.

          Torsăturile nenaturale ale statuilor sale şi poziţia idealistică caută şi descoperă forma supremă pentru a atinge sublimul perfecţiunii, frumuseţea masculină nu este doar o putere a figurii ea însăşi, dar e întotdeuna o cale de investigaţie spirituală şi o imagine oglindită a unei stări emoţionale.

          Privind personajele feminine ce s-au născut din meşteşugul mâinilor sale, putem întrevedea o dovadă vie că Eva a fost plămădită din coasta lui Adam.

          Michelangelo comnică la nivel subliminal prin formele pe care le prind personajele sale şi reuşeşte prin efort şi sacrificiu suprauman să ridice pe culmi spirituale trupul omanesc alterat.

          El şi-a dezvăluit iubirea senzuală pentru puritatea intimă, dezbrăcată de toate pizmele omeneşti, căci spiritul poate fi damnat ori salvat, însă frumuseţea trupescă şi deci a spiritului e aceeaşi atunci când ne naştem, când prinde o formă lumească, însă depinde numai de noi dacă o întreţinem ori nu.

          Ce poate fi mai frumos şi mai erotic decât imaginea dezgolită a a trupului, ce poate să egaleze sentimentul pe care îl încerci decât atunci când te descoperi în faţa iubitului sau a iubitei tale, să scapi astfel de toate tabuurile şi dogmele umane.Trupuri împletite, suflete ce se îndreaptă spre cer, căci simţi ceea ce simte Dumnezeu atunci când încerci orgasmul, căci Dumnezeu comunică prin tine când iubeşti.

Nu am să vă plitisesc prea mult cu datele biografice ale lui Michelangelo di Ludovico Buonarotti Simoni, decât că a fost al treilea din cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti Simoni şi ai signorei Francesca di Neri di Miniato del Sera, iar după întoarcerea la Florenţa, de unde provenea familia lor, Michelangelo este lăsat în grija unei doici, aceasta fiind fiică şi soţie de pietrar, i-a insuflat micului Michelangelo dragostea pentru marmură, după cum el însuşi va afirma într-una din biografiile publicate în timpul vieţii, fiind unul din puţinii artişti ce s-au bucurat de acest privilegiu: „Doica mea, prin laptele cu care am fost hrănit de la sânul ei, mi-a insuflat şi dragotea pentru sculptură, căci în laptele ei se regăsea praf de marmură”. 

Michelangelo are o viaţă tumultoasă, după copilăria petrecută în mare parte în casa familiei de Medici, se bucură de protecţia patronului şi apărătorului cultelor, Lorenzo Magnificul, ca mai apoi să pribegească prin peninsula Italică, oprindu-se pentru perioade scurte de timp, în Bologna, dar şi în Veneţia şi Roma.

Este contestat încă de la început ca un artist a cărui opere înfăţişeză goliciunea trivială a nudului, are diferite conflicte şi cu contemporani ai săi, printre care şi pictorul italian Rafael şi artistul profet al ingineriei moderne, Leonardo da Vinci.

Michelangelo a trăit într-un spaţiu al „no man’s land”, între viaţa lumească, de aici de pe pământ, şi viaţa spirituală, între forma pământească pe care o poate cunoaşte spiritul şi lumea divină, spaţiul unde spiritul se poate manifesta în toată splendoarea sa.

Printre lucrările desăvârşite ce i-au adus nemurirea, se numără Pieta sau Fecioara pe Scări, David, Moise, Tavanul Capelei Sixtine din Roma şi bazilica Sfântului Petru, aflată ca şi precedenta, tot pe teritoriul Vaticanului de astăzi.

Contemplarea primei sculpturi dintre cele enumerate, Pieta, înafara strălucirii marmurei de Carrara, care după cum am enunţat mai devreme în lucrarea de faţâ, se bucură de superlativul marmurei în lume, căci luciul aparte, densitatea, puritatea acestui material nobil ce se regăseşte numai în aceste locuri ale Florenţei, sunt de neegalat, se poate întrevedea şi sclipirea de geniu a lui Michelangelo, căci frumuseţea, puritatea, gingăşia Fecioarei Maria, fineţea trăsăturilor pe care a reuşit artistul să le redea prin procedeuri aproape necunoscute, însă cu siguranţă de neegalat şi în ziua de azi, aşadar aspectul imaculat contrastează puternic cu suferinţa copleşitoare pe care o îndură văzându-şi unicul Fiu neînsufleţit, pentru a reieşi subliminal mesajul nobil al dragostei desăvârşite si al sacrificiului suprem. Însă aparte de aceasta, iluzia optică creată, ce redă emoţia supremă, Isus Christos pare că alunecă din braţele ei firave şi ai impresia vagă de a întinde braţele să prinzi trupul inert al Mântuitorului care curge ca o undă profund perceptibilă în calea vântului stăruitor al timpului, lăsând în urmă amărăciunea clipelor trecute, pierdute ori alterate de găndurile viciate umane. Fecioara e pură, e întruchiparea fiinţei virgine ce se ţine departe de dorinţe carnale de orice fel ce pot scădea induranţa fiinţei în timp.

