„Povestiri urbane”-schiţe

                                                Povestiri urbane

                                                            Pensionarul şi căţelul

Ce duios, un tablou care-ţi înmoaie sufletul. Un pensionar în redingotă cu o pălărie în cap plimbând un bişon cu o vestuţă roşie, croşetată din mohair de băbuţa consoarta domnului din imagine. Şi afară plouă mocăneşte, şi moşul are acelaşi pas sacadat indiferent de-i soare sau plouă. Căţelul scutură capul uşor şi mai adulmecă din când în când trecerea vreunei potăi pe aleile parcului sau prin parcarea de prin jurul blocurilor.

Dar nu trecător oarecare nu e la fel de sensibil văzând cum pe trotuar se scurg căcăreze şi polaia abia reuşeşte să spele pişatul javrelor, maidanezi cu pretenţii de rasă doar pentru că locuiesc la bloc şi se îndoapă cu resturile de la masă.

E o doamnă în vârstă, o cunoaşte trecătorul nostru, are un ciobănesc unguresc, care se cacă cât un om îmbuibat după o masă copioasă. Altfel exemplarul e frumos şi blând, stăpâna e numai miere când i se laudă patrupedul, dar balega de dimensiunea unei pungi ecologice pute de-ţi pică nasul în zilele toride şi rezistă şi la aluviunile a trei zile ploioase.

Drăguţi, simpatici, dar adunaţi naibii după ei! se gândi trecătorul. Dacă îţi iei un câine, asumă-ţi responsabilităţile pe care acest lucru le implică. Adună căcatul după câinele tău, nimeni nu e obligat să o facă în locul tău! îşi spuse trecătorul scrâţnind din dinţi a înjurături amare. O să mă cac şi eu într-o zi în faţa uşii lor, mă întreb cum o să reuşească să ocolească drăcovenia care o să-i privească cu ochi nevinovată, că nici pe aia sigur n-o s-o adune, o s-o lase să putrezească acolo! 

 

                                                                    Câinele filosof

Un câine stătea cu botul pe labele din faţă şi privea la celălalte lighioane din grajd. După un timp, puţin dezgustat, puţin obosit  grăi:

-Măi calule, uită-te şi tu la tine o clipă, ce faţă lungă mai ai! Păi tu nu te-ai săturat de viaţa asta de mizerie? Toată ziua tragi la căruţă, stăpânul te atinge repede cu biciul dacă nu tragi cum trebuie şi seara de-abia îţi dă o mână de fân să ai şi tu ce rumega. Calul se uită la el, nu spuse nimic, privi aşa cum era obişnuit, mereu înainte. Câinele văzând că nu prea are calul chef de vorbă se-ntoarse către vacă.

-Ia uite la ea bovina! Stă şi molfăie acolo în colţu’ ei, o mulge toată ziua stăpâna, ba o mai pune  şi stăpânul  la jug şi ea în schimb n-are curaj să ceară nimic. Aşa-ţi trebuie, îţi meriţi soarta!  Vaca nu-l băgă în seamă nici ea pe câine, mulţumită să-şi rumege  mâncarea liniştită mai departe. Atunci câinele îşi îndreptă privirile către porc.

-Măi porcule, şi tu ce mai zici? Îţi aduci aminte… Stai aşa, că parcă tu nu eşti porcul de anul trecut! exclamă câinele şi-şi îmghiţi limba pe dată

 

                                                                        Oglinda

Se privi în oglindă. Se văzu pe sine acum 20 de ani şi se văzu pe sine peste alţi 20 de ani, putea spune că e acelaşi deşi s-a schimbat mult de cum se ştia şi simţea că multe schimbări va mai suferi. Îşi aduse aminte de marile încercări ale vieţii care acum îi păreau nimicuri dar atunci ar fi jurat că o să-l învingă, că nu le va depăşi ba chiar o să-i vină de hac.

Era căsătorit, avea un copil, va rezolva şi problema cu casa şi va găsi cel mai bun doctor pentru problema aceea, va face rost de bani, era sănătatea fericirii sale în joc. Lumina ochilor odraslei sale era mai presus decât el. Putea să moară mâine sau chiar azi, ar fi putut să fie mort de ceva vreme deja, poate că va mai trăi 60 de ani de-acum încolo, cine poate şti?Problema cu moartea, nu e că ea va veni ori ba, ci când?  Să mori când vrei tu, da asta ar fi o realizare. Când ai face-o când eşti cel mai disperat sau cel mai fericit? Dacă acum eşti disperat poate că vor veni clipe mai luminoase, dacă eşti fericit de ce naiba să te omori.

La asta se reduce tot? Se-ntreba singur în baie privind în oglindă. La asta se reduce tot? La chin, la zbateri, la probleme? La asta se reduce tot? Bun, şi după aia? Nu mai urmează nimic? Un premiu ca de sfârşit de viaţă. Laude, aplauze, decoraţii, măcar o diplomă din-aceea gata tipărită care ţi se-nmânează cu spaţiul pentru numele tău lăsat gol. Liber să completezi orice, liber să-ţi asumi orice identitate.

O visase azi noapte, nu i se mai arătase de ceva vreme, se-ntâmpla din ce în ce mai rar să i se dezvăluie în procesele sale onirice.  Îl chinuia himera aceea ispititoare câteva zile până reuşea să o dea uitării. Moartea o fi însemnând să-ţi doreşti odihnă? Somn? Sau visare? Se-ntâmplă poate doar că ţi se afundă piciorul cu care calci în lumea celor drepţi tot mai adânc în abisul neantului. Şi dintr-o dată te trezeşti că te-ai afundat de partea cealaltă a realităţii. Ciudat cuvânt „trezirea”, poate o să reuşească să-mi spună şi mie care-i lumea viselor şi care e cea reală.

Oglinda se apropia de el şi el se speriase, asta îl sustrase din lumea din buricul său pe care pătrunse prin cordonul ombilical al introspecţiei. Îşi dorea mult să rămână în pântecul forului său interior, era atât de primitor acolo. Un fior îl trecu la gândul că s-ar putea scufunda în sinele propriu, mai avea încă multe de rezolvat pe lumea asta, e timp şi pentru retragere. E timp şi pentru odihnă, de visat, visăm tot timpul.

 

                                                            Doctor Hex şi Domnul Hu

Domnul Hu a dorit să ştie ce mecanisme psihice definesc un om, aşa că l-a rugat pe prietenul său, colaborator şi entuziast susţinător al cauzelor sale, Doctorul Hex, să realizeze un experiment prin care să reiasă latura definitorie a caracterului uman. 

Doctorul Hex a întocmit o listă în care  a descris portretul robot al cobaiului care se va supune experimentului lor. Doctorul Hex a stabilit că cel mai bun subiect ar fi un individ de gen masculin, cu vârsta cuprinsă între 28 şi 38 de ani, necăsătorit, fără părinţi sau cu relaţii parentale mai reci, fără prea mulţi prieteni, nu prea viciat, nici foarte credincios, cu un job derizoriu, activitate anostă şi o viaţă aproape mizeră, cu alte cuvinte un exemplar de care societatea s-ar putea lipsi dar destul de abil cât să redea trăirea experienţei de care va avea parte şi totodată un specimen reprezentativ şi  relevant pentru societatea actuală.

Domnul Hu găsi pe dată un tânăr dispus contra unei sume de bani să se supună de bunăvoie experimentului. Deşi omul nu prea înţelese clar despre ce era vorba, se gândi că nu i-ar strica ceva bani în plus, mai ales că intrase în ceva datorii din cauza pariurilor sportive.

Tânărul odată ajuns în laboratorul Doctorului Hex fu adormit punându-i-se un somnifer în băutură. Când se trezi tânărul nostru se găsi legat cu o funie deasupra unui puţ în care un cazan mare cu ulei fierbea scoţând bule fumegândă care stropeau zgomotos. Deşi cazanul era la o adâncime considerabilă, de vreo trei-patru metri, individul devenit cobai simţea cum căldura îi frigea tălpile. Domnul Hu îi spuse subiectului său care atârna gol puşcă deasupra capetelor lor, că Doctorul Hex aflat lângă o manivelă îl va coborî încet spre uleiul care fierbea şi că în scurt timp trupul său se va prăji, pielea şi carnea se vor carboniza. Domnul Hu îi mai spuse că are lipit de piept un cuţit cu care se poate înjunghia oricând doreşte pentru a sfârşi aceast chin.

Doctorul Hex şi Domnul Hu stabiliseră şi conveniseră în particular înaintea începerii experimentului că înainte ca tânărul să atingă cu picioarele uleiul încins îl vor trage în sus şi-l vor elibera de sub teroarea acestui experiment teribil, dar tânărul va avea singur de ales până să ajungă la uleiul clocotind de sub el dacă să creadă că-i vor da drumul să plece sau va lua decizia de a se sinucide.

La început tânărul încercă din răsputeri să taie cordonul care-l ţinea agăţat deasupra puţului infernal, dar cablul era oţelit şi risca oricum să cadă direct în „oala cu smoală” care-l aştepta dedesubt.  La scurt timp după tentativele lui eşauate de a se elibera începură să-l turmenteze remuşcări de genul: „Am fost un prost, cum am putut să mă bag în aşa ceva? Nu puteam eu oare să-mi dau seama încă de la început că ăştia doi sunt nebuni amândoi şi că-mi vor răul? Sunt nişte parşivi asta sunt! Cum de nu am putut să intuiesc gândurile lor duşmănoase? De ce Doamne tocmai eu? Cu ce am greşit să merit asta?”

Apoi tânărul mai tăcu o perioadă, dar căldura devenea tot mai insuportabilă şi el strângea cuţitul tot mai tare în mână. Ar fi vrut să-l arunce pe dată în cazanul cu ulei, gândindu-se că nu ar fi în stare niciodată să-şi ia singur viaţa. Doctorul Hex tot dădea de  manivelă, cazanul se apropia din ce în ce.  Tânărul se gândi tot mai serios să-şi ia viaţa, începea să creadă tot mai tare că nu mai are nici o scăpare. Începu să strige invective de tot felul către cei doi experimentatori nebuni. Să vă ia dracul şi să vă fiarbă pe voi în cazanul său cu smoală! striga tânărul din răsputeri. Blestemaţi să fiţi cu toţi banii voştri care m-au ispitit şi m-au atras în capcana voastră bolnavă!… Şi urla ca un dement tânărul şi se zbătea şi toate apele îl treceau.

Coarda diavolească se prelungea mişelesc, groapa se apropia terifiant şi tânărul începu să se roage căci mult nu mai avea şi trupul şi-l vedea fiert şi carbonizat ca al unei mumii. Tânărul începu să se roage descoperindu-şi credinţa subit, atâta vreme o ţinuse acolo în el, ca pe o intuiţie oarbă că ar mai putea exista ceva înafară de el. În ultimele sale momente de viaţă, îl rugă pe Dumnezeul său să-l salveze promiţându-i că dacă va scăpa teafăr, de mîine va începe o viaţă nouă, mult mai cuviincioasă, va merge mai des pe la biserica sa şi se va spovedi duhovnicului său, va face donaţii şi-i va ajuta pe alţii. Îl rugă deasemenea pe Dumnezeul său că dacă acesta e un vis să-l curme pe dată căci nu mai poate îndura suferinţa prin care trecea.

Doctorul Hex lăsa coarda încet, ritmat, după o cadenţă cadaverică, rece, absolut concentrat pe reacţiile subiectului. Domnul Hu observa toată această scenă şi îşi nota cele care îi reţineau atenţia.

Tânărul  aproape sufocat de aburul şi de fumul uleiului încins îşi puse cuţitul la gât bâjbâind rugăciuni, bolborosind invective, urlete, lacrimi de disperare, implorări insistente crezând că-l vor scăpa din ghearele ălor doi. Era gata în orice clipă să tragă o crestătură care să-l izbăvească de durere când Doctorul Hex într-o clipă de neatenţie scăpă manivela din mână şi tânărul alunecă în jos pe gura puţului dar nu mai mult de jumătate de metru, atingând cu talpa piciorului drept uleiul fierbinte, panicat, cuprins de durerea fizică pe care uleiul i-o provocase şi bulversat din cauza disperării îşi pierdu pe moment minţile şi făcu ca lama care-i era lipită de piele în dreptul gâtului să lunece uşor. O usturătură scurtă, sânge şiroindu-i pe trup, viaţa i se scurse repede toată. Când Doctorul Hex îl scoase din groapă, trupul atârna sleit plin de sânge şi cu figura schimonosită de durere, cu ochii larg deschişi, cu gura căscată şi strâmbă.

Domnul Hu trase următoarele concluzii: fiinţa umană nu e capabilă de consecvenţă iar demnitatea mult dorită e doar un mit, credinţa deşi falsă e descoperită în ultimă instanţă ca o poartă salvatoare de ieşire din criza momentului.  Frica, teroarea, groaza, scârba, autoiluzia, mila-suferinţa per total- sunt singurele mecanisme psihice de care omul e capabil.

 

                                                                  Kinjiru Omi-san

Kinjiru Omi-san era unul dintre cei mai renumiţi bucătari din Orientul îndepărtat, era cunoascut de la ţara lui natală, ţara Soarelui Răsare, Japoniile sau Niponia până la graniţele vestice ale Imperiului Chinez unde dăinuiau popoarele slave, de la insulele Filipinelor până în ţările barbarilor şi ale necredincioşilor care veneau dinspre Soare-apune pe fragatele lor impunătoare.

Kinjiru Omi-san gătise la curţile imperiale ale celor mai mari stăpânitori ai lumii. Kinji-san aşa cum îi spuneau apropiaţii cunoştea toate secretele bucătăriei orientale şi nu numai, având puterea să facă magie chiar şi dintr-o bucătărie modestă a unui sărăntoc oarecare.

Dar Kinjiru după mulţi ani în care renumele său fu ridicat la rang de artă în ale gătitului, începu să caute ceva care-l sâcâia încă de când se apucase pentru prima dată să gătească. Dorea cu desăvârşire să ştie care e esenţa gustului. După mii şi mii de încercări din care ieşiseră preparate nemaipomenite, Kinjiru ajunse la concluzia că „deliciul” este de fapt o îmbinare sublimă a gusturilor rafinate,  neputând altfel decât să pună egal între esenţa gustului şi gustos.

Văzându-se în poziţia aceasta, după mii de experimente culinare, aceea de a cunoaşte originea gustului,  în mintea lui Kinjiru înflori o altă întrebare care începu să-l frământe din ce în ce mai tare. „Dacă esenţa gustului este gustosul, atunci care este cea mai gustoasă mâncare pe care omul o poate gusta vreodată?” Şi această întrebare nu-i dădea linişte, şi astfel că începu să caute răspunsul care îl va elibera de această încrâncenare a gândurilor sale.

Din vorbă în vorbă, Kinjiru luase mai multe piste pentru a descoperi adevărul în ceea ce priveşte gustul neasemuit pe care doar câţiva semeni l-au gustat în viaţa lor. Kinjiru aflase după ce urmă multe piste false, de un bătrân care locuia pe coama muntelui sfânt, Fuji, şi care deţinea o carte de bucate care-i va dezvălui reţeta obţinerii gustului sacru.

Kinjiru trecu printr-o serie de aventuri în timpul cărora fu foarte aproape de a-şi pierde viaţa, dar simţea cu fiecare pas cu care se apropia de sursa neliniştii sale că nimic nu-i poate sta în cale. În cele din urmă, pe jumătate mort decât viu, ajunse în faţa maestrului care locuia pe muntele Fuji. Maestrul nu-i spuse nimic, ştiind de ce este Kinjiru acolo, prepară două ceşti cu ceai şi-i întinse şi lui una.

După ce băuseră ceaiul, bătrânul din faţa sa îi întinse o carte cu file învechite şi cu coperţi din piele care era învelită într-o cârpă veche. Kinjiru o luă, îi mulţumi bătrânului şi plecă, nerăbdător să afle reţeta secretă dobândită în urma cunoaşterii milenare.

Kinjiru găsi în carte un secret care la început îl nedumeri. În carte era descris cu lux de amănunte cum să gătească un om, cartea precizând că numai carnea de om se poate ridica la gustul sublim pe care îl poate gusta cineva vreodată.Chiar dacă era un sacrilegiu Kinjiru se hotărî să încerce reţeta secretă. Numai că omul sacrificat trebuia să fie neprihănit de cele lumeşti, iar moartea să survină în timpul orgasmului pentru ca toată acea savoare, acel parfum al fiorului morţii să se împletească într-o savoare magică.

Kinjiru avea nevoie deci de un exemplar tânăr, aflat în floarea vârstei, pentru a-şi pune reţeta în practică. Întâmplarea făcuse ca un tânăr învăţăcel dornic să deprindă arta culinară de la cel mai mare bucătar al lumii să se  aciueze pe lângă el. Tânărul avea doar şaptsrepzece ani, era necopt încă şi se numea Isogi-san. Kijiru gândi că Isogi -san ar fi perfect, pentru că dacă ar fi ştiut că se jertfeşte pentru a fi ingredientul principal în căutarea gustului sublim, ar fi făcut-o cu mare onoare. Numai că Isogi nu trebuia să ştie nimic de acest lucru.

În carte scria clar că Isogi-san trebuia să moară ştrangulat pentru ca sângele său juvenil să rămână în ţesuturi în timp ce va face amor pasional. Kinjiru căută cea mai frumoasă curtezană şi o plăti să-l facă pe Isogi să se îndrăgostească de ea. Curtezana se numea Kyimi şi era cea mai frumoasă curtezană de prin partea locului. Kinjiru îi explică ce trebuie să facă şi Kyimi se învoi pentru cinci saci de orez să procedeze întocmai. 

Isogi-san se îndrăgosti până peste măsură de Kyimi, iar când aceasta intră în dormitorul său inima i se înflăcără atât de tare încât simţi cum sângele fierbândă îi inundă tot corpul.  Kinjiru intră în cameră fără ca Isogi să bage de seamă şi chiar în momentul orgasmului îl ştrangulă cu cordonul său de la kimono.

Pe dată începu Kinjiru să-l pregătească pe ucenicul său, Isogi-san, pentru a realiza reţeta aceea secretă, căci corpul trebuia să fie încă cald când va fi pus la foc. După ore bune în care Kinjiru unse corpul neînsufleţit al lui Isogi cu mirodenii de tot felul, masa era gata. Isogi era acum copt de-a binelea şi Kinjiru pe punctul de a lua prima îmbucătură. Numai că în momentul în care Kinjiru avea să simtă gustul divin îşi aminti de dragostea lui Isogi pentru Kyimi, de decepţia pe care o citi în ochii tânărului când îl ştrangulă. Kinjiru nu mai duse mâna către gură, înlăturând îmbucătura aceea malefică şi din momentul acela nu mai puse niciodată în gură altceva decât ceai şi ierburi.

Kinjiru-san realiză în urma sacrificiului lui Isogi că nimeni nu ar trebui să-şi asume privilegile divinităţii căci pierderile sunt prea mari şi că doar Dumnezeu e demn de cunoaşterea supremă, fie ea arta culinară sau orice fel de îndeletnicire umană care ar putea ajunge la nivel de capodoperă manifestându-se astfel ca o artă.

 

                                                                Pajiştea cu corbi

Trecătorul văzu un petic de pajişte încă verde, în mijlocul căreia se afla un câine. Câinele stătea în mijlocul pajiştii, încălzindu-şi blana la soare, putea fi orice potaie plină de purici, javră lăţoasă sau exemplar de rasă, de pripas ori de stăpân, dar nu se ştie pentru ce scop ori prin ce mijloace se găsea în ţarcul acela nefast. Mai căsca uneori, asemenea unui om înveninat de lehamite şi încercat de lene, parcă pe jumătate mort, indiferent la ce se petrece împrejuru-i. Corbii erau mulţi şi parcă tot veneau, tot mai mulţi şi mai mulţi până se umplu pajiştea de ei. Trecătorul se opri să privească înmărmurit, stupefiat de peisajul ce i se arată, nici că văzuse ceva mai uman vreodată, nici gând.

Corbii croncăneau cadaveric, ţopăind într-un dans frenetic, diavolicesc. CRA, CRA, se auzea la fiece pas al trecătorului dinspre pajiştea împrejmuită de un gard de sârmă ghimpată. Atmosfera era ciudată, de parcă cu tot dinadinsul aerul i-ar fi jucat feste trecătorului căci soarele printre nori lucea desupra puternic şi totuşi crivăţul îi muşca viperin din obraji.

Corbii dădeau din aripi tot mai ameninţător, scobeau cu ciocurile murdare în pământul mustos, acolo unde soarele dezgheţase pâlcuri de iarbă.  Câinele începea să dea semne de nelinişte, văzându-se înconjurat de haite de corbi. Trăgea aer în piept, gata să latre, apoi se răzgândea, pleca uşor capul punând din nou botul pe labe. Dar corbii înaintau mai vânjos şi câinele ciulea urechile, mai-mai să sară la ei.

Corbii aveau penajul atrăgător, negru, cu străluciri albăstrui. Câţiva dintre ei se ciorovăiau pe o nucă uscată, găsită pe acolo de unul din ei, izbindu-se cu piepturile lor înfoiate, fâlfâind gălăgios din aripi. Se băteau cu ciocurile lor puternice, scoţând sunete sparte de porţelan ieftin, de cioburi de ceşti de cafea aruncate pe masa de sticlă. Şi tabloul era atât de stricat încât nici penelul cel mai dibace al celui mai talentat dintre artişti nu l-ar fi putut îndrepta.

Şi corbii erau rotofei, rotunzi, cu burţile pline şi nu ai fi spus de se zbat a foame ori a dezmăţ. Şi trecătorul se uită la tot acest peisaj şi-şi spuse fără vreun proces de conştiinţă, fără ca remuşcări ori mustrări interioare profunde să-i chinuie mintea, de parcă nu-i păsa deloc: „Mai bine plec, oricum EU, aici, nu am ce să îndrept”.

 

                                                            Eli, Eli, lama sabachtani!

Şi Profetul a privit către mulţimea deznădăjduită adunată acolo, la picioarele sale, cerându-i răspunsuri de care nu avea idee.  A scrutat pentru o clipă orizontul incert apoi a grăit:

-Iată-ne în Ziua dinapoia Judecăţii… Iată-ne flămânzi, dezbrăcaţi, goi pe dinăuntru şi pe-de-afară, iată-ne bâjbâind în întunericul spirtual de după dezordinea ce stă în urma Judecăţii celei Drepte… Profetul se adresa mulţimii pe un ton sacadat, profund, rostind fiecare silabă cu o intonaţie gravă ce putea cutremura şi mormintele proaspete ale celor dragi, ale căror rămăşiţe abia putrezeau în pământ, răpuşi de molima nemiloasă.

Profetul luă o pauză meditativă privind mulţimea şi mai deznădăjduită ca mai-nainte:

Iată-ne rătăcind, priveşte-ne Doamne în disperarea noastră, ca o turmă în mare nevoie de un Păstor. Să ne reîntoarcem aşadar privirea către Credinţă, căci fără de Credinţă nu ar curge nici apele, nu ar sta nici munţii şi nici chiar Cerul în măreţia lui n-ar exista. Călăuzeşte-ne Doamne în neputinţa noastră, veghează asupra poporului lui David, cel dintâi. Fie ca Steaua lui David să ne ajute în încercările noastre cu vrăjmaşele nenorociri precum piatra lui l-a învins pe Goliat. Nu vă fie teamă, zile precum au fost înaintea năpastei grele ce ne-a încercat, au să mai fie, de o mie, de un milion de ori mai bune.

Rostind acestea, Profetul ridică toiagul său în aer cu braţele îndreptate spre soare şi apoi azvârli toiagul în semn că luptele cu nemiloasa molimă luseră într-adevăr sfârşit.  Şi-apoi Profetul se reîntoarse din nou cu privirea spre mulţime, luându-şi ochii de la cele Cereşti parcă fără de vrere şi mult prea devreme. Şi atunci Profetul a ridicat-o deasupra capului, ţinând-o cu ambele mîini, spunând tunător, făcând mulţimea să se teamă, fiori reci brăzdau trupurile celor adunaţi în piaţă, o nelinişte nespusă încerca minţile celor slabi.

 „Crede şi nu cerceta” se auzi poruncitor, căci Domnul a spus :”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Priviţi-o! Iat-o, ea este Calea, ea este Cuvântul lui Dumnezeu, „CARTEA”. Testamentul lui Eli, transcrisă de Profetul Abraham şi Aron, Moise şi Ilie, Isaia şi Ieremia, Iezechiel, Daniel, Ioel şi Iona, Ea este Cartea cea Sfântă. Ea valorează cât o mie dintre noi, căci a fost scrisă cu sângele strămoşilor a generaţii milenare. Ea reuneşte învăţăturile omului de la începutrile sale până acum. Ea este Cunoaşterea, Lumina, Apa dătătoare de viaţă şi Aerul ce ne umple plămânii. Cutremuraţi-vă! căci în ea stă scrisă Puterea, Cuvântul lui Dumnezeu. În ea stă scris prin Cuvântul lui Dumnezeu, sfârşitul nostru.

Apoi Profetul tăcu o clipă după care reîncepu cu glas mai domol, mai blând asupra mulţimii:

„I-au trebuit mii de ani pentru a fi scrisă, dar iat-o stând triumfătoare în mâinile mele. I-au trebuit secole de biruinţă pentru ca noi să avem privilegiul de a citi despre învăţăturile şi profeţiile mai marilor învăţaţi ai tuturor timpurilor. Prin ea ne putem salva sufletele de la pieire, recunoscându-ne păcatele. Prin ea suntem mai aproape de Dumnezeu pentru a-l cunoaşte mai bine. Ea ne leagă de acest Pământ, ea ne arată calea spre Ceruri. Ea stă ca dovadă a sfinţeniei şi nimicniciei noastre pentru a nu repeta greşelile din trecut şi pentru a îndrepta ceea ce a fost odată rău. Prin ea găsim pocăinţa, prin ea găsim izbăvirea cea Dreaptă. Uitaţi-vă cu luare aminte la Ea, căci numai prin Ea vom putea Spera, vom putea Bea, ne vom putea Hrăni şi astfel vom putea Trăi! Vom putea Spera pentru a ne vindeca sufletele greu încercate, vom putea Bea pentru a ne hidrata trupurile isotvite de înţelegere şi uscate de cunoaştere,   ne vom Hrăni pentru a rezista şi pentru a merge mai departe, şi astfel vom Trăi pentru a vedea zorii unei noi civilizaţii. Astfel îţi spun creştinule: „Bea, Hrăneşte-te, Citeşte!” Fără de Ea, Cartea, am fi în derivă şi în pierzanie. În ea stă încifrată Credinţa, pentru cel ce are ochi să vadă şi urechi să audă, dincolo de orice îndoială. Atinge-o şi te vei Vindeca, citeşte-o, înţelege şi te vei Purifica.

Şi Profetul căzu dintr-o dată ca secat de o mare încercare, câţiva inşi săriseră să-l prindă. Rezemat de umerii celor care-i săriseră în ajutor, Profetul, sleit de puteri, fu condus spre cortul său pentru a-şi recăpăta puterile. Mulţimea rămase, meditând la cele ce vor urma să le facă. Şi ca printr-o minune de prin mulţime se auzi un glas blând, protectiv: ”  Şi Dumenzeu a spus: Să fie Lumină” Şi a fost Lumină”, însufleţind astfel şi cel mai lipsit de speranţă dintre sărmanii aceia oropsiţi la soarta grea ce avea să vină. Trebuiau să reconstruiască Lumea, aşa cum o cunoscuseră ei de dinaintea dezastrului. Toată lumea adunată în piaţă se-ntreba cu nedumerire cine rostise acele din urmă cuvinte atât de pline de viaţă….

 

                                                                        Oraşul

Dormitează leşinat, cufundat în noapte. Ultimele scursuri colcăie pe stradă. Rânjete de himere amare taie aerul cu sunetul lor strident, tăios, ascuţit. Forme halucinante de strigoi bezmetici apar ca din pământ prin ceaţa deasă sub presiunea neîndurătoare a frigului de început de iarnă.   

Oraşul geme de remuşcări ascunse sub aşternuturi umede, mizerabile. Urbea se scaldă în putoarea-i existenţială. Cerul se pogoară, roşu, ca o ameninţare apocaliptică a sfârşitului iminent.  O plagă, o ciumă, un parazit simbiotic întreţine cadavrul putregăit al furnicarului metropolitan cuprins de beţia onirică a somnului din miez de noapte.  

Târfe uitate de Dumnezeu îşi caută clienţii printre domni cu stare, dar fără de suflet.  Vagabonzi nespălaţi şi năuci se adăpostesc în canale insalubre ca târâturi cu sânge rece şi limba bifurcată în căutare de un sălaş demonic cu fierbinţeli infernale. Sâsâie nefiresc de tare, şuşotesc ceva între ei, se ciorovăiesc pe o sticlă găsită în tomberon din care sorb fiecare, lacomi, scârbiţi din cale afară de zeama caustică ce o conţine recipientul infect.    

Un păianjen păros, rătăcit, goneşte furibund descoperit de lumina felinarului chior ce tronează pe deasupra. Câini vagabonzi latră, ca eroi muţi pe scena dramei urbane. Umblă-n haite după vreo femelă în călduri,  o căţea flocoasă, roasă de foame şi hămesită după mângâierea blajină a vreunui stăpân. O poţi vedea deja alăptând, cu ţâţele-i care o să atârne răsfrânte, ofticate, şi-ţi spui cu stupoare: viaţa-i o căţea şi mai face şi pui.

Alarma unui autoturism ţipă a disperare şi a viol, unul îşi bate nevasta şi stomacul chircit chiorăie a gol. Păşesc grăbit, cu gândul la casă, cotesc la dreapta, înfricoşat de-o umbră şi frica e oarbă şi orbirea e mută. Oraşul e calm şi bezna-i adâncă. E noapte, e fum, e ceaţă şi ţigara mi s-a făcut scrum.

 

                                                            Croazieră spre infern

Ceasul a sunat de ora patru. Se întreba care oră patru era, PM sau AM. Cabina de 2 pe 2 fără fereastră nu oferea nici un indiciu despre poziţia soarelui în momentul acela. Ştia că la fiecare oră 4 intra în tură şi la fiecare oră 11 ieşea. În intervalul 11-4 dormea, în intervalul 4-11  muncea. Vinerea se rupea lanţul acesta odios, avea liber intervalul de după-masă. Afară era furtună, îşi putea da seama după huruitul motoarelor care se ambalau la maxim ca să împingă colosul naval spărgând valuri de câţiva metri înălţime.

Avea cabina chiar la capătul dinspre tribord. Peretele lateral  stâng al dormitorului său era ultimul perete al navei. Se ridică cu greu din patul etajat, coborî scara patului cu aceeaşi greutate pe care o resimţea atunci când urca treptele spre bucătăria mare de la etajul trei al navei, unde se afla Sala Mare de Mese. Muşchii coapselor se contractau spasmodic şi o uşoară nesiguranţă îl încerca de fiecare dată când punea talpa pe treapta rece de metal a scării mici care-l ajuta să găsească patul când se întorcea frânt din bucătărie.  Se întreba de fiecare dată dacă merită efortul, apoi se uita pe uşa WC-ului pe care atărna un calendar care se bălăngănea din cauza tangajului. Pe calendar era schiţat un AMR. Două luni jumătate erau haşurate, mai rămaseră doar trei luni şi jumătate, cam cât a stat până acum îşi spunea în sinea lui încercând să se amăgească. Timpul rămas va trece la fel de repede ca cel pe care l-a petrecut deja pe această barcă nesuferită care-i intrase pe sub piele. Îi mirosea mereu a rugină şi-n gură avea tot timpul un gust amar de fier.

Când stătea pe budă era paradisul lui, a mai tuturor, după cum se confesaseră şi alţii. La budă era singurul loc unde aveai puţină intimitate. Declanşai becul roşu ca să ştie şi cei din cabina alăturată cu care împărţeai buda că eşti la o sfântă căcare şi că dracu-l ia pe ăla de măcar încearcă să te deranjeze. Trăgeai zăvorul şi-ţi lăsai sufletul la uşă. Putea să fie alarmă de incendiu, putea fi un atac terorist, nimeni nu avea motiv sau posibilitate să te scoată din budă. Era dreptul inalienabil al sclavului modern să -şi acorde cât timp are nevoie pentru căcare. Unii se riscau şi trăgeau o ţigară pe budă, e adevărat nu era sprinkler în budă, dar în cameră era şi te costa cam 2 000 de dolari amenda dacă se declanşa alarma de incendiu.

Era luni, îşi aduse aminte după nebunia de ieri, de după îmbarcare. Duminica sunt hămesiţi „gheştii” (termen românizat care provine de la guests, apelativ folosit pentru turiştii care se îmbarcau pentru croazieră). „Cred şi eu că sunt hămesiţi”, îşi spunea uitându-se conspirativ în oglindă la barba sa, ca să descopere dacă trebuie să se bărbierească sau nu. ….  „după ce stau atîtea ore la coadă ca să li se facă „registraşion”-ul şi eu aş fi mort de foame…”

„Azi se serveşte homar”, vorbea către sine, sinele său rămase singurul său prieten adevărat. „Iar  o să-mi pută până şi ecusonul de la crustaceeele astea împuţite, o să trebuiască să-l spăl şi pe ăla cu Head&Shoulders… Câţi trebuie să spargem azi oare?…. Or fi vreo două sute de comenzi pe puţin….Nesătulii ăştia de americani, ai dracu’ de împuţiţi…. Nu-i mai satură Dumnezeu…” Apoi îi veni în minte un gând care reuşi să-i umple sufletul cu o căldură care-i înconjură toată fiinţa şi-i dădu avântul de care avea nevoie ca să o ia din nou de la capăt, aşa cum făcea în fiecare luni dimineaţa.

Îşi aduse aminte că se plimbase cu o zi în urmă pe străzile Puerto Rico-ului, şi-şi mai aduse aminte că se gândise că nimeni din neamul lui nu atinsese Pământul cel Nou, Noul Tărâm Făgăduit, Graniţa de peste ocean… Era primul din neamul lui care să vadă America, de-ar fi putut să-i povestească bunicului său că a zburat 14 ore cu avionul şi că a văzut soarele răsărind pe Continentul cel nou… Ar fi fost mândru bunicu-său de el. Bunicii îl crescuseră practic, erau ca şi părinţii lui, lor le datora totul. Bunicul era exemplul masculin după care încercase să-şi cizeleze personalitatea. Vedea în bunicul său acel bărbat care ar fi dorit să ajungă şi el vreodată.

Îi trecu ca o nălucire bizară prin nări briza salină, curată pe care o putea respira pe străzile din Puerto Rico. Era unul din acele oraşe blestemate, care ţi-e indiferent într-o oarecare măsură la început. Are o arhitectură veche, dar cu nimic impresionabilă la o primă privire, străduţe înguste, urcuşuri anevoioase, drumuri pietruite cu piatră cubică, clădiri vechi. S-a mai văzut, s-a mai făcut în lume. Dar e unul din acele oraşe care-ţi intră pe sub piele, care-şi dezvăluie secretele ca pe un „je ne sais quoi” şi te îmbie cu parfumuri ca o cocotă pariziană.  E unul din acele locuri care pentru prima oră când te aflii acolo, te simţi stingher, te simţi străin de tot ce e în jur, nu ai nimic şi nici nu vrei să ai de-a face cu un asemenea loc. Îl poţi afla şi te poate cuceri doar dacă ai ceva de împărţit cu el, dacă aveţi ceva în comun, dacă-l cunoşti şi dacă te ştie, o amintire, un sentiment, un parfum, o plimbare….

Umblase de multe ori pe străzile întortocheate ale oraşului vechi, Puerto Viejo. Ceea ce simţea era ceva indescifrabil, un sentiment plăcut îi invada simţurile când se regăsea la terasa vreunui restaurant. Atmosfera încinsă a Caraibelor putea fi resimţită cel mai intens aici şi pe nici o altă insulă din tot itinerariul croazierei. Aici fetele erau mai frumoase, mai apetisante. Brunete, cu părul lung, bogat şi des, cu ochii căprui închis, adânci precum oceanul, cu pielea catifelată, mângâiată de razele soarelui, cu tenul cafeniu şi buzele roşii, cărnoase, gustoase precum merele părguite la sfârşit de august, cu bustul împlinit şi talia mică, de parcă însuşi vreun Zeu al Mărilor le-a sculptat cu valurile sale înspumegate trupurile feciorelnice de sirenă splendidă, strălucind pe ţărmul oceanului ce scaldă cu valurile sale calde nisipul fierbinte. Plaja era ca niciunde în altă parte, era precum un covor fin ca mătasea în care ţi se adânceau picioarele şi lumina se reflecta în el dându-i aspectul unui imens înveliş tesut în aur.      