Cariera de marmură de la Carrara era locul de origine a multora dintre statuile artistului, unul din puţinele locuri unde se regăsea printre oameni, printre cei asemenea lui, cei ce recunoşteau adevăratele valori ale acestei roci nobile, după cum însuşi Michelangelo afirmă: „E un material tare, însă totuşi maleabil, rece şi totuşi cald, nu există nici măcar o idee, chiar şi a celui mai bun artist, ce nu poate fi materilizată din acest material. Dar mai întâi trebuie separat de munte, apoi trebuiesc construite drumuri pentru a transporta blocul uriaş de piatră în oraş, să improvizez înainte de asta diferite sisteme de scripeţi şi alte asemenea angrenaje, căci sunt multe obstacole şi riscuri în calea unui sculptor, pierderea vieţii e unul dintre ele”. Transportul celui mai bun bloc de piatră la cea dată se făcea cu ajutorul unor sănii pe povârnişul abrupt al muntelui. Sacrificiul suprem este pus în balanţă cu visul divin al nemuririi. 

David e întruchiparea simplităţii geniale, el personifică forţa, siguranţa, energia, puterea, este magnific. A fost durat într-un bloc de piatră înalt de patru metri. Lui Michelangelo i-au trebuit aproape opt luni pentru a alege cel mai bun bloc de piatră, din care să redea viaţă statuii impisonierate în interiorul lui, aşa cum afirma însuşi artistul. David este cea mai cunoscută statuie a lumii.

În timp ce lucra la statuia ce avea să înfăţişeze personajul biblic Moise, ciobind din greşeală genunchiul acestuia, ar fi strigat mâniat şi în acelaşi timp impresionat de propria lucrare către statura ce întruchipa perfecţiunea trupului uman:  „De ce nu vorbeşti?”

Marmura este un material greu de prelucrat chiar şi cu tehnologia din ziua de azi, nu pot să-mi închipui decât că era la limita imposibilului să atingi o asemenea perfecţiune, rafinament şi fineţe cu unelte aproape primitive, căci în prelucrarea marmurei ai nevoie de forţă brută însă precizie de chirurg, şi o mică spărtură a materialului necontrolată poate duce la un dezastru până la compromiterea întregii munci, trudită cu sârg pînă în punctul respectiv.

Vestigiul sabiei întâlnit la mulţi oameni de seamă ai omenirii, obiectul ce redă orgoliul şi puterea tipic masculine, s-a preschimbat în mâinile binecuvântate ale lui Michelangelo luând forma dălţii cu care sculpta, şi după cum însuşi afirma, Michelangelo făcea concurenţă însăşi naturii. Obiectul vinovat de luarea atâtor vieţi nevinovate s-a preschimbat pentru a servi unui scop mai nobil decât orgoliul şi puterea, pentru a reda pasiunea omenească sub chipul cel mai de preţ al sublimului, al senzualului sublim.

Aroganţa ignoranţei este întruparea răului suprem, a îngerului întunecat al conştiinţei umane, pe care-l condamn pentru toate nenorocirile ce le-a provocat omenirii, şi pe care prin puterea pe care mi-o conferi, tu, cititorule, îl arunc în lumea de Dedesubt, pentru a nu ne mai chinui existenţa!

„Dumnezeu mi-a dăruit talentul, datoria mea este perfecţiunea, nu doar cu mâinile mele, dar şi în conceptul ideilor de bază ale iubirii, bătălia pe care o duc între frivolitate şi pasiune. Inamicii spun că sunt infatuat pentru că îmi place să fiu singur. Când altcândva să pot auzi cuvântul Domnului?”

Michelangelo a fost un om foarte bogat în apogeul vieţii sale, însă după cum el însuşi spune „Întotdeauna am trăit ca un om sărac, mâncând frugal, bând aproape nimic şi dormind puţin, m-am devotat frumoaselor idei ce înfloresc dintr-un spirit divin”; dormea adesea îmbrăcat cu hainele pline de praf de marmură, praf divin în care steluţe mici de piatră îti intră în piele pentru a-ţi otrăvi sângele cu proprietăţile sale, nobile şi divine.      