Îşi luase şi un al doilea job cu speranţa că va merge cât mai repede acasă. Avea nevoie de bani ca de aer, pentru planurile sale îi trebuia o sumă frumuşică. Avea vise din cele mai îndrăzneţe, gândea că ar putea face îndeajuns cât să-şi finanţeze trei ani de şcoală. Dormea 5 ore din 24, îndeajuns se gândea el. Îşi luase un al doilea şi un al treilea job. În cursul săptămânii ajuta la curăţenie pentru 154 de dolari pe săptămână, deşi le era interzis celor de la bucătărie să lucreze la curăţenie, iar sâmbăta seara ajuta la debarcare, căra geamantanele pentru 20 de dolari ora, de la camere până la containerele care urmau să fie expediate înapoi spre casă către toate destinaţiile din care proveneau turiştii. Era epuizant, se întreba cât o să mai reziste.

Se duse în camera sa, ştia că totul se terminase, era epuizat atât fizic, cât şi psihic. Ştia încă de la început că nu are să reziste, cel puţin nu în ritmul ăsta. Acum era prea tărziu, iremediabilul se produse. Era în colaps şi nu mai avea resurse să se refacă. Era depăşit moral şi simţea că-i era imposibil să recupereze terenul care i-a fugit de sub picioare. Primise ordin să se prezinte la postul său. Nu mai era în stare să se ridice din pat. A împins lucrurile mult prea departe, mult prea repede. Acum era prea târziu să realizeze că ceea  ce făcuse nu era altceva decât să se ruineze pe picioare.

Nu-l mai interesa nimic, îi comunicase superiorului că nu mai e bun de nimic şi că cel mai bun lucru care l-ar putea face pentru el ar fi să trimită un mail prin care să-l deroge de orice obligaţie din contractul de muncă. Nu dorea să-şi dea demisia, poate că într-o bună zi ar fi putut să se întoarcă în acest calvar uman.

Stătea liniştit în sala de mese. Se gândi să dea un telefon acasă, să le spună celor dragi că se întoarce, cam repede ce-i drept, dar a ajuns la capătul puterilor. Nu-l mai interesa nimic, vroia doar să ajungă acasă, atât. O voce tristă îi răspunse după nenumărate încercări de a stabili o conexiune telefonică între două puncte aproape diametral opuse pe harta Globului Pământesc. Era sora lui la capătul celălalt, îi spuse cu entuziasm că se întoarce acasă şi că abia aşteptă să-i revadă. După o clipă de tăcere, sora lui izbucni în lacrimi spunându-i:”Mihăiţă, a murit bunicul…”.

 

                                                            Don’t call my name

Mărise paşii, aproape că fugea pe stradă, lumea se uita la el fără înţeles. Era o seară caldă, tropicală. Transpirase tot, era ud leoarcă. Mâna i se încleiase pe mânerul servietei de piele. Cravata i se strânse ca un ştreang în jurul gâtului. Turul pantalonilor i se făcuse scoarţă şi-i freca dedesubturile intime. Gulerul cămăşii îi rodea gâtul cu usturimi înţepătoare. Nu-şi mai suporta cămaşa de pe el. Sacoul îi atârna pe mâna dreaptă ca un manşon de abur. Câte o briză din vreun magazin cu aer condiţionat îl pălea direct în faţă şi-i alina durerea. Era aproape de ora închiderii. Se oprise la un tonomat, introdusese o fisă şi ca printr-o minune divină aparatul îi împuşcase o cutie de Cola rece ca gheaţa, direct în palma deschisă care o aştepta cu nerăbdare. Odată ce sorbise  din cutia de aluminiu pe care şiroiau stropi de condens, lichidul rece îi străpunse fibrele musculare şi înlăturase pentru o vreme apăsarea toridă de pe pieptul său.

Era lup, era flămând. Era bestie. Abia aştepta să o revadă. Era contra firii o relaţie ca a lor. Număra paşii pe care avea să-i parcurgă până când se va trezi în faţa uşii de la apartamentul în care o cunoscuse cu câteva zile înainte. Era mai mult decât un sentiment între ei, era adevărată chimie, ceva căruia nu i te poţi împotrivi. Un instinct deasupra oricărui control voit, conştient. O poftă de nestăvilit,  o dorinţă carnală izvorâtă din rărunchii fiinţei.

Se văzu ajuns în faţa uşii de metal de la intrarea în bloc. Apăsă la repezeală pe unul din butoanele de la interfon, un glas străin întrebă cine e acolo. Nu răspunse, totuşi uşa se deschise. Se repezi pe scări la al doilea etaj, nu mai avea răbdare să aştepte liftul. Bătu ferm la ultima uşă pe stânga, de la capătul culoarului care i se păru un tunel interminabil. Broasca se roti de două ori şi uşa se deschise precaut. Dădu buzna înăuntru şi-i umplu gura cu gura lui. O apucase de umeri, o trase cât mai aproape de el. Îi rupse cu sălbăticie tricoul de pe trupul ei firav. Se înfipse ca un ţânc nesătul la sânul ei plin, voluptos. Ea-i descheiase cămaşa şi-i săruta pieptul musculos. O urcase uşor pe masa de lângă fereastră, împinseră lucrurile de pe el la o parte. Vaza se răsturnă peste monitorul care abia căzuse pe podea. O flamă puternică se făcu în tabloul electric. Rămaseră pe întuneric, doar lumina crepusculară mai pătrundea în camera posedată de fiorul pasional. Aerul condiţionat se întrerupse, atmosfera deveni fierbinte. Picuri de sudoare îi curgeau pe spate ca-n urma unui efort cataclismic. Îi descheiase cureaua. Ea mărăia ca o felină puţin perversă, puţin linguşitoare. Pielea diafană îi lucea cu licăriri violet. El tremura ca un câine flâmând, cuprins de nerăbdare şi nelinişte. Ea suspina precum domniţa feracată în turn pe vecie, eliberată de Făt-Frumos-ul ei călare pe calul său alb. O trase de coama ei bogată, aurie, în timp ce o penetră adânc. Vulva ei umedă, fierbinte, îl primi ca pe o binecuvântare. Ea-şi înfipse unghiile în fesele lui. Muşchii-i erau suprasolicitaţi, era încordat gata să explodeze la cea mai mică mângăiere. O aştepta pe ea, ştia că-i plăcea să-l tachineze. Nu-i dădea fructul oprit pe tavă, vroia ca el să se caţere după el, să înfrunte mărăcinii iritării. El îşi înfipse mai tare mâna în coama ei aurie. Gâfâiau la unison dar niciunul nu ar fi renunţat la orgoliul său, de parcă se implorau unul pe altul să termine primul. Ea-l strângea mai tare între coapsele ei, el o străpungea mai învârtoşat cu falusul său care zvâcnea de sânge şi plăcere. Se priviseră în ochi ca două bestii în apropierea prăzii. Îşi simţeau unul altuia sângele cum pulsează puternic, fierbând dulce-amărui cu miros de fier, clocotind a rugină sub impulsul dorinţei. Parcă toată casa se zguduia sub forţa de nestăvilit a pasiunii dintre ei.  Într-un sfârşit istovitor el se termină primul încleştându-şi degetele în carnea de pe coapsele ei, muşcând furibund de oftică din umărul ei plin, ademenitor. Scoase şi ea un suspin după o clipă de aşteptare prelungă şi lăsă capul pe spate într-un gest ca a unei lăuze sfârşită de viaţă în urma travaliului. El o muşcă de bărbia mică apoi coborî pe gât spre a-i săruta pieptul cald cu o uşoară părere de rău că totul se sfârşise. Voise să-i declare afecţiunea ce i-o poartă rostindu-i numele melodios: „Oh….”  dar ea-i puse degetul arătător pe buze în semn că nu e momentul să se hazardeze la declaraţii siropoase fără sens.

Erau întinşi în pat, el îşi desfăcu din nou o cola rece. Fumau amândoi, rătăceau încă pe tărămul spiritelor pierdute de lumea terestră. Ritmul cardiac se domolise, ea parcă aţipise. Nu-şi spuseră nimic. El îi întinse o mână, ea-i răspunse cu acelaşi gest.

-Să ne căsătorim mâine…. Ce spui? îi spuse el spărgând vidul dintre ei. Ea se întoarse cu nonşalanţă, îl privi, se ridică în şezut pe pat şi privi o clipă pe fereastră. Înainte de a-i da un răspuns îşi aprinse din nou o ţigară. Trase adânc în piept fumul gros şi după un moment de aşteptare în tăcere, spuse calm:

-Eşti nebun… rosti sec, fără prea multă convingere, cu o uşoară părere de rău că el spuse aceste cuvinte.

-De ce spui asta? Cine ne-ar sta în cale, suntem liberi să facem ce vrem cu vieţile noastre….

-Eşti copil…. crede-mă, am văzut scena asta de zeci de ori până acum, nu eşti primul care mă cere. Eu sunt doar o o femie uşoară ca oricare alta, tu eşti doar un băieţandru înflăcărat. Atăta tot, crede-mă, ceea ce simţi acum nu e marea iubire, în câteva zile îţi va trece… Apoi răse ironic spunând: „Te-au apucat îndrăgostelile pesemne… te pomeni!”

-Şi dacă nu o să-mi treacă….?

-Vorbeşti prostii… copilării! crezi că o partidă de sex pe cinste rezolvă totul?… crezi că-n futai stă totul într-o relaţie? nu uita cine sunt, nu uita cine eşti! Îl privi ea cu o uşoară înţepătură, apoi îşi luă repede privirea, se înţelegea că în domeniul ăsta ea era profesionista. Era o simplă vânzătoare de iubiri ieftine, efemere precum zilele toride de vară. Senzaţii care vin şi se duc ca miile de apusuri din serile senine, mai mult sau mai puţin romantice. EA putea fi un val la malul mării, putea fi doar o briză în viaţa unui bărbat cu o căsnicie fericită, dar nu va putea fi niciodată soţia din pragul uşii când el se va întoarce frânt de la muncă, pentru că ea deja se-mpăcase cu soarta ei, o nouă dezamăgire din partea vieţii îi putea fi în momentul acesta, fatală.

El întinse mâna spre ea şi-i prinse umărul. O trase mai aproape, o erecţie îl fulgeră înainte să-şi imagineze ce vor face în continuare. O întinse uşor pe pat şi începu să o dezmierde uşor, îi citi dezamăgirea profundă în ochi, dorea să-i redea speranţa. Parcă ar fi vrut s-o înveţe din nou dragostea. Dragostea de semeni, dragostea de sine, dragostea de viaţă, dragostea de frumos, dragostea de plăcut. Ea stătea inertă, rece ca o lespede de mormânt, nu-l mai vroia în viaţa ei, era un strop prea mult peste tumultul cu care era obişnuită. Îl respingea cu această propunere indecentă. Ea era plătită să facă ce ştia mai bine, nu avea nevoie să vină cineva s-o înveţe cum să-şi facă treaba. Ce-i cerea el, era mult prea scump. Nici chiar el nu-şi permitea luxul ăsta.

 

                                                                        Străinul

Băi, ar trebui să-nchidem… nu vezi că plouă cu găleata. Ce naiba să mai facem? Cine dracu’ crezi că mai vine la terasă la ora două noaptea pe o vreme ca asta….

-Nu ştiu ce să zic… Înţelegerea a fost că stăm până la ultimul client.

-Pe ăsta îl numeşti tu client, nu vezi că e un boschetar nenorocit.

-Băi, a comandat, are încă berea în faţă, nu putem să-l dăm afară. În plus de asta, eu cred că e totuşi un turist ca oricare altul.

-E pe dracu’, tu nu te uiţi la el, nu vezi că e un zdrenţăros. Cred că e un românaş pricăjit se dă străin şi vorbeşte cu noi în engleză doar la sanchi. O fi vreun românaş plecat pe dincolo care face fiţe, zice că a uitat să vorbească româneşte.

-Nu ştiu ce să spun… eu totuşi mai stau, dacă vrei să pleci acasă să ştii că nu am nimic împotrivă. Eu mai stau… măcar până pleacă ăsta.

-Bine… hai că te las că mă aşteptă tovarăşa mea. Oricum, îţi spun eu, nu mai vine nici dracu’ pe vremea asta!

Rămas singur în bar, am spălat ce era de spălat, am făcut curăţenie şi aşteptam ca tipul ăsta care era destul de dubios să-şi termine berea şi să închid ca să pot pleca şi eu acasă. Un fulger brăzdase tot cerul după care urmă un tunet prelung, puternic, care activase alarmele a câtorva maşini parcate nu departe.  Apoi un alt fulger şi mai spectaculos apăru pe bolta neagră a cerului pe care nu se putea vedea nici o stea licărind şi la scurt timp un alt tunet perturbă liniştea întregului oraş făcându-i pe mulţi să tresară în paturile lor călduţe. Vremea nu era rece totuşi, cel puţin nu pentru unul ca mine care crescuse o viaţă întreagă în oraşul acesta de munte. O răpăială cu stropi mari, zgomotoşi, se abătu asupra oraşului, aproape să inunde strada pe care erau aliniate nu mai puţin de 10-15 terase. Cred că numai un geniu s-ar fi putut gândi să deschidă o terasă într-un oraş de munte, pentru că zilele în care aceasta a mers cu adevărat puteau însuma cel mult o lună din mai până în septembrie. Vremea urâtă de anul acesta a făcut ca amatorii de terase să se abată de la sindrofiile nocturne din fiecare an. Un alt geniu mult mai breaz, s-a angajat pe perioada verii la o astfel de terasă acceptând să fie plătit cu comision din vânzări. Luna trecută luasem 350 de lei salariu, îi tocasem în mai puţin de o săptămână, aveam planuri mari cu banii pe care urma să-i încasez vara aceasta, acum s-au dus toate visele mele pe apa sâmbetei.

Mă apropiasem de individul care stătea fără nici un stres, comod pe scaunul de răchită de pe terasă, savurându-şi berea de parcă fusese o zi toridă şi acum se bucura de lăsarea întunericului, cu răcoarea aceea sfântă pe care o aduce noaptea în zilele caniculare de vară. Astăzi plouase toată ziua, de fapt dacă stau să mă gândesc de două săptămâni ploua parcă într-una, cu mici pauze ce-i adevărat, dar era destul de frig pentru luna lui cuptor. Era chiar răcoare pentru sezonul tricourilor.

Mi-am deschis şi eu o bere şi m-am apropiat de străinul acela cu aerul său misterios. I-am spus „Hey”, s-a uitat către mine, a zâmbit şi şi-a văzut de-ale lui. Mi-am tras un scaun la masa lui, m-am aşezat şi am sorbit cu sete din sticla rece de bere. Firma luminioasă a unui magazin pâlpăia nu foarte departe, neonul literei „Y” de la sfârşit era ars.  Îmi închipuiam  că într-o astfel de noapte se desfăşoară scena vreunui film horror. Vedeam scena unui copoi bătrân îmbrăcat în pardesiul său impermebial, cu o pălărie mare în cap care bântuie străzile pustii pentru a veghea la siguranţa cetăţenilor care dorm liniştiţi în casele lor stinghere. Eroul nostru ar putea salva vreo domniţă aflată la ananghie, ameninţată de vreun răufăcător. Odată ajunşi în faţa locuinţei, ea să-l invite la o cafea şi astfel să-l răsplătească pentru fapta lui. Ajuns în casă, odată dezbrăcat de impermebilul său, poliţistul să aibă hainele uscate de parcă pardesiul ar fi fost casa lui, iar pălăria acoperişul acelui adăpost.  

Văzusem printre gândurile mele că amicul de la masă îşi terminase berea. Mă ridicasem hotărât, apucasem o bere din frigider, o desfăcusem şi i-o întinsesem. Mă privi cu stupoare şi-mi spuse că „I have only one lei”. I-am spus că nu face nimic, e din partea casei. Oricum, îmi trecuse dejaprin cap că mă voi duce mâine la supermarket, o să cumpăr două beri şi o să le pun la loc în frigider. Dacă nu, vând nişte whiskey, trec pe casă ca şi cum aş fi vândut 2 beri, şi completez cu apă sticla de whiskey. Oricum, românii nu ştiu ce-i aia whiskey adevărat, ei cred că orice poşircă puturoasă pe care scrie „Johnnie Walker” sau „J&B”  e whiskey.  N-are de unde să afle şefu’ de micile mele mânării, la ora asta cu siguranţă doarme cu burta în sus şi şi-o mângăie. Şi-a tras-o bine cu Daniela, şi-acu’ doarme ca ursu. Daniela a fost cu mine colegă în generală, acuma i-o suge lu’ şefu’. Era bună Daniela, şi acum mai e. Nu o acuz de nimic, ce naiba să facă cu un coate goale ca mine. De ce să se-ncurce cu unul care nu-i poate oferi nimic. Să se chinuie, pentru ce? Din dragoste… Ha, ha, ha… Dragostea trece ca orice alt lucru prin stomac. Mi-am spus conclusiv, ca o amărăciune care o păstrezi pentru sine: „Boşorogul… ce noroc are! E libidinos tare, da’ are o căruţă de lovele.”

Observasem rucsaul străinului de lângă mine. Avea un castravete înfipt într-un buzunar din spate şi o tigaie se bălăngănea agăţată într-o doară de rucasac. Avea shoes-uri în picioare, deci nu călătorea pe munte, altfel ar fi avut bocanci.  Mă uitasem pentru prima oară mai atent la figura lui. Era blond, un tip din aceea galbeni. Avea părul blond şi barba nerasă de mai bine de o lună era şi ea blondă. Ochii căprui se deschiseră la culoare din cauza becului puternic care reflecta o lumină obositoare deasupra capetelor noastre. Era un tip galben pentru că aşa obişnuiam să descriu oamenii în ultima perioadă, după culoarea lor predominantă. Văzusem o tipă portocalie ieri, cu părul roşcat şi tenul măsliniu, ochii albaştrii ca azurul, dar în lumina soarelui puternic pielea îi bătea a portocalie. Am mai văzut o tipă gri, mişto tipa, era şatenă, dar o descria perfect o nunaţă de gri şters.

Ciocnisem înainte să tragem din nou câte o sorbitură din berea rece. Îmi întinse o pungă de chipsuri pe care o scoase din rucsac. I-am explicat că eu nu mănânc nimicuri din-astea. Nevastă-mea obişnuieşte să mănânce, dar eu nu. La început, când abia o cunoscusem, mi se părea amuzant, ca un şoricel care scârţâie în colţul său. Unul din acele obiceiuri care la începutul unei relaţii le găseşti simpatice, dar care cu timpul ajung să te dispere. Din şoricel s-a transformat în hârciog hrăpăreţ, apoi în brontozaur. Când începe seara înainte de culcare, pentru că aşa îi este obiceiul, să molfăie pop-corn, covrigi sau cine ştie ce alte minuni, atunci situaţia devenea cu adevărat exasperantă. Dacă-şi poate cineva imagina, seara la ora zece în pat, mă dispera la culme. Îmi perturba liniştea puţină pe care o găseam pentru a citi nişte filosofie aerisită înainte de culcare.