Deşi sculptor, s-a împotrivit cu tărie gândului de a putea duce la bun sfârşit o asemenea provocare dar a acceptat o nouă experienţă, fresca, ce s-a dovedit a fi una din cele mai grele sarcini ce i s-au dat. Pe tencuiala proaspătă pictura frescă trebuie făcută repede şi cu măiestrie desăvârşită.

Tavanul capelei Sixtine reprezintă odiseea cea mai mare din istoria artelor, cu o durată de mai bine de şase ani, oda cea mai cunoscută a agoniei unui artist sau a imnului de sacrificiu suprem, căci fresca este cea mai grea dintre arte.

Când unul se uită pe tavanul unei încăperi e semn de plictiseală, ce poate duce la depresie, căci de eşti singur în pat te laşi pradă gândurilor negre şi a anxietăţilor general umane însă când priveşti tavanul Capelei Sixtine o senzaţie de maloare şi vertij te cuprinde şi căzut în profunzimea tridimensională ţi-e frică ca nu cumva să-ţi zdrobeşti genunchii. Michelangelo a pictat precum un sculptor, tridimensional. Imagini panoramice pe un tavan concav ce are puterea sa le ofere o a treia dimensiune, cea spaţală, creând efectul de adâncime, de profunzime.

Violenţa şi brutalitatea sunt şocante descriind îngeri ce aruncă trupuri păcătoase în iad, aşa cum e pictată de Michelangelo, Judecata de Apoi, căci ce poate fi mai trivial, mai urât, mai pervers decât iadul. Cu siguranţă pe pereţii Capelei Sixtine se regăsesc demonii ce îi chinuiau liniştea spiritului său în sfera lumească, dar şi îngerii ce-l inspirau pentru a-l face să cuprindă stări înălţătoare cu ajutorul cărora călătorea pe tărâmuri ancestrale, instrumentele folosite erau rejecţia senzualului şi inspiraţia divină pentru a clădi pe rând raiurile şi iadurile mai mult sau mai puţin iluzorii ori reale ce le clădim fiecare din noi în lumea noastră intrinsecă, cu scopul nobil de a-şi regăsi propria imortalitate.

„Siguri de moarte, dar nu încă pe deplin în braţele ei”, viaţa e scurtă şi puţină mi-a mai rămas pentru a-mi curge prin vene, cuprins de speranţă şi teamă pe deopotrivă, pentru a ajunge după îndelungă reflecţie interioară, la meditaţia superioară a nimicniciei, a inefabilului, a zădărniciei faptelor existenţei omeneşti, căci de ne-am lepăda de fruct am putea să întrevedem adevăratul scop al vieţii, toată această măiestrie demonstrată, etalată, îngrijită, perfecţionată, dispare pentru a regăsi locul suprem al meditaţiei, al existenţei, al non existenţei, al coexistenţei, pentru a ajunge la nevoia primordială a pocăinţei şi a iertării păcatului strămoşesc de a ne naşte oameni în pragul iminentei morţi mânaţi de nevoia purificatoare de a ne întoarce la origini în drumul inconştient al destinului omenesc înafara oricărei vine a păcatului.

Mesia celor ce se pocăiesc şi al celor credincioşi în promisiunea salvării de la damnare, este a celor deschişi la înpărăţia cerurilor, prin sacrificiu la penitenţă spirituală faţă de toate răutăţile lumii.

Emoţia morţii e orifică, groaznică, însă trebuie acceptată de fiecare din noi după tăria spirituală, căci ştiu că experienţa, procesul cel mai brutal al morţii e despărţirea fizică de restul lumii.

Trivial spus, Adam are forma unui unui om resuscitat la viaţă de un difibrilator electric modern, însă forma trupului său aşa cum este el înfăţişat pe peretele din faţa altarului Capelei Sixtine în Scena Creeării lui Adam, are o putere intrinsecă imensă, căci abia insuflat suflul vieţii, se percep mesaje multiple, toate cu semnificaţii profunde, căci Adam este trupul viguros şi puternic pe care îl însufleţeşte Dumnezeu şi îi dăruieşte viaţă pe pământ, în timp ce Christos aşa cum este redat el în anii de resemnare ai artistului, este trupul ce îl redă pământul înapoi, un trup frânt sub înrobirea lumească a existenţei, şi iată deci ce poate spune trupul despre condiţia gneral umană, ca o dovadă vie sub forma frescelor din epoca renaşterii.

Dumnezeu este aproape de noi, însă nu fizic printre noi, căci el ne îndrumă însă nu ne vorbeşte, ne dă speranţă însă nu ne apără de moarte, căci aşa cum este înfăţişată de Michelangelo, comunicarea dintre om şi divin se face prin intermediul spiritului, nevăzut, necunoscut, căci scena, după cum afirmă unii este surprinsă de autor chiar înainte ca Adam să primească harul divin al vieţii, înainte ca degetul lui Adam să fi atins degetul Domnului, însă eu afirm că tocmai acela e momentul magic al scânteii supreme al vieţii, degetele nu trebuie neapărat să cunoască atingerea fizică, geniul lui Michelangelo e mai presus de condiţia omului de rând, ce îşi închipuie Dumnezeul sub o formă concretă, duhul sfânt aş zice eu, spiritul suprem, ca pe o entitate materială, Dumnezeu ne dă viaţă, ne însufleţeşte, ne comunică chiar, aşa cum e descris de Michelangelo, printr-o formă non fizică, o formă superioară, deasupra conştientului uman.

Am asistat la voiajul incredibil al unui suflet desăvârşit în persoana unui artist a cărui mâini au creat viziunea miracolului.

Şi dacă am vorbit de Capela Sixtină, trebuie să aducem aminte şi de Francisc de Asisi, canonizat drept Sfântul Francisc, ocrotitorul Italiei, cel care a creat unul din cele mai puternice, mai pure şi mai nobile dintre ordinele credinţei creştin catolice, căci Ordinul Franciscanilor se leagă de-a lungul istoriei cu ridicarea sau refacerea multor lăcaşuri de cult, printre care şi minunata capelă a palatului papal de la Roma, ridicată în timpul lui Papa Sixtus al  IV-lea.

Legenda Sfântului Francisc povesteşte despre cum acesta văzând casa Domnului dărăpănată a auzit vocea lui Iisus Christos care l-a rugat să o refacă, de atunci rămânând în grija Ordinului Franciscan de a se îngriji de lăcaşurile de cult creştine, din acest ordin făcând parte şi Fryer Tuck, cel care alături de Robin Hood fură de la bogaţi şi dă săracilor, nobilă şi plină de admiraţie misie şi slujire întru numele Domnului. 

Atâta timp cât avem o legătură ombilicală cu natura, mi se pare cea mai mare idioţenie auzită vreodată în gura acelor asa zişi oameni ai cărţii, falşi erudiţi, ce promovează lupta omului cu natura. Natura ne dă puterea absolută de a ne vindeca prin gând, prin karmă, şi cel ce comunică la nivel subliminal, organismul viu de care nu suntem din păcate capabili să-l pătrundem, nemivorbind de a-l controla, este subconştientul nostru, divinitatea din noi ce controlează tot, căci cine ar fi în stare să fie conştient îndeajuns pentru a şti şi a comanda propriului organism câtă insulină să secrete pancreasul. De fapt ajung la concluzia că ne folosim de toată puterea de gândire a creierului însă ne concentrăm atenţia, incapabili de autocontrol, asupra stării noastre vegetative, asupra consumului infinit şi lacom de care fiinţa umană este răspunzătoare, căci aşa cum spunea cineva deunăzi, dacă stomacul are o limită de saţietate, gâtlejul ne este infinit. Mintea influenţeză celula şi invers, echilibrul acido-bazic al sângelui nostru ne asigură sănătatea, căci avem viaţă în sânge, zahărul consumat în cantităţi mari poate fi mai periculos decât heroina, diferenţa o face omul, prin atutocontrol, capabil ori ba să-şi stăpânească lăcomia.

Revin şi spun, că nu sunt eu cel care mă fac responsabil de aceste scrieri, datorez totul inspiraţiei divine, căci nu poţi să gândeşti ceva pe care Dumnezeu nu l-a gândit deja înaintea ta, nu poţi spune ceva pe care Dumnezeu să nu-l fi rostit în mintea ta, nu poţi contempla măreţia Domnului dacă nu EL ar fi creat ochiul. Ideile există undeva în nişte oraşe astrale, iar cei cu adevărat iluminaţi au acces la aceste cunoştinţe.

Martin Luther King a spus: Orice ai fi, oricine ai fi şi oriunde ai fi, eşti cineva! Aşadar să dăm putere individului şi să facem să iasă la iveală doar Binele lăuntric! 

Scânteia magică a întrevăzut-o şi Michelangelo între degetele lui Adam şi cel al Dumnezeului nostru, ea este semnul declanşator al angrenajului  divin.