Aiurit de gânduri tulburi am văzut că amicul de pe partea cealaltă a mesei scoate un carneţel din buzunar şi începe să noteze ceva. Avea un comportament bizar tare de tot, se bâţâia de parcă auzea o melodie pe fundal, abia perceptibilă, deşi înafară de ploia care curgea necontenit nu se auzea nimic altceva, râdea din când în când de unul singur. O bulă de apă se formase pe una din laturile umbrelei sub care ne adăposteam, supraplinul creă un făgaş prin care bula se scurse toată odată. Sânul de apă care se formase deasupra, în pântecul umbrelei, se izbi violent de asfalt, stropi mari de apă atingându-ne pe amândoi, trezindu-ne la realitate.  Fiorul rece mă  făcu să mă gândesc: „Chiar plouă cu găleată”.

De fapt cine era acest străin cu care stăteam la masă. Era tăcut şi dubios. Putea fi un globe-trotter care îşi finanţează excursia profitând de nişte creduli ca mine pe care-i jefuia după ce le cucerea încrederea. Aveam încasările de peste zi la mine, mă putea măcelării şi dus să fie cu bani cu tot. Poate era un psihopat periculos evadat de printr-o instituţie de boli mintale. Avea totuşi o brăţară de mătănii la mână, una din acelea ieftine pe care o găseşti la orice bazar de suveniruri. Poate era doar un tip boem contemporan care trăia din mila altora şi din credinţa în Dumnezeu. La urma urmei, scria. Nevoia ştie ce scria el acolo. Poezii, gânduri, eseuri, nu mi-am permis să-l întreb. Poate era doar un alt biet scriitor în mizerie care a ales să fie liber şi atât.

Pentru mine acel străin începuse să fie ca un prieten, un prieten drag cui mă puteam confesa. Nu era unul dintre acei prieteni care îndrugă verzi şi uscate şi din banal cade în derizoriu. Unul dintre aceia care povesteşte, descrie situaţia  de-a fir a păr, nu conteneşte cu problemele lui existenţiale incapabil să vadă că poate unul de lângă el moare spiritual. Un astfel de prieten care îşi vede de-ale lui, viaţa e frumoasă, aşa superficială cum e, ştie să o trăiască, dar nu simte că tu eşti în pragul sinuciderii. El n-are ambiţii, n-are ţeluri, carpe diem, uită cu desăvârşire că mai e şi-un mâine. Spune despre ceilalţi că sunt proşti şi te-ntrebi dacă în absenţa ta spune şi despre tine că eşti PROST.

La un moment dat tipul ăsta ciudat, străin devenit brusc prieten de nedespărţit,  se uită la mine cu o privire la fel de bizară ca până acum. Colţul gurii rânjea şi ochii îi sclipeau ca de zărghit. Îmi întinde o foaie pe care era scris cu litere mari: „FUCK THE PEOPLE”. Cutremurat mă uit la el şi-mi spun că m-a luat dracu’.  Îi zic rânjind şi eu în româneşte, poate o înţelege, poate nu: „Da, ducă-se toţi pe pizda mă-sii”. Apoi îmi întinde o foaie pe care tocmai scrisese ceva şi o rupse din carneţelul lui, atunci mi-am spus că nu ar fi trebuit să-l încurajez în pornirile lui, la o adică era cu două capete mai înalt ca mine şi zdravăn ca un nordic.  Pe foaie scria:”FUCK ALL THE PEOPLE. ONLY FEW OF US ARE HUMANS”.

 

                                                                 The Castellano’s

-Ne-am hotărât! Ne-am dori să cunoaştem oferta pentru cea din Santa Maria sul Costa. Aceea ne-a plăcut cel mai mult. Şi cea din Celle Ligure e deosebită, ca şi cea din Rosamunda del Lago, dar Santa Maria are un farmec aparte.

-Atunci ne vedem la orele 12 şi jumătate, voi fi acolo negreşit!

-Cât e ceasul, Jack? Numai 12 p.m….  Când a spus agentul imobiliar că o să fie aici? La 12.30… ce facem 30 de minute?

-Nu ştiu, Roselyn. Poate o să ne plimbăm puţin pe faleză înainte ca agentul să apară.

Soţii Castellano coborâseră liniştiţi scările din piatră ce formau o potecă şerpuită de pe coasta abruptă până pe plajă, pe sub coroanele arcuite ale portocalilor şi lămâilor plini de fructe ce emanau o aromă dulce acrişoară. Din când în când briza marină împrospăta aerul cu o mireasmă salină a caldei meditarane de august, benefică plămânilor obosiţi, chinuiţi de noxele şi smogul metropolei newyorkeze.

-Roselyn, dacă ar exista un Rai pe pământ, cred că acesta ar fi locul respectiv. De fapt, cred că locul acesta nu e departe de descrierile biblice ale Edenului, spuse Jack Castellano profund impresionat de locul mirific al coastei ligurice del Bel Paese.

Casele văruite toate în alb cu acoperişurile joase din ţiglă crudă, maronie abia se vedeau prin vegetaţia luxuriantă pe dealul ce cobora brusc în mediterană lăsând loc doar unei limbi înguste de nisip să facă trecerea între verdele gras, exapnsiv al desişurilor de aloe vera, din care răsărea câte un arbust cu magnolii albe sau violacee, de o mărime gigantă ce te făcea să te gândeşti la cupele din care Zeii sorbeau ambrozie, migdali năpădiţi de mimoze în preajma cărora îţi era cu neputinţă să rămâi locului şi să admiri tabloul pe care ţi-l ofereau căci te îmbătau cu mirosul lor dulce, fermentat de dogoarea neîncetată, obsolentă a soarelui.

-Mi-a dat agentul un semnal, Roselyn, cred că ar trebui să ne întoarcem, spuse Jack Castellano uşor supărat că a fost extras din lumea aceasta de sunetul înţepător al palmului său, dar se gândea cu îngrijorare că s-au lăsat furaţi de peisaj şi agentul aştepta deja de minute bune.

Când soţii Castellano ajunseră la vila numărul 8, agentul îi aştepta în livingul spaţios, bogat luminat de soarele ce pătrundea printr-o uşă de sticlă glisantă care făcea trecerea spre terasa largă a vilei.

-Atenţie la uşa glisantă, d-nă Roselyn, geamurile sunt cele originale, cristal ce datează din 1930, nu am dori să le spargem, nu-i aşa? şi agentul surâse politicos.

-Jack, eu te aştept pe tarasă, spuse Roselyn Castellano, până ce negociezi tu cu domnul, uşor deranjată de tonul superior al agentului.

 Mobilierul de pe terasă din lemn de tek era abia lustruit cu miere de salcâm şi învelit cu lenjerie albă. Roselyn Castellano se aşeză pe şezlongul comod  de lângă piscină. Un miros îmbietor de zucchini şi melanzzane griliate cu sos de tomate şi un pic de usturoi, oregano şi busuioc, stropite cu suc de lămâie şi ulei extravirgin de măsline se petrecea până la ea de la una din vilele vecine, aşa cum îşi aducea aminte că îi descrisese bucătarul  reţeta aceasta mediteraneană extraordinară când luaseră cina la signora   Marzia di Butafuoco.

-E absurd! E ridicol…  e mult prea mult pentru p simplă vilă fie ea şi pe Coasta Liguriei veche de mai bine de 50 de ani, se auzi din living.

-Să nu uităm de dependinţele pentru servitori, funicularul, pontonul pentru iaht…

-Bine, bine… îi reteză Jack Castellano vorba agentului imobiliar. Chiar dacă e mult peste aşteptările mele, accept. Le voi plăti 5 milioane de euro cash proprietarilor chiar mâine dimineaţă, şi apoi timp de 5 ani de zile câte un milion de euro. Dar cu o condiţie, să semneze pentru o sumă fictivă de 20 de milioane de euro, deci 40 de milioane de dolari. Am de acoperit 100 de milioane de dolari, m-a luat  FISC-ul la puricat şi trebuie să găsesc o soluţie de a acoperi această sumă. După ce le voi plăti suma stabilită, proprietarii vor primi banii din conturile unui off-shore cu capital străin din Cipru, şi dânşii îi vor dona soţiei casa în valoare de 40  de milioane de dolari, alţi 60 mă voi înţelege cu proprietarul iahtului.

-Bine, fie! Le voi transmite proprietarilor condiţiile dumneavoastră.

Jack Castellano îşi aprinse o ţigară de foi şi ieşi pe terasă, soţia îl aştepta bucuroasă de achiziţia acestui colţ de Rai spunându-i: „Trebuie să te felicit, aceasta e cea mai bună investiţie a ta, Jack!”

 

                                                            Noaptea cuţitelor lungi

Ploua neîncetat, de trei zile deja nu mai văzusem lumina soarelui. De la ora şase se aşternuse şi ceaţa. Îmi îmbrăcasem pardesiul cel bun, afară era răcoare. Mă încălţasem cu pantofii cei noi, hotărât să evadez din casă în ciuda potopului care curgea pe străzile Vienei.

 Simţeam că mă sufoc. Ştiam că o să dau într-o depresie gravă, dacă mai stăteam mult în odaia sordidă care mă adăpostea de câţiva ani de zile, de când mă apucasem să frecventez cursurile de zi ale Facultăţii de Geo-Politică ale renumitei universităţi vieneze.

Eram deja de patru ani în Viena şi abia reuşisem să fac parte dintr-un grup de prieteni, cei mai mulţi încă mă priveau sceptic şi erau foarte reticenţi în a mă aborda. Le era frică de felul în care îmi expuneam tezele şi proiectele la care lucram cu mare înflăcărare. Le era teamă de felul în care combăteam cu argumente indestructibile orice reproş, orice observaţia adusă  la vreuna dintre lucrările pe care le susţineam, până în pânzele albe, deşi, uneori, privind în urmă, îmi dădeam seama cât de copilăros eram bătându-mă în piept cu pumnul că deţin adevărul absolut, suprem. Plecam deseori încrâncenat după cursuri, îndreptându-mă cu paşi repezi spre casă, dar odată intrat în odaia aceea strâmtă şi întunecată râdeam în hohote ca un nebun închipuindu-mi ce figuri făceau colegii mei observându-mă ca un despot ce-şi calcă în picioare toţi adversarii politici, fără scrupule, cu sânge rece, gata să-i înjunghie la orice ezitare de-a lor. Pentru mine era doar un joc, pentru ei era o dramă.

Îmi plăcea sunetul pe care îl scoteau pantofii mei cei noi pe pavimentul de piatră la fiecare pas pe care îl făceam. Zgomotul paşilor mei umplea spaţiul pustiu, rece, cufundat în beznă şi în ceaţă. De fiecare dată aveam o senzaţie vagă că cineva mă urmăreşte. Deseori crezusem că surprind doi domni cu pălării înalte, îmbrăcaţi în negru, urmărindu-mă. Apoi, dispăreau, ca într-un neant care se deschidea şi îi înghiţea fără să fii existat vreodată. Mă înşelasem deseori astfel. Poate era doar imginaţia mea. Dar aceste episoade erau deseori însoţite de o senzaţie puternică de teamă.

După orele de şcoală obişnuiam să rătăcesc pe străzi. Îmi plăcea aerul vienez, avea o mireasmă boemă. Aveam şi o slujbă ca jurist pe lângă un avocat din Viena. Angajatorul meu era un tip scund, gras, cu fălci mari şi puternice, cu mustăţi răsucite, cu părul negru uşor cârlionţat, cu sprâncene groase şi arcuite, cu un nas gros şi borcănat, cu buze cărnoase, totul la el era exagerat, adesea îl auzeam apropiindu-se gâfâind greu şi vorbind mai mult pentru sine. Pe nas ţinea o pereche de ochelari cu rama subţire cu lentile rotunde şi mici care-i alunecau mereu de pe nas căznindu-se să-i pună la loc cu gesturi largi şi expresive.

Intrasem în contact, schimbasem păreri, cu mulţi dintre reprezentanţii înalţi ai baroului vienez de când mă angajasem la biroul avocatului Heindermann. Mă priveau ca pe un adolescent uşor obsolent, dar mă ascultau cu interes şi desfătare. La sfârşit îi puteam auzi spunăndu-mi pe un timbru sobru: „Ei, copile, văd că ştii foarte multe lucruri, dar mai ai mult până când o să înţelegi despre ce e vorba cu adevărat în viaţă şi în politică”.  De fiecare dată mă irita la fel de tare această remarcă, de parcă eu îmi răceam gura degeaba doar pentru a-mi impresiona audienţa, nu luau deloc în seamă observaţiile mele profunde despre situaţia socio-economică actuală, despre justiţie sau jocurile politice pe care le intuiam atât de exact uneori încât aş fi putut să pun rămăşag în mai multe cazuri că lucrurile vor merge după cum afirmasem cu mult înainte ca ele să se întâmple.

Într-o bună zi la uşa avocatului se prezentă o doamnă la vreo 40 de ani cu un copil de mână, nu mai în vârstă de 7 anişori.  Doamna era îmbrăcată în negru şi părea tare necăjită din cauza unui episod nefericit ce-i marcase de curând existenţa. Avocatul o linişti în cele din urmă pentru că doamna începuse la un moment dat să plângă. Copilul care o însoţise pe doamna aceea stătea liniştit pe un scăunel din dreapta ei, bălăngănindu-şi picioarele, înţelegând parcă prea puţin din cele ce se întâmplă cu el ori cu mama lui, după cum am presupus la acea dată.

Doamna în negru revenise şi a doua zi, la fel de plânsă ca şi în ziua precedentă. Copilul stătea acolo, privind pe pereţi cu aceeaşi privire inocentă. Avocatul o linişti şi o trimise din nou acasă, asigurând-o că totul se va rezolva, că nu trebuie să-şi facă prea multe griji, sfătuind-o să-şi bocească soţul în linişte pentru că de partea financiară se va ocupa el împreună cu asociaţii săi.

Doamna reveni de atunci cu precădere la aceeaşi oră. Avocatul îi servea cu câte o ceaşcă de ceai şi dulceaţă şi pe ea şi pe copil. O asculta pe doamna în negru care nu mai plâgea dar care îşi exprima de fiecare dată aceeaşi nelinişte pe care o încerca de la trecerea în nefiinţă a soţului ei. Doamna sosea întotdeauna la orele 18 fix, dar nu zăbovea niciodată mai mult de jumătate de oră pentru că avocatul o conducea respectuos şi solemn spre uşă, căci trebuia să se pregătească pentru a lua cina la orele 19 cu soţia şi cei patru fii ai săi.

Scena se petrecu în fiecare seară mai multe luni la rând, până când avocatul îi spuse că cel mai bine ar fi fost pentru ea şi pentru fiul ei să-şi găsească un alt beneficiar care să le asigure condiţiile de subzistenţă necesare pentru că avocatul urma să-i vândă casa pentru a acoperi cheltuielile de până în prezent cu întreţinerea lor. Doamna în negru se cutremură şi începu să bocească de trei ori mai tare decât în ziua când păşise pentru prima oară pragul avocatului Heindermann.

În clipa respectivă, când doamna împreună cu copilul ieşiseră în seara aceea de la avocat, eram convins pe deplin de nedreptatea pe care avocatul împreună cu asociaţii i-o făcuseră acestei femei. Realizasem după chitanţele pe care le completasem, adresate doamnei în negru, că avocatul împreună cu asociaţii îi imputaseră cheltuieli umflate cu mult peste puterile lor financiare pentru diferite servicii pe care i le oferise cu scopul precis de a o ruina şi de a pune mâna pe averea răposatului doctor, soţul doamnei.

Stăteam în pat gândindu-mă la cât de nedreaptă e societatea cu dei aflaţi în nevoie, cu cei neajutoraţi, cu cei slabi, cu cei fără de ştiinţă de asemenea lucruri teribile pe care le urzesc cei precum avocatul Heindermann şi asociaţii săi.  Ce puteam să fac, eram şi eu la rându-mi strâmtorat, dacă divulgam jocul murdar al avocatului riscam să nu mai fiu primit în barou după ce voi absolvi şi mai aveam atât de puţin până la terminarea şcolii. Aveam de gând să vorbesc cu avocatul şi cu asociaţii săi, pentru a-i face să înţeleagă de cazul disperat prin care o să treacă acea femeie şi copilul ei în cazul în care o vor lăsa în stradă. Aveam de gând să-i ameninţ că mă voi duce nu la autorităţi, ele erau neputincioase în faţa unui astfel de caz, la urma urmei totul era legal, doar eu cu mâna mea completasem toate chitanţele pentru banii scoşi din contul răposatului doctor şi băgaţi în buzunarele avocaţilor, ci am să mă duc la avocatul Clemens, adversarul de temut al avocatului Heindermann.

Nu puteam să dorm, mă zvârcoleam de pe o parte pe alta fără astâmpăr. Mă ridicasem în capul oaselor, îmbrăcasem la repezeală pantalonii şi pardesiul şi o luasem hotărât pe străzi. Mă îndreptam către casa avocatului val-vârtej. Ajuns în faţa porţii mari de lemn, luminată de un felinar negru, prinsesem cu forţă ciocănelul de fier şi bătusem fără reţinere deşi era trecut de orele două ale nopţii. Un servitor se ivi cu o lumânare la uşă, nici nu apucase să zică ceva că-l trântisem cu spatele de perete. O luasem la fugă prin salon, în capăt se afla uşa din spate a biroului prin care avocatul intra pentru a lua masa. Răbufnisem pe uşa aceea cu valetul pe urmele mele, mare îmi fu mirarea să-i găsesc pe cei cinci asociaţi şi cu avocatul în frunte, adunaţi  în jurul mesei ovale din birou. Nici unul nu grăi nimic la vederea mea, doar avocatul îi făcu semn valetului să ne lase singuri.

Avocatul într-o linişte de mormânt, pufăind dintr-o pipă puturoasă, fumul îmi intra în nări, eu abia trăgându-mi sufletul, scoase un săculeţ din piele cu bani pe care-l aruncă pe masă.”I-ai” îmi spuse, „Sunt pentru tăcerea ta. I-ai şi-ţi va fi bine alături de noi”. Neştiind ce să cred întinsesem mâna ca să bag săculeţul în buzunar, apoi mă izbi poza doamnei în negru cu copilul de mână, îmi adusem aminte de ochii mari, albaştri, calzi şi puri ai copilului şi de prima zi când doamna i se înfăţişă avocatului, copleşită de durere, cu sufletul profund îndurerat de pierderea ce o suferise şi cum avocatul o liniştise. Şarlatanul acesta deja ştia încă din prima zi că o va jecmăni, o va prădui ca în codru ca pe un animal rănit, abandonat, neajutorat, lăsat în seama destinului.