Teoria evoluţionistă s-a emancipat, Universul se organizează după sine, forme noi ale unor specii iau naştere ca urmare ale unor modificări din cauza schimbărilor la nivel planetar a tuturor elementelor ce întreţin viaţa, apa, aerul, solul, Cosmosul. Materia e viaţă, se reproduce de la sine. Materia s-a născut cu ajutorul scânteii magice a probabilităţii, a nesiguranţei, a coincidenţei, a hayardului, căci aşa dorim să o percepem în ignoranţa noastră, negând până şi în faţa adevărului suprem existenţa Lui. Doi atomi au dat naştere după ciocnirea lor la alte multe particule, microcosmosul se oglindeşte ca întotdeauna în macrocosmos, celula familiei e cărămida de bază a Universului.

Tind să cred în teoria evoluţionistă chiar dacă mai are multe de lămurit, aş tinde să cred şi în teoria hibridă, a colonizării pământului de o rasă alienă, asemănătoare nouă, însă nu avem nici măcar dovada unei existenţe superioare acolo undeva, deşi viaţă există şi în alte colţuri ale Universului. Se pre poate să fie o combinaţie a ambelor teorii, căci o specie alienă poate fi şi o bacterie purtată de vânturi cosmice pe Terra care în decursul a milioane de ani să evolueze astăzi pentru a descrie specia superioară.

La început, materia era dezordonată, însă în urma atracţiei indestructibile dintre doi atomi, în urma ciocnirii lor, deloc întâmplătoare, au luat naştere particulele din care s-a născut, mai apoi, praful cosmic, ca prin acumulare, acesta să formeze stelele, planetele, cometele şi meteoriţii.

Dumnezeu este particula, este atomul, pentru că se regăseşte oriunde, se concretizează în materie sub forma energiei pe care o conţine oxigenul pe care îl inspirăm, o percepe ochiul în culoarea caldă a soarelui. De am putea vedea energia, de am putea sa o distingem concret în spaţiul ce ne înconjoară şi ne desparte fiinţa de mediul plin de mister al divinului, nevăzut, decât cu ochii minţii, poate că nu am mai fii atât de îndoielnici în privinţa Vieţii şi a Speranţei, dar mai ales nu am mai fii atât de sceptici în privinţa Spiritului nostru şi a Spriritului Suprem Creator.

O să fim cu toţii martori la sfârşitul Universului din care facem parte, dar într-o altă stare a materiei decât cea pe care o întrupăm acum. Natura e perfectă, tocmai prin diversitatea ei.

Dacă Universul ar fi finit, mărimea nu ar mai conta, însă totul s-ar reduce la o singură particulă, şi aceea o reprezinţi tu-Elochai.  

Spiritul Mikael, în urma păcatului suprem, acela de suicid, pe care Mekuatl l-a înfăptuit, a fost pedepsit spre a se scinda, o parte a sa, cea mai înălţătoare, şi anume cea mai pură, cea mai elevată spiritual, cea mai iluminată şi mai emancipată, a prins forma ce a desăvârşit opera lui Michelangelo şi care se va mai arăta lumii sub alte diferite forme, la fel de geniale, întrupându-se în persoana celui mai mare filozof al cifrelor, Albert Einstein, din păcate aceasta nu a mai cunoscut o altă stare fizică concretă de atunci şi îi vor mai trebui câteva secole până să poată cunoaşte din nou viaţa pământeană în formă umană.   

          Einstein a descoperit formula matematică ce îl descrie pe Dumnezeu, E=mC2, adică Eli sau Dumnezeu asa cum este el cunoscut şi denumit pentru prima oară de către om şi precum Mântuitorul nostru îl strigă răsitgnit pe cruce Eli, Eli, lama sabachtami?, este egal cu man by his consciusness at square, adică produsul dintre om şi conştiinţa sa la pătrat. 

Veşnicia e dimensiunea sufletului, căci rămâi veşnic în amintirea celor dragi, însă infinitul e dimensiunea spiritului care se propagă peste ani de lumină şi caută iluminarea absolută spre a se alătura Spiritului Suprem Creator.

O a doua parte, cea obscură, meschină, însă nu fără şansa de a cunoaşte din nou lumina şi care va trebui să reia drumul anevoios către emancipare absolută de la zero, a suferit întruparea lui Miguel DeSantos, un matelot ce se va înhăma, alături de Cristofor Columb, către o destinaţie, necunoscută până atunci navigatorilor, spre vest, cea a descoperirii Pământului Nou, şi pe aceasta o vom lua în discuţie.   

          Situându-mă din nou la limita ce marchează sfârşitul ignoranţei şi începutul erudiţiei, am să încep povestea lui Cristofor Columb, dar mai ales a lui Miguel DeSantos.

            Miguel era un tânăr navigator de 28 de ani. Un spirit visător ce se regăsea adesea pe punte contemplând singur întindrea nesfârşită a apelor lumii. Valurile îi mângâiau singurătatea, iar vocea mărilor îi alina tristeţea. Nu iubise până acum nici o fată, gândea cu întristare că nu va putea iubi vreodată, că nu e capabil de un asemenea sentiment nobil, că e prea urât pentru a plăcea vreunei domniţe, şi fiind plecat atât de des, cutreierând lumea, îi era aproape imposibil să-şi gasească ca şi ceilalţi, iubirea vieţii lui, căreia să îi scrie scrisori lungi, în care să-i destăinuie sentimentele ce le are pentru ea şi locurile minunate ce le-a văzut, oamenii feluriţi ce i-a întâlnit, clipele de groză de furtună pe mare, animale şi fructe de care nu avea măcar habar că ar putea exista.

          Visa îndelung la ea, şi-o închipuia cu ochi albaştri ca marea, cu părul bălai, firavă şi subţire, visătoare precum el, cu gura mirosindu-i a levănţică, cu trupul zvelt, fugind spre el, întâmpinându-l de fiecare dată când trăgea acasă în port.

          Himera înşelătoare îl năucea în fiecare noapte, îl tulbura, îi neliniştea somnul, căci o vedea de fiecare dată, dar parcă îi era imposibil să ajungă la ea, îşi dorea nemărginit de mult să ajungă la ea, să o mângâie, să o sărute, însă nu putea să înţeleagă de ce îi era cu neputinţă de imposibil ca măcar pentru o clipă să o simtă, să se bucure de căldura sufletului ei.

          Minunea se înfăptui, când un unchi de al său, îi prezentă nepoata unui moşier bogat, prieten de al său. Ea se numea Maria del Costa, şi era precum o visase el, îi fură inima de îndată ce o văzu, însă pentru că tatăl ei se împotrivea ca ea să umble cu un sărăntoc ca el, le interziseseră a se vedea vreodată.

Miguel, se furişa însă noaptea, reuşea cu greu să treacă de paznicii  haciendei întinse, însă deprins de mic a se furişa printre vii, când fura struguri ca să-şi potolească foamea, cunoştea secretele orientării în labirintul imens al viilor întinse de pe dealurile Andaluziei.   

Îi recita  serenade îndelungi şi se mulţumea cu o simplă sărutare din partea ei. Îi era uşor să escaladeze peretele vilei sale, împânzit cu plante ornamentale de tot felul, printre care şi o ghirlandă bătrână ce parcurgea întreg peretele până în vârful clădirii, ce se agăţase puternic de tencuiala îmbătrânită. Mama Mariei spunea deseori înainte de a se stinge că aceea e planta ce o să-i călăuzească paşii în viaţă, precum i-a prezis  ursitoarea când o plantase la naşterea ei în grădina din spatele casei. Bobul de mărimea unei  castane se maturiză acum într-o liană puternică cu încrengături mii, de toată splendoarea.

Numele navigatorului Cristóbal, cel care îl are pe Hristos, şi Colón, Sfântul duh, sau porumbelul,  de aici si semnătura lui Columb anterioară anului 1492 care se poate citi Xpo ferens , purtătorul lui Hristos şi care ar putea face referinţă la Ordinul lui Hristos, la care ar fi putut adera.  Aceeaşi inscripţie XRO sau Chi şi Rho, o întâlnim şi mult mai devreme în istorisirile noastre, o poartă Constantin cel mare în luptă pentru a fi învingător şi pentru a intra triumfător în Roma, după care se va încorona drept concducătorul suprem al Imperiului Roman.

Teoria cea mai citată de către istorici susţine că, Columb ar fi traducerea din castiliană în italiană, Cristoforo Colombo, care era fiul lui Domenico Colombo, ţesător şi apoi comerciant, şi al Susanei Fontanarossa. Potrivit acestei teorii, nu era un copil educat şi de aceea se iniţia în lumea navigării la o vârstă foarte fragedă.

Se pare că între anii 1474 şi 1475, Cristofor Columb ar fi călătorit până la insula Chios, posesiune genoveză în Marea Egee, ca marinar şi, foarte posibil, comerciant.

Povestea lui Columb o cunoaşte toată lumea, e arhietipul explorării umane, omul, mânat de instinct, cu credinţă în ajutorul  Divin, pleacă în necunoscut,  pentru a-şi dovedi geniul.