Iritat până la culme, apucasem cuţitul cu lama lungă cu care obişnuiam să desfac plicurile şi-l înjunghiasem drept în gâtul lui gros, spintecându-i guşa în două, sângele ţâşnind, împroşcând-i pe asociaţii săi care rămaseră înIzbucnisem pe uşa biroului cu cuţitul îndreptat spre asociaţii avocatului după ce înecasem totul în sânge.Fugeam pe străzile Vienei în timp ce prin toate cotoloanele tunetul norilor plumburii ce acopereau cerul bubuiau asurzitor. Totul era cufundat într-o beznă oarbă, orbecăiam ca o cârtiţă disperată printre casele şi cocioabele din mahalaua capitalei austriece.

Puteam fi sigur că poliţia mă urmăreşte. Dacă m-ar prinde, în zori urma să fiu spânzurat pentru faptele mele. Mă întrebam cum de am putut fi autorul uni crime atât de brutale şi de sângeroase, eu care leşinam la vederea sângelui propriu. Cei doi domni îmbrăcaţi în negru cu pălării înalte pe care îi văzusem şi înainte urmărindu-mă sau cel puţin am avut impresia că mă urmăreau, parcă erau acum pe urmele mele şi iuţeau pasul odată cu ritmul ploii care curgea neîncetat şi ropotul picăturilor mari şi grase ce cădeau pe acoperişuri şi pervaze era din ce în ce mai aproape, devenea tot mai ameninţător, cerul se revărsa furibund.

Doi inşi solizi, duri, încrâncenaţi mă înşfăcaseră de braţe, tîrîndu-mă până într-un colţ unde mă loviseră cu cruzime şi cu sânge rece cu un obiect contondent drept în moalele capului. Îmi pierdusem pe loc conştiinţa, un văl negru se aşternu peste privirea mea, îngheţat de frică, ud leoarcă până la piele, cu inima strânsă, nu reuşisem să schiţez nici cea mai mică împotrivire, nici un strigăt, nimic.

Mă trezisem a doua zi într-un pod al unei case. Uitându-mă pe geam puteam să descopăr că mă aflu la o fermă părăsită, o şură mare de lemn ce se înălţa la câţiva metri stătea să cadă,  zidurile erau năpădite de liane, plantele crescuseră anapoda, totul era invadat de bălării, unele erau verzi, altele uscate.  Uşa de la camera în care mă aflam era ferecată, iar pe hol se auzeau sunete, vorbe groase, piţigăiate, sunet ascuţit de veselă la spălat, foşnet de aşternuturi, paşi grei şi domoli, uşori şi iuţi. Pe masa din camera mea, o chiflă cu seminţe de secară răspândea un miros îmbietor, o cafea aburindă şi lângă ea un ulcior mic  cu lapte. Mâncasem chifla, băusem cafeaua cu lapte, în garderobă un costum negru, cămaşă albă, joben şi papion, le îmbrăcasem cu nerăbdare. Încercasem clanţa uşii de mai multe ori, o bruscasem doar- doar s-o deschide, în zadar. Mă învârteam în cameră cuprins de nelinişte, ce aveau de gând oamenii aceştia cu mine? La urma urmei, cine erau şi ce doreau de la mine? Aşteptarea nu-mi dădea linişte, nu ştiam nici ce aştept, mă învârteam prin cameră ca un leu în cuşcă. La un moment dat primisem un bileţel pe sub uşa camerei în care eram prizionier. În el era scris ceva foarte ciudat, ceva fără de nici o noimă pentru mine. ”  Ochiul lui Horus te veghează, suntem atoatecunoscători, poţi să alegi să mori astă seară şi în zorii zilei să renaşti un om liber sau să te predăm autorităţilor. În scrinul de lângă fereastră găseşti un pumnal şi o coală de hârtie. Fie alegi să mori de mâna proprie decât să te predai autorităţilor şi să-ţi exprimi motivul alegerii făcute în scris, fie alegi să mori după legile noastre şă să reînvii ca un FRATE în zorii zilei, poţi face asta semnânând cu sângele de la o crescătură pe care şi-o vei face la degetul mare după ce îţi vei scrie testamentul spiritual şi îţi vei declara cel mai solemn jurâmânt faţă de FRĂŢIE şi de conducătorii lojei”.

„Practic, îmi spusesem, nu am de ales”. În mintea mea nu era nici o alegere de făcut, puteam să fac ce îmi spuneau aceşti domni sau nimic altceva şi să aştept să mă predea autorităţilor, pentru că de sinucis nu aş fi fost în stare nciodată. Intuiţia şi experienţa îmi spuneau că mai degrabă mă încred în aceşti oameni decât în justiţia societăţii. Aşadar îmi scrisesem testamentul spiritual, gândindu-mă la colegii mei, la văduva cu copilul, la toate evenimentele care abia îmi tulburaseră existenţa, apoi mă încredinţasem solemn să respect întocmai legile şi principiile care stau la baza FRĂŢIEI. Îmi crestasem degetul cu pumnalul găsit în sertarul scrinului negru şi apăsasem ferm pe foaia de sub ochi pe care o iscălisem şi pe care trecusem data de astăzi.

La un moment dat, în jurul orelor 18  se auziseră trei ciocănituri în uşa camerei mele cu cadenţă mare între ele. O voce guturală, de momrmânt mă întrebase dacă sunt pregătit. Răspunsesem cu o uşoară ezitare că da. Primisem pe sub uşă instrucţiuni clare. Trebuia să mă întorc cu faţa către răsărit şi să aştept până când cineva va intra şi mă va lega la ochi, nu trebuia să mă împotrivesc orice mi s-ar întâmpla şi când voi fi întrebat să răspund cu „Da, domnul meu”.

Mă întorsesem către răsărit, cineva intră în cameră, o prezenţă masculină, puteam ghici prin faşa neagră ce-mi acoperea ochii o siluetă masivă, dîrză. Mă conduse într-o altă cameră în care îndoiala în alegerea făcută îmi era pusă la mare încercare, căci odată desfăcut la ochi, tot cu faţa către răsărit, puteam să văd cranii, tibii şi alte oase umane puse într-un maldăr deasupra căruia scria: „Dacă eşti meschin, nu ai ce căuta aici”.

După câteva clipe, aceeaşi siluetă intră din nou în încăperea în care mă aflam eu, mă legă din nou la ochi, mă dezbrăcă de sacou şi de cămaşă şi făcu un nod între mânecile cămăşii astfel încât să-mi rămână doar partea stângă a pieptului dezgolită. Apoi îmi suflecă pantalonul de pe cracul drept al piciorului. Îmi legă o sfoară de gât, destul de strâns căci aveam o senzaţie înecăcioasă de sufocare. Mă trăgea după el ca pe un animal, înaintam cu paşi ezitanţi şi mărunţi. Mâini străine începuseră să mă împingă, căzusem de câteva ori, încercând să mă îndrept aceleaşi mâini mă împingeau dinadins, laţul se strângea în jurul gâtului într-o senzaţie agonizantă. Pe coate, târâş, înaintam în patru labe căci călăul care mă purta după el trăgea de sfoara din jurul gâtului meu neîncetat, fără pic de milă. Câteva şuturi în plex mă făcuseră să abandonez pentru câteva clipe cursa asta nebună. Oamenii urlau ca şi cuprinşi de isterie şi aruncau cu pumni de pământ în mine biciundu-mi pielea, mădularele îmi tremurau, buzele îmi zvâcneau de sete. Chiar când mă aşteptam mai puţin acest supliciu încetase. Mă ridicasem în picioare încrezător, crezând că tot ce a fost mai rău a trecut. Dar apă rece ca gheaţa mă trezi la ralitate. Găleţi pline de apă se revărsau peste mine cu repeziciune, la un moment dat mă împiedicasem de un bazin cu apă în care cineva mă scufundase de trei ori, eram ca şi sfârşit, dar mâna din păr care mă tot cufunda în apă se retrase. Mă gândeam cu înfrigurare ce poate să urmeze, când picături de ceară încinsă se prelingeau pe pielea mea. Venite de sus, ca lacrimi de foc pe care însuşi Mântuitorul le-a vărsat, răstignit pe cruce fiind. O briză uşoară ca un curent uşor de vară îmi alina toate rănile acum. Călăuzitorul meu, mă trânti la picioarele judecătărilor care aveau ca în urma judecăţii prin pedeapsa supremă să mă izbăvească de păcatele pământeşti.

Ameţit, pe jumătate mort decât viu aproape că mai auzeam ce-mi spuneau. La câte o smucitură de-a călăuzitorului meu răspundeam cu „Da. domnul meu”. „Pentru a trece în lumea celor drepţi trebuie ca mai întâi să devii bărbat, să cunoşti pământul aşa cum Adam a răspândit semninţia omenirii, aşa cum David a luptat pentru iubirea de pâmântul şi de poporul său, aşa cum Onan a dăruit pământului sămânţa sa”.

Atunci mă dezlegaseră la ochi, toţi purtau măşti. Măşti înfiorătoare, de corbi, de lupi, de ciocli, de nebuni. O fecioară brună mi se dărui cu nerăbdare desfăcându-mă de grabă la prohab. Nu încetă din mişcările ei lascive până când nu-i dăruisem sămânţa mea fierbinte. Restul mă fixau tăcuţi într-o linişte funebră. Apoi mă puseră din nou în genunchi, îmi puseră o mână pe biblie iar alta pe sabia dreptăţii. Jurasem că nu voi trăda nicodată FRĂŢIA,  şi de ar fi să fac vreodată acest lucru, o voi face cu riscul vieţii. Sorbisem de trei ori din absint şi de trei ori din vin. O sabie ascuţită îmi crestase pieptul deasupra inimii şi presărară sare ca cicatricea ce va rămâne să-mi aducă mereu aminte de acest jurământ. Apoi mă dezgoliră de toate hainele şi mă  înveliseră într-un giulgiu alb, mă puseseră într-un coşciug şi mă îngropaseră în cripta din spatele casei.

Credeam că acesta îmi va fi sfârşitul. Scene tenebroase începuseră să-mi nevălească în minte. Monştrii fără de crezare dar cât se poate de reali mi se arătau, râme, viermi se înfruptau din trupul meu, ca dintr-un măr fraged. Moartea mă usca ca pe o smochină veche, se făcea că dinţii îmi cădeau unul câte unul, nasul mi se descompunea, urechile mi se atrofiaseră ca nişte burice ombilicale retezate cu lama unui cuţit ruginit. Din inimă răsărea un vierme gras şi găunos care se înfrupta lacom de parcă eu nici nu aş mai fi avut suflare. Plămânii mi se ofiliseră ca nişte flori uitate în glastră de un slujitor netrebnic, apa se împuţise în ei mirosind a fecale şi mucegai. Încheieturile mi se rupseră, oasele atârnând prinse între ele de un smoc de carne.

Soarele răsărea şi mă bucuram cu o nespusă bucurie să-i văd lumina caldă. Toate acele năluciri se datorau absintului. Abia acum înţelegeam viaţa, înţelegeam pentru prima oară ce înseamnă să trăieşti. Aveam se devin unul din cavalerii negri ai FRĂŢIEI, în slujba spiritului suprem al Adevărului şi Dreptăţii. Acum existenţa mea avea un scop….

                                                                        Proces

Printre scrumiere improvizate din pahare de plastic pline cu mucuri de ţigară colcăind într-o zeamă neagră, scârboasă, vaze cu flori uscate mirosind a apă împuţită, ştrampi întorşi pe dos, pantaloni aruncaţi aiurea, şosete desperecheate, maieuri pătate la subraţ, poate şi chiloţi, mi-era imposibil să mai descifrez ceva,  cred că îi era imposibil cuiva să mai găsească ceva prin hărmălaia aia. Am intrat din hol în bucătărie stingher, ea a intrat direct la baie pe uşa din stânga intrării, de cum am ajuns. În bucătărie acelaşi peisaj dezolant, murdar şi împrăştiat, cufundat în semiîntuneric de o lumină obscură pe care o emana un bec chior de deasupra capului meu. Rămas singur în pragul bucătăriei mă gândeam să mă fac cât mai comod posibil, dar unde oare mă puteam aşeza în acest spaţiu haotic. Am împins cu nonşalanţă câteva boarfe jos de pe un scaun din partea cealaltă a mesei de unde mă situam eu anterior. Eram cu spatele la geam şi becul acela hipnotic care atărna deasupra mea se clătina acum uşor din cauza curentului ce se producea în bucătăria strâmtă din cauză că eu deschisesem geamul ca să pot să îmi aprind o ţigară. Stăteam picior peste picior şi contemplam încăperea bucătăriei cu nelinişte căci nu înţelegeam cum de o femeie în toată firea putea să fie atât de neîngrijită şi dezordonată, caz clasic de hepatită, salmonela  sau alte afecţiuni ale tractului digestiv.

Încetasem să mă mai gândesc la locaţia în care mă aflam şi aşeazat pe scaun, mă relaxam savurându-mi ţigara. Aveam stomacul plin, ne întorseserăm din oraş unde luasem masa într-un restaurant rezonabil. Eram puţin aburit de efectul pe care îl produce trecerea de la frigul de afară la căldura dinăuntru mai ales că împreună consumasem o sticlă de vin roşu. Era lună plină, observasem înainte de a intra pe casa scării în blocul acela de la periferia oraşului. Mă întrebam ce nevoia face atâta în baie, era acolo de minute bune deja. Într-un final apoteotic, ieşi la fel de ciufulită ca atunci când intrase.

Mă întrabase liniştită în timp ce îşi aprinse o ţigară:

-Bei ceva?

-Nu, i-am răspuns. Vroiam să termin cât mai repede cu putinţă.

Straniu, dar odată ajuns aici vroiam să plec cât mai repede. Să fug de acest loc de păcat.

-Nu faci un duş? m-a întrebat ea. Ce ai? Parcă eşti grăbit? Trebuie să ajungi undeva? reveni la fel de insistentă ca mai înainte. Era trecut bine de miezul nopţii, unde mama naibii să mă duc, cine să mă aştepte. Mă perturbase puţin constatarea ei, mi-era jenă să-mi afişez dezgustul şi totuşi dorinţa mea de a părăsi acest loc era atât de evidentă. Vroiam să o fac şi să termin odată cu treaba asta. Parcă mă ruşinam de sine, acum văzându-mă aici. Mi-era scârbă de toată această scenă, aş fi vrut să mă ridic şi să plec, dar virilitatea mea era în cauză, ar fi fost mult prea lezată dacă aş fi plecat aşa fără să o rezolv. Contează la palmares, îmi spuneam copilăros, prostesc. Bărbăţia mi-ar fi fost pusă la îndoială. I-o pun şi gata, cum făceau şi restul. Se ştia de reputaţia ei, această fiinţă ţinându-le de cald în nopţile friguroase aventurierilor înaripaţi, saltea cu suflet plină de gâlme incomode.

 Îmi turnase o vodcă lemon, deşi insistasem să nu o facă. Avea şi nişte gheaţă prin congelator, băutura arăta cât se putea de apetisantă şi avusese grijă să clătească paharul înainte de a turna în el licoarea transparentă care din cauza gheţii îşi preschimbă uşor nuanţa. Sorbisem vreo două-trei înghiţituri şi-mi aprinsesem încă o ţigară. Mixul de vodcă şi fumul de ţigară mi se prelingea uşor pe gât ca o usturime iritant-dezgustătoare dar cu efect plăcut. Ea începuse să dezbată teme varii aproape de ignoranţa filosofică. O priveam introspectiv în timp ce vorbea. Culoarea ochilor era fadă, stinsă, o pată de culoare pe un fond gri.

Îmi aprinsesem din nou o ţigară stând în capul patului cu o atitudine reflexivă. Eram la fel de dezgustat de actul care se consumase. Încercam să regăsesc plăcerea, măcar reflexul chimic. Nimic, parcă mecanica fiziologică nu mai reacţiona odată scoasă din parametrii normali de funcţionare. Sentiment-pasiune-afect, arcul reflex neavând stimulii necesari, în consecinţă, nu se activase. 

 Un cearşaf ud îi acoperea pe jumătate goliciunea. Mă privea sec, inexpresiv, rece. Pe deget observasem că mai purta încă verigheta, dovadă-stigmat a căsniciei nereuşite. Încercam să sondez vreo reacţie în ea. Stătea sprijinită în cotul drept cu capul aplecat. Îmi ceruse o ţigară. Scosesem o ţigară din pachet cu calm, ordonat, calculat. O aprinsesem şi i-o înmănasem cu o lentoare nedefinită. O apucase în acelaşi fel. Trase un fum, inspirase adânc şi expirase doar o mică parte din fumul inhalat. Duse ţigara din nou spre gură, o aşezase în colţul gurii cu aceleaşi gesturi exagerate. Îmi crea o imagine uşor perversă şi diabolică. Îşi scutură capul, o şuviţă de păr îi necăjea faţa.  În cameră plutea un fum gros şi o duhoare irespirabilă.  Parfumul ei dulce îmi provoca greaţă. Resimţeam stări contradictorii: acru, amar, dulce înţepător. Îmi repugna gândul comtemplând-o. Ştiam, presimţeam că ce va fi mai greu avea să vină abia când mă voi trezi din somnul acesta negru după ce voi fi ajuns acasă. Acum mă simţeam ca un WC, ca un WC public profanat de vandali în care încercam să mă deşert fără să ating nimic cu vreo parte a fiinţei mele. Mă vedeam sacru ca un templu în care nu au invadat agresorii, dar care arde din temelii, mistuindu-se lăuntric.   

 

                                                            In Joia din Ziua Mortilor

– Mamă…

– Da, dragă…

– Mamă, m-a luat o foame!

– Ce nevoia, dragă,  doară suntem în cimitir!

-Mamă, m-a luat o foame şi o sete de nu ştiu ce m-a apucat.

-Hai, dragă, lasă asta acum. Hai să mă ajuţi să săpăm puţin aici ca să pot să pun şi eu seminţele astea de flori pe mormântul lu’ taică-tău şi după aia plecăm.

-Câţi ani sunt de atunci? Vreo cinci, nu?

-Aproape… păi Cristina are 4 ani şi ceva şi s-a născut la două luni după ce a murit taică-tău, tot în 6 ianuarie ca şi el.

-Ah, da. Aşa e.

-Uite că începe ploaia, înseamnă că i-o părut rău că s-o dus.