Miguel este unul dintre acei mateloţi care se înhamă cu riscul de a-şi pierde viaţa plecând în necunoscut, fără o determinare exactă în timp a cât le va necesita pentru a explora ape întinse pe drumuri nebătute de nimeni.

Nu am să scriu neapărat despre încercările la care au fost supuşi aceşti bravi deschizători de drumuri şi iniţiatori ai explorărilor geografice, punându-şi viaţa în joc pentru o miză necunoscută lor, aceea de a decoperi pământul cel nou, deşi în căutare de o nouă rută spre indii, piaţa cea mai valoroasă de la capătul lumii de atunci,  tărâmul mirodeniilor şi a altor plante şi produse de care europenii aveau mare nevoie, dar am să scriu despre povestea unui singur marinar de atunci, cred eu reprezentativ tuturor exploratorilor din toate timpurile.

E adevărat, Cristofor Columb, a dorit să ascundă misiunea sfântă pentru care a fost delegat, acea de a purta cuvântul Domnului necredincioşilor, dar şi de a deschide noi porţi omenirii spre noi orizonturi ale cunoaşterii, dar numai prin prisma adevăratei credinţe, aceea că la capătul lumii ori nu, Dumnezeu e pretutindeni, instinctul şi încrederea sunt adevăratele forţe supranaturale ale omului.

Acasă! Acolo e locul unde vreau să ajung! Îşi spunea mereu în peregrinările sale prin lumea largă, Miguel. Deşi odată ajuns acasă parcă marea îl chema cu şoapte suave, aştepta cu nerăbdare din nou îmbrăţişarea apelor lumii, ca o taină lăuntrică de care nu se putea dezice, nu se putea împotrivi. Scria, scria fără încetare, pentru a-şi potoli dorul de casă, dar mai ales dorul ce îl chinuia amintindu-şi de ea.

Şi ea, stătea adesea închisă în camera ei şi privind pe fereastra mare ce deschidea intrarea spre balcon, vântul uşor necăjindu-i părul o inspira în scrierile profunde de dragoste.”Simt că nu mai rezist, nu mai pot să îndur chinul ce mi-l pricinuieşte dorul tău, te vreau mai mult când vrei să pleci, te vreau mai mult când mă renegi de frica tatălui meu, te vreau mai mult când ochii îţi sunt reci, te vreau mai mult când nu-mi zâmbeşti” Maria scria şi o lacrimă amară îşi făcu apariţia licărind în ochii ei sufletul arzându-i de nerăbdarea de a-l revedea.

„Mă rătăcesc în drum spre lumea ta! În ochii tăi, regăsesc cerul, în glasul tău îmi şopteşte marea. Tu îmi dai motiv să mă cred în rai!” Scria Miguel pe puntea vaporului ascultând valurile mării cum lovesc pupa vaporului.

„Prin ochii tăi, spiritul îmi şopteşte că mă doreşte şi mă vrea, nespus de bine şi de mult, vagabondul meu brunet şi ştiu că nu ai să mă uiţi mereu, şi de ar fi şi măine, la mine ai să vii plângând de dor, văitându-te de amar în suflet, eu am să-ţi mângâi durerea şi de răni am să mă îngrijesc, căci sufletel îţi ştiu stors de atâta chin şi suferinţă”.

„Groaza mă cuprinde, frumoasa mea Maria, când mă gândesc că am să plec şi nu am să te mai regăsesc, însă sufletul îmi este rece, atunci când tu nu mă vrei, îngheaţă de fiorul rece al morţii iubirii noastre. Amăgeşte-mă şi lasă-mi spiritul să bântuie în lumea visării minciunilor tale. De ce sunt orb, de ce nu-mi este foame, de ce simţirile-me mor, de ce alerg cu disperare să te reîntâlnesc. Orice aş scrie, orice aş face ar fi în van, dacă tu nu ai exista. Iubire, duplicitară eşti, căci mă laşi să mă încred în speranţele tale deşarte. Aş dori să pot scăpa de încătuşarea blestemului ce-mi înceţoşează gândirea şi să simt din nou fericirea de a trăi, solitar şi egoist, singur simţindu-mi fiinţa. M-am uitat spre vest, nimeni care să-mi stea alături, m-am uitat spre est, nimeni să-mi ajute, m-am uitat într-însumi şi tot n-am găsit pe nimeni, mi-am ridicat privirea spre Dumnezeu şi mi-a indicat calea spre casă, căci eu, în braţele tale, din nou vreau să mă regăsesc”,  îşi nota Miguel aceste gânduriînjurnalul personal de care nu se despărţea niciodată…..