-I-o părut, că i-a plăcut viaţa. Da’ a şi băut la viaţa lui. Şi a fumat ca un turc.

-Mamă, da’ astăzi când am intrat pe poarta cimitirului m-a luat aşa o frică.

-De ce, măi copile? De cine să-ţi fie frică?

-Păi am văzut toate crucile astea şi mormintele alea noi cu câte un morman de flori pe ele şi mi-am închipuit toţi acei oameni care cine ştie cum au murit…

-Ei, măi copile, da’ şi tu te sperii din atâta lucru.

-Nu mamă, nu mă înţelege greşit. Eu cred în Dumnezeu, cred în Mântuitorul Nostru, dar tot mă bântuie un gând întunecat că după moarte, gata. Se termină totul.

-N-are de ce să-ţi fie frică, măi copile. Noi murim, ne stingem de pe lumea asta doar trupeşte, dar sufletul nu încetează niciodată să existe.

-Oricum, să ştii că mi-e foame. Mai ai covrigi, cornuri? Mai ai ceva prin sacoşa aia a lu’ matale?

-Mai am, măi copile, şi cornuri, şi covrigi, şi colivă. Ia şi mînâncă! Vezi că e şi nişte suc acolo, dacă vrei e şi bere şi vin, după aceea să milostivim groparii aceia. Pune şi mie un pahar cu vin să beau pentru taică-tău, că tare i-o mai plăcut vinul roşu. Puneţi şi ţie niţel, că nu strică, face sânge! 

–

 

                                                            Secretul timpului

Am coborât din autocarul prăfuit cu obiectivul de gât, simţeam că aparatul foto cântăreşte vreo cincizeci de kile dacă nu şi mai mult. Era o căldură înăbuşitoare şi apele curgeau şiroaie pe mine. Eram încălâţat cu bocancii mei obişnuiţi, milităreşti, din piele, mai înalţi de gleznă. Stilul meu rebel nu cred că se mai potrivea acum de nici un fel. Cămaşa groasă, de bumbac, peste tricoul pe care stătea scris mare pe piept, cu roşu, „Metallica” şi dedesubt titlul sângeriu cauciucat al unuia din albumele lor favorite, „…and justice for all”, se contopiseră toate într-un amestec de sudoare, bumbac, poliester şi cauciuc care îmi iritase pielea de mă opărisem de la gât în jos. Turul blugilor uzi de transpiraţie mi se freca între picioare şi o usturime cruntă îmi invada simţurile la fiecare pas. Călătorsiem o cale lungă de mai bine de două zile cu toate mijloacele de transport posibile ca să-l întâlnesc pe omul care cunoştea istoria vie a a strămoşilor incaşi.

Un praf uscat îmi năpărlise nările încă de cum mă coborâsem din autocar, apa era sălcie, de parcă beam nisip de fiecare dată, iar pământul roşu îmi ardea tălpile prin bocanci. Un rucsac îmi atârna de umăr şi mă căzneam din răsputeri să trag un troller după mine în care nu ştiu ce mama naibii de lucruri nefolositoare căram, şi pe care atunci m-aş fi jurat că-l las în pustietate dacă mai aveam mult de mers până la primul sat. Mă gândisem că e un sat şi că asta ar însemna că nu au condiţii de subzistenţă moderne, mă refer la cadă şi cuptor cu microunde, dar măcar un duş de Doamne ajută voi găsi eu pe la un localnic cu inimă mare. Gândul acesta mă îndemnă la fiecare pas să nu dau drumul trollerului care se potincea în fiecare denivelare din drumul anevoios, de unde să ştiu că acolo unde o să ajung nu au asfalt.

Ajuns în sat, un grup de copii mă întâmpinase şi mă conduseră de mână la ceea ce părea primăria satului. Cei de la redacţie mă trimiseră pe mine pentru că mă lăudasem unui coleg la o cafea că înţeleg şi chiar vorbesc spaniola fluent pentru că umblasem cu câteva spanioloaice fierbinţi. O laie! eram afon la orice limbă străină, iar cu fetele acelea cu care mă văzuse colegul în mai multe rânduri, tot încerca cumnată-mea să mă combine, dar eu mă uitam de fiecare dată la frate-miu şi-mi spuneam mereu: „Focoasă, focoasă, îmi spuneai, şi acum nu ai curaj nici să schimbi canalul de la televizor fără să-ţi întrebi nevasta”.

Salutasem cu „ola”, era tot ce ştiam în spaniolă, scosesem ghidul de conversaţie şi bâjbâisem câteva cuvinte în timp ce un domn de vază se uită puţin încruntat la mine. Asta îmi creease o oarecare nedumerire, fie n-a înţeles ce i-am spus, fie am spus ceva nelalocul lui. Aşteptă în linişte câteva clipe, timp în care mă scrută cu privirea, apoi spuse pe un ton calm şi ferm într-o engleză pe care o mai auzisem prin restaurantele din Miami: „Bienvenido, dar să ştii că străinii nu sunt tocmai binevăzuţi printre noi, încearcă de prea multe ori să-şi bage nasul în lucruri pe care nu le înţeleg şi să le răstălmcească după bunul lor plac.” Nici nu a terminat bine ce a avut de zis că l-am şi repezit spunându-i că nu stau mai mult de câteva zile timp în care o să fac nişte poze şi o să scriu un reportaj despre cel mai vârstnic tâmplar de pe insule.  Omul acela cu mustăţi groase se uită din nou spre mine, iar eu atârnam către el cu gura căscată cu rucsacul pe umăr şi trolerul de mână, cu ochelarii prăfuiţi şi cu pletele-mi spulberate de un vânt de pustă cu miros de nisip încins şi purtător de paie uscate. Omul îmi spuse: „Bine, dacă aşa pofteşti, vei locui în casa mea pentru că aici nu există hotel şi mâine te vom duce la bătrânul satului”.

Ajuns în casa primarului, nu-i aflasem exact titulatura şi nici nu-mi bătusem prea mult creierul să-i reţin numele, oricum nu prea conta, mă aflam aici pentu câteva zile, îndeajuns cât să umplu juma de coloană din pagina de cultură care apare joia. În spatele casei, între patru pereţi de scânduri care se terminau puţin mai sus de talie, un butoi mare, negru, de tablă, stătea agăţat la soare. O sfoară era legată de pârghia unui jgheab direcţionat chiar deasupra capului meu. Am tras cu încredere şi un puhoi de apă fierbinte mi-a scăldat trupul şi aşa toropit de căldură. Un săpun mare, grosolan, pe care se lipise nisip era aşezat pe o stinghie de pe unul dintre pereţii cabinei de duş improvizate. Câţiva copii se adunaseră şi râdeau la mine dezvăluindu-şi dinţii mari, albi, ca nişte boabe de fasole, în timp ce mă spălam. Încercasem să-i gonesc, degeaba.

Mâncasem o farfurie mare de păsat de porumb, precum toţi ceilalţi şi mă culcasem pe jos, direct pe pământul bătătorit. Îmi oferiseră un şomoiog de paie, dar am refuzat să dorm ca vita, mai bine fără. Blugii mei Levi’s clasici se terfeliseră până dimineaţa, abia dacă se mai recunoştea culoarea blue original. Cum m-am trezit,  am tras o ţigară pe sec. Aş fi băut  o cafea şi cu ochii, dar de unde, că nu prea văzusem nici măcar un ibric prin preajmă darămite un espresor. Restul serviseră o fiertură care avea un miros tare ciudat de care nu am avut curaj nici să mă apropii.

În sfârşit, m-au dus cu chiu cu vai la senilul satului, pardon seniorul satului. Aveam de gând să-mi fac reportajul şi să plec. Eram aici de nici 24 de ore şi deja simţeam că e prea mult. Ajuns la casa omului, aşezată undeva mai la marginea satului, foarte aproape de lac, peisajul nu mă miră nicidecum, era doar o cocioabăa a unui decrepit care   îşi mai trăgea băşinile de pe o zi pe alta şi mai vindea câte o poveste jurnaliştilor sau turiştilor care-l vizitau doar ca să-şi ducă traiul.

Primarul care mă însoţi până aici îi spuse vreo două vorbe omuleţului în vârstă, mic şi sfrijit, apoi plecă fără să-mi mai spună nici măcar o vorbă, pesemne aveau ei înţelegerea lor în ceea ce priveşte banii. Mă îndreptasem către el după ce surprinsesem câteva cadre, cu lacul, cu cocioaba ăstuia şi cu barca la care lucra acum. Asta făcuse dintotdeauna, asta făcea şi cum, nu exista meseria asta în nomenclatorul de specializări, cum ar fi putut să-i spună luntraş? bracagiu? astea denumesc cu totul altceva decât făcea el, aşa că i-au spus tâmplar ăia de la centru. Mă aşezasem jos şi-i zâmbisem profesional. Îi făcusem semnul acela cu aparatul ca şi cum aş vrea să-i fac o poză, nu-mi păruse tocmai entuziasmat de lucrul ăsta deşi toţi localnicii abia aşteptau să se pună la fotografiat ca vieţii la poarta nouă. Nu, bătrânelul acesta din faţa mea, nu spunea nimic, dar absolut nimic. Mai sculpta cu coarba lui în lemnul de plută, se mai oprea, mă scruta cu privirea lui ascuţită, mai mângâia lemnul ca şi cum sonda efectele muncii sale.

Am stat aşa, i-am zâmbit, l-am privit, o juma de oră, o oră, cât să fi fost. Sfârşit de răbdare îmi sunaseră în cap cuvinte grele: cât dracu’ mai are ăsta să stea aşa pe căldura asta infernală şi să dea la coarbă? De ce naiba nu spune nimic, oare aşteaptă să vadă banii mai întâi, ar fi bine să-i scot, că dacă o să aştept după el, o să mă apuce anul nou aici. Mi-am scos o ţigară, aveam pregătiţi în pachet 10 dolari, pe care i-am întins cu nonşalanţă. S-a uitat drept la mine şi m-a lăsat cu buza umflată. Nu i-a luat. Or fi prea puţini? M-am căutat prin buzunare, mai aveam aruncaţi vreo zece. Îi găsesc într-un final, îi întind ambele bancnote. Tot nu vrea. La naiba, ştie să negocieze moşu’, mi-am spus, de câte ori o fi repetat scena asta, cred şi eu. Mai scot o bancnotă de 20 din portofel, mare greşeală am făcut să-i scot din portofel în faţa lui, acuma ştia câţi bani am şi o să mi-i ceară pe toţi, mi-am dat seama după ce m-a refuzat şi a treia oară. Bine, îi spun, văd că joci tare şi pe arşiţa asta nu-i de glumit. Uite cum facem, îţi dau toţi banii pe care-i am, dar vreau să-mi spui cea mai frumoasă şi mai originală legendă pe care o ştii tu ca să pot s-o dau la ziar. Eram cunoscut drept un perfecţionist în redacţie, aveam un renume de apărat, în plus cei 150 de dolari pe care-i aveam asupra mea reprezentau doar o mică parte din diurna pe care mi-au dat-o la plecare pentru cazare şi mesele zilnice şi cum pe aici hotel şi restaurant nexam, vă puteţi închipui cui rămâneau restul de bani.

Dar moşuleţul era tare încăpăţânat, tot nu dorea să scoată măcar un ciripit. Nimic şi nimic. De parcă era surd sau mut sau orb ceva… Atunci mi-a picat fisa. Hai să-i urlu în ureche, poate aşa înţelege. Mă ridic, mă apropii, el lucra cu acelaşi calm la barca lui. Şi urlu: „Tataie, zi şi mie o poveste din tinereţile tale ca să pot pleca şi eu acasă. Te rog!” La care el mă întreabă, în aceeaşi engleză de ospătar latino, de ce trebuie să urlu? Mă aşez la locul meu, stupefiat. Deci surd nu e. Orb nici atât că şi-ar fi tăiat mâinile cu coarba aia de-i străluceşte tăişul în razele soarelui, aşa că tot felul de scenarii îmi vin în cap. Ce mama naibii fac, că ăsta nu vrea să vorbească? Să-l torturez, ce să-i fac?

Şi bătrânelul stătea şi mă privea ba condescendent, ba naiv, ba critic, ba jucăuş, ba conspirativ, ba din cale afară de calm şi inexpresiv. Eu mă strofocam să regizez scenarii, ce să-i spun, ce să-i fac, poate-poate se-nduplecă şi-mi spune ce are de zis, doar ca să-mi fac articolul şi acas mi-e drumul. Apoi îi înjuram în gând pe toţi ăia de m-or trimis la cucurigu teleleu ca să-i iau un interviu unui boşorog senil. Apoi urzisem în cap să compun eu, de la mine, un reportaj ca şi cum i-aş fi luat interviu subiectului în cauză, dar riscam prea mult pentru un simplu reportaj. Mă treceau toate căldurile şi la propriu şi la figurat. Eram în culmea exasperării de nervi şi de neputinţa de a-l face pe bătrânul acela să-mi dea interviul ca să pot pleca şi eu acasă.

Treceam de la o stare la alta în timpi record de sutimi de secundă. O parte din mine dorea să se ridice şi să plece pur şi simplu, amăgindu-mă că mă voi descurca aşa cum am făcut-o şi altă dată. În timp ce altă parte din mine îmi spunea mereu să stau şi să am răbdare, la urma urmei am tot timpul din lume. Mă ridicam, făceam câţiva paşi, poate îl înduplecam să-mi spună ceva, orice, dar îndată ce mi se părea că ar fi terminat de scobit în trunchiul acela mare de copac, mă întorceam repede ca şi cum aş fi găsit o fereastră în care să-mi acorde două secunde din timpul său preţios.

Mă învârteam, să mai treacă timpul, nu ştiu de ce, în spearanţa că s-o plictisi şi el şi mi-o zice ceva doar ca să pot să plec. Văzând că nu am nici un rezultat, mă întinsesem la soare ca o şopârlă, cu capul sub braţ, nepăsător de toate. Într-un târziu a venit primarul şi văzându-mă terminat şi sleit de forţe în lupta nedreaptă dintre mine şi bătrânelul acela, îmi spuse că ar fi timpul că ne întoarceam în sat şi nimic altceva. Îmi luasem lucrurile şi-i urmasem sfatul primarului cu gândul că urzesc vreun plan în noaptea aceasta prin care să-l înduplec pe bătrân să-mi spună măcar o legendă a vreunui erou de-al neamului său, de fapt cam orice filă din istoria marelui imperiu transmisă prin viu grai ar fi fost la fel de bună, numai de s-ar îndupleca de mine.

Revenisem a doua zi cu forţe proaspete. Deşi nu dormisem aproape toată noaptea, nu dibuisem nici un şiretlic prin care să-l ademenesc pe bătrân. Aveam o singură strategie, să-l implor. Să mă rog de el până când îngenunchează în faţa stăruinţelor mele şi cedează cererii de a-mi raconta o perlă filogenetică a unui întreg continent. Zis şi făcut, odată ajuns acolo, lacrimi în ochi, făgăduinţe,  nimic. Stătea neclintit de parcă era o stană de piatră. Scosesem din portofel poza cu fiica mea pe care o purtam tot timpul la mine, avea trei anişori în poză, era blonduţă şi cu ochii albaştri. I-o arătasem fixând-o în faţa ochilor lui, zâmbi cald pentru o secundă, dar nu încetă din lucru. Îi spusesem că mi-e tare dor de ea şi că şi ei trebuie să-i fie dor deasemenea de mine, deşi dacă stau să mă gândesc mai bine, eram mai tot timpul ocupat cu munca şi nu prea i-am acordat prea mare atenţie cam niciodată. Îi spusesem bătrânelului că am datorii, am rate la bănci, am ipotecă, nu pot lipsi, dacă nu ajung să le plătesc rămân în stradă, şi eu şi familia. I-am explicat că viaţa în Marele Măr nu e deloc aşa cum ar putea să şi-o închipui vreodată, e un ritm alert continuu, dacă nu te adaptezi rişti extinţia ca specie. Jungla urbană e mai feroce decât cea amazoniană de o mie de ori, jurasicul modern s-a mutat în supermarket. A rămas impasibil la tot ce-i povestisem de parcă aş fi discutat cu un vechi prieten despre vreme în timp ce ne întorceam acasă cu metroul.

Apoi m-am întristat pe mine însumi, m-am resemnat spunându-mi că şi de data asta o dau în bară. De parcă ăia de la centru m-ar fi trimis expres pe mine, idiotul redacţiei, să descopăr luna la capătul pământului. Trebuia să existe o soluţie, se încăpăţâna să iasă la iveală, dar o va face mai curând sau mai târziu. Apoi ideea genială îmi veni, ce-ar fi dacă aş descrie tot acest proces complex prin care bătrânul sculptează din trunchiul copacului acele faimoase canoe pe care le-am văzut în filmele despre Vestul Sălbatic. Păi şi ce-or să spună ăia de la redacţie, că m-au trimis pe o groază de bani ca să descriu o scenă dintr-un western expirat în timpul căruia adoarme şi motanul cu nasul în bolul cu floricele.

Trebuia să existe un mod de-al îndupleca pe bătrânul din faţa mea că doară nu oi fi eu cel mai prost şi mai fraier om de pe Terra. Aşa că mi-am zis că cea mai bună modalitate de a-i intra în graţii ar fi să mă dau bine pe lângă el. Şi care e cea mai bună modalitate să te guduri pe lângă „şef” decât să pari interesat de munca pe care o face, chiar dacă ţi se par de-a dreptul aberante acţiunile şi întreprinderile sale. La periat şefii eram as, aveam concepute strategii prin care intram pe sub pielea oricărui şef în mai puţin de o lună, deci răstimpul dintre două lefuri. Când se schimba conducerea eu eram primul la promovări, după aia ei o lăsau mai moale, pentru că eu nu turnam. Nu mi-a plăcut niciodată să-mi torn colegii, pentru asta câştigasem simpatiile multora. Eram un fel de bufon împăciuitor, pe care nimeni nu-l lua prea în serios. Dar tactica asta îmi convenea de minune, chiar dacă nu era cea mai orgolioasă poziţie din organigrama nonformală. Am fost mereu un tip deschis şi liniştit, chiar dacă m-am implicat în multe scandaluri, nu neapărat cu scopul precis de a le aplana, dar pentru a le arăta şi unora şi altora unde greşesc.Aşa că am pus mâna pe o daltă cu care moşul nu putea să scobească în lemnul care opunea o oarecare rezistenţă. Nu se împotrivi deloc bătrânul, rămase la fel de inexpresiv ca mai înainte. Munca la barcă implica ceva efort, mă dezbrăcasem la bustul gol şi bătrânul observă un medalion pe care-l primisem de la bunicul meu. Medalionul de la gât era o chestie de aur nu prea mare, reprezentând o stea cu cinci colţuri în mijlocul căreia era un cerc cu un pătrat circumscris în care medianele se intersectau, o chestie mai degrabă geometrică decât estetică.La început îmi fusese foarte greu să mă obişnuiesc cu munca la barcă. Aşchii îmi intraseră în degete, pe sub unghii, pe care fiica primarului mi le scotea cu o pensetă în fiecare seară. Mâinile mele de gazetar se dovediseră prea fine pentru munca cu lemnul. La început îmi curgea sânge din toate rănile care se multiplicau de ordinul zecilor pe zi. Făceam pipi pe mâini în fieacre seară ca să-mi calmez durerea, aşa cum mă învăţase bunicul într-o vară când dărâmasem şura mare şi ridicasem una nouă, în locul ei. Trecuseră deja aproape două săptămâni şi eu mă duceam la coliba bătrânului în fiecare zi cu sfinţenie de la răsărit până la apus. Îmi luasem munca în serios, mă prinse cumva vraja proiectului, doream cu nerăbdare să văd produsul finit care iese din mâinile mele. Bătrânelul nu-mi adresă nici măcar o vorbă în tot timpul ăsta, parcă şi eu uitasem de ce venisem. Eram hotărât să-I smulg câteva  cuvinte, oricare or fi ele, dar pentru asta trebuia să văd canoea gata făcută.