… Sunt pe o plajă însorită, de a care nimeni nu ştie, nu bănuie măcar, căci e pustie, nelocuit… îţi scriu în acest moment şi ascult marea, valurile ei purtate de cele patru vânturi, venite de prin toate colţurile lumii, se izbesc zgomotos de ţărm, şoptindu-mi cu glasul mistic al naturii, plin de miresme saline şi parfum proaspăt de mare, istorisindu-mi poveşti cu marinari ai marilor flote ce au stăpânit odată lumea şi apele ei întinse, aflând de la mine de navigatori ce au călătorit spre apus, spre capătul lumii, ducând civilizaţia umană spre noi culmi, explorând necunoscutul ştiut numai de imaginaţia omenească, marea împărtăşindu-mi despre corăbii scufundate de sângeroşi şi nemiloşi piraţi, prevestind furtuni ce am să întâmpin şi ţărmuri pline de farmec, iar venirea întunericului transformă totul în neant, singuratica Lună, fiind singura cale de lumină ce ne ghidează drumul neştiut de nimeni….

Stau şi scriu şi marea mă îmbie şi mă gândesc în acest moment la tine. Sper ca valurile să-mi poarte a mele şoapte de iubire până la tine, în îndepărtata mea glie, ţară şi pământ.

Marea îmi spune cu ultimele tale şoapte, le poartă până la mine, ascultându-ţi dorinţa, îmi aduce vorbele tale, pline de iubire, mi-e dor de tine soţul meu, mi-e dor şi asta nespus mă doare, mi-e dor să te strâng din nou în braţe, mi-e dor să ne iubim în marea cea albastră, în oceanul infinit te regăsesc pe tine, mai mult ca niciodată.

Nisipuri fine, şiraguri de perline, miresme ale vremii de altădată păstrate în valurile de mătase, comori ascunse în adâncurile apelor ce le-am cutreierat, toate ţi le ofer cadou în schimbul unui singur sărut de al tău.

De când sunt pe mări, lumi am cutreierat, lume am văzut, lume am cunoscut şi lume a ştiut de dorul ce-l îndur.

Cerul infinit când îl privesc, mă simt mai liniştit şi calm, căci oriunde aş fi, pare a-mi spune mereu, bine ai venit, bine te-am găsit, eşti la tine acasă, acum şi aici.

Cerul şi cu marea, albastrul nesfârşit, nu pot descrie, iubirea ce o port, eu ţie.

Sper ca vântul să fure cuvintele ce le aştern acum pe hârtie, şi să le poarte până la tine, într-o îmbrăţişare caldă şi să te sărute mai cu dor decât mine.

“Sărutări pătimaşe, mângâieri suave nu-mi dau pace şi mă bântuie noaptea, ies pe punte şi marea mă dezmiardă şi-mi mângâie nesomnul, luna mă sărută şi mă înveleşte cu lumina ei caldă, vântul aripi de viaţă îmi insuflă, universal se apropie şi-mi spune, că toate acestea un fine au să aibă, iar iubirea noastră până la acea clipă, când împreună ne vom fericii de toate bucuriile vieţii şi nicicând în neantul lumii nu o să se piardă, căci nu se va stinge sub povara greutăţilor ce le vom întâmpina, toate acestea sunt menite a ne încerca şi a ne testa, forţa, şi puterea iubirii ce ne leagă.”

“Mi te-nchipui, te văd precum o sirenă, vântul îţi mângâie părul, marea îţi loveşte uşor trupul, aşezată pe o stâncă, stropii albi şi mari ai valurilor ce se izbesc cu putere îţi udă trupul şi pielea ta moale sclipeşte în lumina soarelui răsare.”

Femeia e pocalul vieţii ce ascunde într-însul mistere, secrete, neaflate de nici un savant până în prezent….

Privind stelele, soarele, tot ce-l înconjoară, Miguel scrise…

“Un legământ de lumină e între noi,Tu în zodia Speranţei,Eu în zodia Visării,Eu Mândrul Soare,Tu Vestita Lună,Cerul ne desparte şi tot el ne adună,Doar pentru o clipă ne întâlnim dr ne ştim de-o veşnicie,La amurg ori la răsărit,Nu avem timp măcar de o vorbă,

Ne sărutăm şi lumii ne ivim,O rază de-a mea,Un colţ de al tău,

Lumina,Tu noaptea ne îndrumi,Eu ziua, printre nori.

Din răsputeri ne străduim prin iubire să strălucim.” 

    

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s