Descoperisem între timp că niciunul dintre săteni, nici măcar primarul nu se spăla la duşul improvizat, ci obişnuiau să se scalde în lac, goi puşcă, bărbaţi, femei, copii deopotrivă. La început mi se păru tare ciudat acest lucru, nefiresc. Apoi mi-am dat seama că nu e nimic pervers în asta, numai civilizaţia modernă, cu tabuurile sale, au transformat corpul omenesc într-un templu sacru dar ostil. Nu exista nimic nefiresc să te arăţi aşa cum mama natură te-a zămislit, la urma urmei de ce să-ţi fie ruşine, oricum bărbatul îşi cunoaşte femeia, mama copii şi aşa mai departe. Doar tinerii în preajma căsătoriei se scăldau separat, pe sexe, dar acest lucru se întâmpla din dorinţa lor şi nicidecum ca un lucru nenatural. Băieţii aflaţi la adolescenţă se scufundau, se îmbrânceau şi se întreceau mereu care înoată mai repede, în timp ce fetele în pragul măritişului îşi spălau cosiţele lungi şi mătăsoase pregătindu-se astfel pentru a fi peţite.

În timp ce dejunam, prânzeam sau cinam îmi notam în jurnal rituarile fiecărei părţi ale zilei. Aici nu existau deadline-uri de respectat, nu era o scară ierarhică impusă, fiecare îşi ştia foarte bine locul şi treaba pe care trebuia să o îndeplinească. Femeile ştiau că trebuie să se pregătească pentru sezonul ploios şi adunau frunze, crengi pe care le puneau la uscat şi le întorceau tot timpul pentru ca bărbaţii să repare acoperişurile colibelor, fetele mai tinere pregăteau masa.  Bărbaţii erau mai tot timpul la pescuit în larg, iar cei mai tineri plecau dimineaţa cu vitele şi se întorceau seara cu câte o desagă de banane şi alte fructe tropicale.

Simţeam tot mai puternic în mine o desprindere de viaţa de la oraş, nu-mi mai lipsea laptopul şi telefonul mobil aşa cum resimţisem la început. Nu-mi mai era dor de o sâmbătă seara cu băieţii şi nici de un meci bun în compania unei pungi de alune şi a câtorva doze de bere. Probabil mă dăduseră deja dispărut în jungla amazoniană cei de la redacţie, dar nu-mi păsa. Eram aici pentru a-i lua un interviu bătrânului satului şi pentru a întocmi un fotoreportaj despre locurile acestea, tocmai asta făceam, numai că aveam nevoie de mai mult timp. Renunţasem încet-încet şi la bocanci, blugi  şi tricou şi alte asemenea obiecte vestimentare. Aflasem că aici natura îţi oferă tot strictul necesar traiului.

Mare îmi fu dezamăgirea într-o bună dimineaţă, când ajuns la bătrân să văd barca la care muncisem cu atâta sârg arzând într-un un foc mare cu fum înecăcios. M-am repezit să sting focul, dar degeaba, era prea târziu, nu se mai putea recupera nimic. Am urlat de nervi la moşul ăla nesuferit care mă privea la fel de rece şi pasiv, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. De ce o fi dat foc bărcii nu înţelegeam, mi-era peste puteri să pricep care o fi fost motivul său. Era invidios că un nepriceput de la oraş e în stare să facă acelaşi lucru pe care el l-a învăţat de mic şi pentru care i-au trebuit ani buni de perfecţionare. Mi-am spus că nu are rost să-mi consum energia cu un atfel de om, încăpăţânat, rău, invidios şi egoist. Dacă el nu vrea, nu o să pot niciodată să-l conving să-mi vorbească. Aşa că m-am hotărât să nu mă mai duc a doua zi la el la colibă, să mai poposesc vreo câteva zile până la următoarea dată când trece autocarul pentru a mă  întoarce înapoi la civilizaţie. Sălbaticii ăştia, tocmai de aceea au involuat pentru că nu ştiu să recunoască meritele altora înafara de ale lor.

Însă primarul veni la mine în seara aceea, şi-mi spuse că bătrânul a dat foc bărcii pentru că era greşit făcută, s-ar fi scufundat de îndată ce ar fi fost lansată la apă. Minciuni, i-am spus, nu vrea să accepte că şi alţii pot fi la fel de buni ca el. Primarul a tăcut câteva clipe, apoi mi-a zis că bătrânul a vrut să-mi transmită prin el că mă aşteaptă în zorii zilei de mâine să ne apucăm să facem altă barcă. Baliverne, am replicat, asta venea numai din gura primarului, bătrânul nu a vrut niciodată să fie deranjat, el vrea doar să fie lăsat în pace. Apoi primarul s-a ridicat şi s-a îndepărat fără să mai spună nimic. În seara aceea, mă gândisem mult la cele ce-mi spuse primarul. De ce m-ar fi minţit, nu avea motive, nu se fac jocuri politice aici. Ce motiv ar avea primarul să mai stau, bani nu mai aveam, tocmai îi dădusem ultimii bani, o sumă frumuşică ultima oară pentru faptul că mă găzduise la el în casă. Dar banii aici nu înseamnau aproape nimic, pentru că oricum primarul cumpărase un camion cu saci de orez care erau folosiţi în interesul tuturor. Făcusem o listă în minte cu motive  pro sau contra, să mă duc în zori să mă apuc de altă barcă sau să nu mă duc. Merita efortul au ba?

Mă trezisem mai obosit decât mă culcasem. Mă îndreptasem de spate şi fără să-mi dau seama apucasem drumul către capătul satului înspre coliba bătrânului. Nici nu apucasem să ajung bine că mă trezisem cu dalta în mână scobind în lemnul viguros şi tânăr al unui trunchi de plută care nu ştiu prin ce mijloace ajunse acolo. Muncisem toată ziua, fără să mănânc nimic. Eram prea mâhnit că cealaltă barcă se făcu scrum şi pentru că doream să-mi alung acest lucru din minte, munceam de zor, trudind ca un cal de cursă lungă. Ajuns la casa primarului, m-am întins pe podeaua rece şi umedă, pe patul de paie cu care deja mă obişnuisem. Eram într-o stare ciudată, în care nu puteam să adorm din cauza oboselii. Mă foisem de câteva ori ba pe-o parte, ba pe-alta fără astâmpăr. La un moment dat se auziseră paşi în preajma colibei, în bătăia luminii se configura o siluetă feminină. Deasupra era o lună mare, rotundă, aşa de aproape de pământ încăt ai fi zis că o poţi prinde şi o poţi purta pe umeri în orice colţ al lumii vrei. O adiere uşoară de iasomie şi aloe vera îmi invadă nările. Era fiica primarului care se apropie şi îmi puse mâna la gură pentru a mă împiedica să protestez în vreun fel. Era prea de tot, intru în casa omului, mă bucur de ospitalitatea lui şi-i înşel încrederea culcându-mă cu fiica lui. Pesemne ea auzise din camera alăturată că ceva nu-mi dă pace şi venise pentru a mă linişti. Îmi oferi toată splendoarea feciorelniciei ei în acea seară. Dimineaţa mă trezisem ca nou, singur, puţin în dubiu dacă episodul din noaptea trecută a fost doar un vis sau s-a întâmplat aievea. M-am dus plin de entuziasm la coliba bătrânului hotărât mai mult ca niciodată să fac barca aceea, aşa cum trebuia şi să termin odată cu afacerea asta care se lungea peste putinţă de prevăzut.  

Zilele se scurseră una după alta şi nimic nu deranjă pacea universală. Nu existau conflicte, nu era nimeni ameninţat cu foametea, disperarea nu-şi avea nici un rost. Timpul se ţinea de obicei de laun eveniment la altul care marca existenţa sătenilor, fie o căsătorie, fie un torent dezlănţuit de natură. Fiica primarului îşi făcu un obicei să mă viziteze la ceas de noapte, iar eu mă întrebam dacă nu cumva primarul bănuieşte ceva. Între timp  terminasem prima mea barcă, satisfacţia mă copleşi atunci când o lansasem la apă, un adevărat succes după câte îmi spuseră bărbaţii care mergeau cu ea la pescuit în largul lacului. Adusesem şi câteva inovaţii în sat, printre care un sistem rudimentar de canalizare, prin care se igieniza satul şi se stropeau culturile de yucca şi porumb. Făcusem mari progrese şi în a învăţa dialectul zonal, astfel că nu se ţinea nici o întrunire a bărbaţilor fără ca eu să nu fiu prezent. Uitasem în totalitate de viaţa mea şi parcă şi cunoscuţii mă abandonaseră pe aceste meleaguri uitate de lume. De fiecare dată când mă gândeam la viaţa mea anterioară, îmi dădeam seama ce uşurare era să nu duc grija cardului meu visa, a cărui cont scădea simţitor de fiecare dată spre sfârşit de lună, să uit de facturi  şi de termene limită.

Timpul trecuse peste mine, sezon după sezon, construind tot altă şi altă barcă. Mă stabilisem într-una dintre colibele din sat cu fiica primarului, care încuviiţă unirea noastră.  Fiica primarului îmi oferi doi băieţi şi o fată care zburdau toată ziua pe străzile pline de glod sau crăpate de uscăciune ale satului. Băieţii erau deştepţi şi îndrăzneţi din cale afară, iar fiica mea era cea mai frmoasă şi mai mândră dintre fete.

Într-o bună zi, bătrânul se uită la mine şi-mi spuse: “Ai venit la mine să-ţi povestesc istoria unui mare erou al neamului meu. Nu cunosc nici un astfel de om, viaţa a fost aici mereu tihnită şi satul nostru îl ştiu aşa cum e dintotdeauna. Nu s-a întâmplat nimic deosebit pe aceste meleaguri încât un om să poată avea puterea să schimbe cursul destinelor noastre. Dar tu poţi să te numeşti un erou pentru că ai vrut să cunoşti viaţa şi să înveţi de la ea ce e mai preţios, şi anume să te bucuri că trăieşti.” La început nu am înţeles ce a dorit să spună cu cuvintele astea, le-am reţinut şi le păstrez la fel de vii în minte ca şi cum totul s-ar petrece aivea. A doua zi am aflat cu stupoare că bătrânul a murit. A fost incinerat şi cenuşa i-a fost împrăştiată pe aripile vântului deşertăciunii, ca acesta să poarte cenuşa trupului pe toate meleagurile pământului ca cel care a trecut în natura neînsufleţită să poată să cunoască TOT.

M-a mâhnit atunci că numai atâta a avut să-mi spună, pentru că după ani de trudă mă aşteptam la mai mult.Simţeam că datoria mea se încheiase aici şi trebuia să mă reîntoc la civilizaţie pentru a  scrie articolul respectiv.

 Am făcut cale întoarsă timp de o zi şi o noapte ca să-mi regăsesc familia şi pe cei dragi. Am descoperit cu stupoare că mă crezuseră mort în tot acest răstimp. Soţia se recăsătorise, fiica mea era la universitate şi nici nu dorea să audă de mine, spunându-mi că am abandonat-o toţi aceşti ani. Colegii de la redacţie aproape că mă uitaseră cu toţii. Nu m-au lăsat să-mi public articolul, se schimbaseră între timp zeci de redactori şefi. Îmi trântiseră în faţă uşile afirmând că îndrug baliverne care nu se mai cumpără în zilele astea. Nu se mai caută astfel de poveşti, mondenităţile sunt pe val. Am reuşit totuşi să public cu ajutorul unui vechi prieten câteva poze şi vorbele bătrânului la pagina de articole primite de la cititori.

Acum mă aflu în avion, mă îndrept din nou spre satul meu iubit, le-o fi dor de mine. Sunt sigur că fiica primarului şi copii mei îşi duc viaţa tihnită fără ca nici o clipă să uite de mine. Poate într-o bună zi satul va avea nevoie de un nou primar, pentru că de un tâmplar  sigur are nevoie.

 

                                                     Pisica care a mâncat canarul

Motto: „Mi se pare ciudat că bătrânii se trezesc devreme doar ca să se bucure mai mult de viaţă, dar moţăie toată ziua.”

-Bă, eşti nebun! Lasă-mă dracu-n pace cu prosteala asta a ta!

-Nu, adevăr grăiesc. A fost ca un vis, dar ceva mai mult, mai palpabil. De când am încercat gustul ei dulce-amărui numai la ea mă gândesc. Stăruie cu încăpăţânare senzaţia ei ca o scamă pe suflet pe care nu poţi să o îndepărtezi orice ai face.

-Şi cum a fost?

-Nu ştiu exact să-ţi spun, da-mi era bine…

-Nu, că tu nu eşti normal. Cum mama naibii poţi să afirmi că-ţi era bine?! Nu…! că eşti nebun de-a binelea. Eşti nebun de legat!

-Nu, nu sunt. Nu trece o zi fără să mă gândesc la ea. Trăiesc fiece clipă dar fiorul rece al morţii îmi dă târcoale neîncetat. Îi simt prezenţa, mă desfată, mă intrigă, mă cheamă, mă vrăjeşte, aproape că nici eu nu mă mai înţeleg pe mine uneori. Dar pot să-ţi jur că nu-s nebun…

-Bine, mă, nebunule…! Să zicem că te-nţeleg, doar să zicem!  Aşa ca chestie, cum e?  Cum e, că asta nu mi-ai spus…

-Păi… nu pot să-ţi explic. Nu prea ştiu cum să-ţi pun mai bine în cuvinte ce am simţit exact atunci.

-Bine, să zicem că accept nebunia ta şi că sunt şi eu nebun ca tine. Cum e? Că asta nu-nţeleg. Fă-mă să-nţeleg! Explică-mi!

-Păi era cald şi nu-mi era teamă, înţelegi? Şi presiunea aceea constantă pe care o simţi în fiecare clipă a vieţii. Dispăruse. Ca prin minune nu mai simţeam nimic, dar ştiam că totul e perfect. Nu era ca starea aceea când eşti lipsit de griji, e fals să spun aşa, dar mă simţeam cu sufletul uşor. Uşor precum un fulg ce pluteşte-n zborul său prin aer. Şi liber, înţelegi? Era ca şi cum te puteai gândi la orice fără nici o îngrădire. Te puteai orienta fie de-a stânga, fie de-a dreapta, fie-n sus, fie-n jos.  Oriunde vrei tu, acolo nu există mărimi, nu există materie. Umerii tăi nu mai resimt nici greutateaş inici plămânii presiunea. Eşti doar tu şi Universul întreg. TOT comunică cu tine şi tu cu EL. Dar dialogul e într-o formă non-verbală, de parcă gânduri bune izvorăsc de undeva din tine fără să vrei. Şi EL nu-ţi spune neapărat ceva pentru că tu ştii deja TOT. Era ca şi cum n-ar fi fost, dar îl ştiam de o veşnicie.

-Lasă-mă naibii-n pace, că nu-nţeleg nimic…!

-E binele, e binele absolut… deşi nu se rezumă la simţire şi nu se defineşte în cuvinte. E deasupra noastră dar e totuşi în noi. Nu-l putem înţelege pentru că nu avem puterea de pătrundere, dar el e ferecat în noi ca un secret lăuntric profund ascuns. Mă poţi înţelege, prieten drag?

-Hai, că de data asta te iert. Eşti băiat bun, lasă! Nu te mai chinui să-mi explici şi aşa nu-nţeleg o iotă. Hai să bem mai bine! Şi cât spuneai că ai stat în comă la camera de gardă? Cât te-au ţinut ăia la reanimare? Când te-or găsit ai tăi, zici că nu mai ştiai nimic de tine… ?!

 

                                                                        Pribeagul

Suflet hoinar, rătăcitor printre ale lumii taine… Să mor si sa ma chinui de durere de as  putea sa ma pot imagina altfel decât pribegind şi fluierând a pagubă. Zdrenţăros, coate goale, rupt în cur. Nu cred să existe bucurie mai mare pe timp ploios ori zăpuşeală ca o pălărie mare de paie. Ptiu, să-mi scuip în sân de nenoroc dacă m-ar putea ţine cineva în loc. Tre’ să văd, tre’ să cunosc, tre’ să aflu şi să ştiu. Nebun să fiu să trăiesc ca robul, trudind din greu să-mi câştig o pâine. Uof, viaţă să te mânc, cu untură sau cu unt. Uof, ca pasărea cerului să fiu, să zbor, să fiu liber, să cutreier neîngrădit. Să mă petrec şi să cânt, să gust cu lăcomie din plăcerile vieţii. Din femei să mă înfrupt cu nectar dulce de iubire fiert la flacăra de peste noapte a focului de pasiuni ce mă încearcă atunci când ca un desfrânat mă înec în ochii vreunei domniţe.   Păcat că acum îmi chiorăie maţele de foame, de-aş găsi ceva de haleală, vreun jupân să mă cinstească.  Las’ c-o trece noaptea şi oi găsi eu ceva să înfulec după ce s-or miji zorile.

 

                                                    Decizie constitutionala corecta    

-Mă, tu ai violat fata aia? Sau tu? Că vă bat pe amândoi până recunoaşteţi care a făcut-o!

-Nu, să moară mama… Jur că eu nu m-am atins de un fir de păr din capul ei.

-Nici eu, nici eu… n-am fost noi şefu’.

-Mă, nu mă minţiţi, mă!  Că vă omor cu mâinile mele, mă… recunoaşteţi, ştiu că aţi fost voi, mă, pramatiilor…! Mă, lichele ce sunteţi!

-Staţi, nu daţi în noi, vă rugăm, nu suntem noi vinovaţii, mă jur pe mama…

-Să-mi crape ochii din cap dacă am fost noi.

Dom’ comisar, staţi! Nu îi băteţi că le încălcaţi drepturile omului şi se duce naibii vreunu’ la Strasburg şi ne mai face şi necazuri. Eu zic să le măsurăm penisurile în erecţie. Dacă al unuia are sub 14 centimetri, eu zic că n-a violat-o ăla pe fata aia şi-i dăm drumu’ basma curată, pentru că practic n-avea cu ce şi societatea să se spele pă cap cu el, dacă prepuţu’ ăluilalt sare peste paişpe ţenti, îl reţinem, îi punem în cârcă turul doi de analize de laborator, aducem martori, arătăm lumii dovezile şi-l băgăm direct la zdup.

-Mă, agent Miruţă, da’ tu nu eşti prost deloc, mă. Ştii că ai dreptate? Aaaalo! Domnu’ şi tu ăla, bă! Mai lăsaţi dracu’ bocetele că nu crapă nici mă-ta încă şi nici ochii ăia strâmbi ai tăi… ia hai! Dezbrăcarea! Puţa la control!… Cine-o şti cât stăm aici până vi se scoală…?!

 

                                                            Dom’ Semaca, nu trage!

Motto: „Una e sa mananci rahat, alta e sa-i lauzi gustul.”

-Ce ne facem, Şefu’ ? Ăştia şi-au proclamat şi ei victoria, nu s-au lăsat intimidaţi de discursul nostru triumfal. Şi sondajele indică…  şi aici Ghiţă, mâna dreaptă, fusese întrerupt fără drept la replică.

-Bă, Ghiţă, taci în mă-ta că eşti bou, păi nu vezi, mă, că ne-au furat ?

-Da’ aşa e, cum zice Ghiţă, am văzut cu toţii, ce ne facem acum ?

-Păsărică dragă, ţi-am mai spus că o să am eu grijă de tot, de ce nu vrei să mă asculţi ? Crezi că degeaba am făcut eu, personal, numirile la prefecturi şi la ministerul de interne.

-Rică, ia lista şi vino aici! îi ordonă rece, brusc, „profesorul” lui Rică -şeful de campanie.

-Care listă, şefu’ ?

-Cum care listă, mă, dobitocule? degeaba te-am ales şef de campanie? Lista cu numerele de telefon ale oamenilor din teritoriu… rosti profesoru’ printre dinţi, ochii licărindu-i de furie. Era tenace, simţea că ar fi putut să doboare un munte dacă i s-ar fi pus pe potrivă în acele momente.

-Am înţeles, şefu’! E la mine în birou, mă întorc fulger cu ea, spuse Rică înflăcărat de poziţia fermă pe care profesoru’ şi-o asumase cu atăta potenţă, denota tărie de caracter; ştia că ceva mare, semnificativ avea să se întâmple în minutele care vor urma, simţea deja cum adrenalina i se varsă în sânge, avea un gust de fier între fălci, dinţii îi clănţăneau, buzele i se învineţiseră.

-Uitaţi şefu’ aici, ordonaţi cui să telefonez prima oară? spuse  Rică tare, apăsat.

-Păi începem aritmetic, de la stânga la dreapta, deci Timiş să fie! Pe cine avem acolo?

-Pe domnul Chişoda, şefu’, de la BEJ…

-Dă-mi-l la telefon!…

…după un scurt moment:

-Bogdane, vreau cinci sute din tot judeţul, ai înţeles? Nu mă interesează cum faci… altfel dracu’ te ia, dacă eu mă duc la vale vă iau pe toţi cu mine!

 -Şefu’, o fi judeţu’ mare, da’ cinci sute sunt cam mulţi şi pentru mine. Mă tem că dacă… şi fu întrerupt pe dată.

-Mă, boule, că altfel nu pot să mă exprim, şi se auzi un hăhăit prelung, teribil, monstruos, apoi vocea din telefon continuă mai aprins în urechea domnului Chişoda:  

-Tu nu înţelegi că dacă eu nu voi mai fi, nici tu nu o să mai exişti…

Bogdan Chişoda, cu inima în dinţi, încerca să continue fraza începută:

-Şefu’, da’ ştii că am copii, am familie, nu pot să merg la mititica…

-Bă, tu nu înţelegi că dacă eu nu ies mâine dimineaţă, vă trag pe toţi după mine, v-an ras! Şi atunci să văd ce o să se întâmple cu nevastă-ta şi cu copii când n-o să mai ai ce le da de mâncare! Pentru că fii sigur că dacă ies ăilalţi, eşti un om terminat. Adio maşină la scară, adio leafă grasă… Hai că deja începi să mă plictiseşti, spuse a lehamite, trecănd la altă stare de spirit, apatică. Sper că ai înţeles ce ai de făcut, să nu cumva să mă dezamăgeşti, deja am vorbit cu restul secţiilor noastre din teritoriu, treaba e ca şi rezolvată, dacă aud că la Timiş au fost probleme cred că o să trebuiască să îţi cauţi serios de lucru. Am vorbit deja cu Costel de-acolo, de la voi, se ocupă el de curăţenie, tu fă-ţi treaba liniştit.

-Da, şefu’, am înţeles, aşa o să fac.

După câteva momente de la închiderea telefonului, Bogdan Chişoda îşi chemă secretara în birou, şi îi ordonă: Lenuţa, fă-mi te rog legătura cu  Carpinişu’ şi apoi dă de restu’ primarilor noştri. Avem treabă, şefu’ de sus, „profesorul”, spuse şi arătă cu degetul arătător spre tavan, apoi continuă…  a zis că are nevoie de un mic avans. Asta e, restu’ nopţii ni-l petrecem aici aşa că dă-i telefon lu’ nevastă-mea şi zi să nu mă aştepte, am treabă la partid, şi apoi dă-i telefon şi lu’ bărbatu-tu să nu se îngrijoreze. Hai la treabă c-avem multe de făcut! rosti acestea şi îşi suflecă mânecile până la coate cu determinare; avea degete butucănoase care erau năpădite de păr din belşug. Îşi scoase dintr-un sertar al biroului său o gustare, se pare că îi era foame.

-Dom’ director, dom’ primar din Cărpinişu’… răspundeţi!

-Alo, băi Mihăiţă, de câte poţi să mă rezolvi, mă? zise cu gura plină, interlocutorul chinuindu-se să înţeleagă. Ah, numa’ de 30, cam puţine, ne trebe în total 1000 pe tot judeţu’, ridică dom’ director numărul de două ori a buletinelor de vot favorabile trebuitoare partidului, miza să determine oamenii în întâmpinarea  sa cu un aport cât mai substanţial.

Conversaţia continuă:

-Bine, mă, pot Dudeştii Noi mai mult, şi tu nu poţi, care ai de două ori mai mulţi electori ca ei ? Bine, hai că revin, dar de la tine să ştii că mă aştept la cel puţin o sută, Mihaiţă! Nevastă-ta cum mai e? schimbă domnul director uşor tonul. A născut? Încă nu. Bine, mă. Hai! să fie sănătos, ne auzim mai târziu…

Comisia de votare din comuna Cărpiniş, judetul Timiş, doi colegi discutând despre vremurile de altădată. Ea, directoare la şcoala din comună şi profesoară de limba română. El, factor poştal în aceeaşi localitate.

-Da, doamnă şi cu o mie de lei mergeam toată familia la mare, 10 zile şi trăiam şi mâncam bine, nu ca acum…

-Da, şi eu îmi aduc aminte, încă eram studentă şi îmi dădea săraca mamă 200 de lei, şi mergeam la Costineşti, stăteam câte o lună, mâncam la cantină şi dormeam la cămin, eram bursieră, ce mai vremuri… O sonerie de telefon polifonic perturbă atmosfera melancolică ce se aşternuse în timp ce îşi depănau unul altuia amintirile de altă dată.

Preşedintele secţiei de vot răspunse cu un uşor oftat, intuind cam cine ar putea fi la capătul celălalt.

-Alo, da. …Câţi? se auziră vorbele domnului preşedinte al secţiei de vot numărul 1 al comunei timişene. Bine, bine, am înţeles, o să vedem ce putem rezolva. Biiine, pronunţă conclusiv, prelungit, în semn că a înţeles şi ar dori să încheie discuţia.

La sediul central, contracandidatul opoziţiei se desparte de jurnalişti pe laurii victoriei, le urează tuturor noapte bună în speranţa că se vor trezi cu toţii într-o Românie mai bună.   

Acesta este rodul imaginaţiei mele, orice asemănare cu personaje sau evenimente reale, este o pură coincidenţă, deşi evenimentele se pot verifica în alte situaţii şi cu alţi eroi.

 

                                                            Pe 6 dăm teză la mate

Ora de bio nu s-a ţinut, n-a venit profa. Ne-am gândit să tragem un fotbal în curtea şcolii. Am tras la sorţi ca să facem echipele. A cules unu’ o piatră, a învârtit-o în pumni la spate şi mi-a zis să aleg stânga sau dreapta. Pumnii erau la fel de strânşi aşa că a trebuit să îmi folosesc intuiţia. Am nimerit-o, şi dintre Tocilar si Bătăuşul clasei, eu l-am ales pe Tocilar. Deşi Bătăuşul mi-a tras una în coaste şi se tot jura rânjind că nu  a fost el, îmi arăta fără încetare pumnul şi gesticula cum o să-mi spargă el mie dinţii pe la spatele celorlalţi, dacă nu-l iau  la mine în echipă pe el şi nu pe Tocilar. Dar eu mă tot gândeam că poate nu ştie el săracu’ de Tocilar să dea cu şutul în minge când e o fază de gol da’ măcar stă în apărare şi poate îmi suflă şi mie la ora de română când mă ascultă la gramatică. Bătăuşul oricum mi-o trăgea, fie că-l alegeam, fie că nu, că mi-a mai tras-o el şi-n trecut, nu era nici prima, nici ultima oară. A naibii mai e şi gramatica asta şi doară ieri după ce m-am întors din oraş cu prietenii, mi-am promis să citesc şi eu lecţia măcar o dată şi să scriu tema aia nenorocită, dar a început filmu’ şi ce să-i faci, m-am luat cu televizoru’ şi adio teme….  Hai că începe meciu’, să vezi ce ţi-i măcelărim p-ăştia, chisăliţă îi facem. Au venit cu tricouri portocalii, s-au luat după noi, ale noastre sunt roşii. Hă-hă, n-aveţi pic de originalitate băh, huo… strig şi io să-mi fac încălzirea. În loc să mă duc să copiez tema la română de la Ioana acu’ că nu se ţine ora de bio… Uite! io bat mingea  în curtea şcolii. Las’ că mă pun cu burta pe carte în semestrul doi, să vezi atunci ce le dau io lecţii la toţi. Pe 6 acu’ dăm teză la mate, acolo mă mai descurc… 2 în teză, 7 la oral şi dacă îi cer şi caietu’ lu’ Ioana de teme să îl dau la control lu’ profa, trec, nu îmi fac probleme. La română e mai naşpa că profa e chitită pe mine… las’ că îi impui io capu’ lu’ tata că profa e tembelă şi are pică pe mine, vine, face un scandal monstru la direcţiune că copilu’ lui e dezavantajat de profesori părtinitori şi mă trece. Profa de mate a zis să fie toţi pe 6 la teză, să nu cumva să chiulim careva dintre noi că ea n-are chef să repete teza cu doi, trei adormiţi. Că cine nu merge o să regrete pentru că o să aibă ea grijă să nu trecem şi o să ne dea subiecte mai grele. Hai, băieţii, c-a început meciu’ !… ia să auzim lozinca echipei!  „Dă-i la cotoaie dacă îţi ia mingea şi bagă întotdeauna şpiţu’ în ea când tragi la poartă”. Aşa, mă Vasilică, vezi că ştii, măi băiatule!

                                                                        2012

Văzând maşini ce se hrănesc cu măduva pământului. Organisme cu totul mecanice, simbiotice cu scheletul nostru autodistructiv. Maşini, utilaje, ce zgârie scoarţa tactil papilară a mamei ce ne-a dat viaţă căci suntem lut însufleţit şi ne preschimbăm în cenuşă pe masură ce inaintăm în viaţă sub povara ambiţiilor proprii, a vicisitudinilor ce stau ca un povârniş înaintea dorinţelor şi nevoilor noastre. În motoarele lor miniatural dinamic catastrofale epuizându-se seva pământului. Sângele negru ce răzbate prin venele pulsândă ale Terrei. Secătuindu-i forţele, murdărindu-i naturaleţea, mătrăşindu-i respectul de sine. O ducem spre pragul de prăbuşire.

Ape mari. Mări adânci. Căzute în letargii profunde, milenare. Valurile ş-i le-au înfoiat sub zbuciumul apăsător şi spre uimirea omenirii peste maluri s-au revărsat. Specia umană s-a dovedit a fi peste măsură de arogantă în relaţia cu mediul în care există. Toate aceste nelegiuiri aduse planetei trebuiau să aibă un sfârşit cât mai curând.

 Aer static, înspăimântător. Înghite tot, e imaterial, înghite timpul. Stă, pândeşte, aşteaptă. În surdină, împânzeşte mediul cu prezenţa lui. Îi simţi suflul rece în ceafă, fiori reci îţi brazdă trupul. Când instinctul îi simte prezenţa, ochiul se zbate, îl percepi ca pe o pânză uşoară de fum. Negru, înecăcios, o fantomă hâdă puţind a pucioasă. Plină de energii negative, de gânduri rele, zămislite în întunecimea spiritului. Ca pâcla ce se lasă în cimitir în noaptea comemorării morţilor, suflul horcăind şi rece al unor strigoi străvechi, temuţi de locuitorii a şapte zări. Se propagă în zvonuri de nelinişte şi frică, panică şi teroare deopotrivă. Năluci imaginar macabre, ce îşi înfig unghile lungi şi necurate  în carnea caldă, mustind de sânge.   

Munţi uriaşi, adormiţi. Străjeri tăcuţi ai mamei Gheea, s-au trezit din somnul lor adânc. S-au depoleit de greutatea ce le apăsa piepturile virile năpădite de păduri falnice şi dese. Brăzdaţi de curenţi repezi şi reci, de ape, râuri limped curgătoare. Un vuiet prelung, un strigăt de indignare, un simbol al luptei interioare, mute, o definiţie a existenţei supraumane. A răscolit ostaşii de pretutindeni ai naturii. Le-a  retrezit simţurile adormite pentru a înfăptui din nou actul justiţiar suprem. Pentru a restabili pentru un nou veac ordinea universală a lucrurilor. Rangul nu aparţine furnicarului autointitulat specie superioră.  

Mări de foc, valuri de nenorociri. Praf, distrugere, lavă, fum, bolovani rostogolindu-se peste noi, copaci scoşi din rădăcini, cratere lunare, nepământeşti. Valul potopului ce va mătura case, gospodării, blocuri, mall-uri, zgârie-nori, curentul distrugător care va transforma totul în cenuşă, văntul deşertăciunii ce va reduce totul la nimic, care va curăţa absolut tot în calea lui pentru a elibera locul întinat de mâna omului. Şansa jucată la risc, pariul cu natura, l-am pierdut cu foarte mult timp în urmă.  Universul ajuns la induranţa maximă şi-a pornit cataclismul cosmic deja de ani, de veacuri de-a rândul arătându-ni-se semnele apocaliptice.

Focul ne purifică. Scăpat de sub control ne mistuie, ne usucă fiinţele răvăşite în haosul mondial. Apa ne dă viaţă, dar tot ea ne macină, ne distruge încetul cu încetul, dărâmă barajele în care am îngrădit-o înecănd aşezări întregi, stingând şi ultima speranţă de viaţă ce se mai întreţine în puţini dintre noi încă vie. Pământul, pentru că nu am învăţat să-l respectăm, se întoarce împotriva noastră. Stabilitatea, ordinea se vor inversa, totul va reveni la starea de început a lucrurilor: HAOS TOTAL. Aerul întoxicat nu ne mai hrăneşte trupurile, le otrăveşte.

 Suntem biete gâze care habar nu au ce fac, vai şi amar de noi când bocancul divin ne va stârpi.

 

                                                Sub cascada „Tamaduitoarea”

            Mă îndreptam către izvor…pffff, toate grijile acelea de peste săptămână, parcă dispăruseră ca prin minune imediat ce băusem din apa lui pură. Pură precum întâiul strop de apă ce a existat vreodată pe pământ. Liniştea, foşnetul frunzelor, clipocitul izvorului cristalin ce răzbătea firav printre pietre. Spectacolul naturii nu înceta să mă stupească cu splendoarea şi minunăţiile sale. Ma dezbrăcasem la bustul gol, şiroaie de apă curgeau neîncetat pe mine, povârnişul era destul de abrupt. Odată ajuns la scorbura din care izvora, m-am aplecat asupra lui, l-am privit pentru o clipă, apoi am făcut mâna câuş adunând în pocalul mâinilor mele un pumn de apă cu care mă spălasem pe faţă,  limpezindu-mi capul.

Mika, căţeaua mea neagră, un labrador de care iţi e imposibil sa nu te ataşezi de cum o vezi, alerga neobosită pe deal în sus şi înapoi, mereu mirosind, scormonind dupa găuri ce îi pareau suspecte. Când vreo pasare foşnea printre frunze, se pironea pe picioarele din spate şi lătra de vreo două-trei ori în semn de atenţionare. Se întorcea către mine cu ochii aceia care îmi topeau inima de fiecare dată, vedea că o ignor intenţionat, se apropia şi dădea cu botul să o mângâi pe cap ca şi cum ar fi vrut să o liniştesc confirmându-i că ma gandesc mereu la ea.

Îmi priveam pieziş partenera de drum, în fiecare clipă când aveam ocazia, având cea mai mare grijă ca de fiecare dată sa nu fiu surprins că o admir cu atâta lăcomie. Ne cunoşteam de ceva vreme, dar nu îndestulă cât să dispară orice inhibiţii între noi. Avea pantaloni scurţi facuţi dintr-o pereche de blugi mai vechi şi un tricou roşu, uşor spălăcit, cu nuanţe de roz, părul prins într-o coadă bogată şi câteva şuviţe îi cădeau în cârlionţi răvăşiţi pe faţă. Mutrişoara aceea simpatică, de veveriţă speriată, era întărită de doi ochi mari, negri cu gene rare din care clipea des. Era un iulie fierbinte, de cum nu mai suferisem de multă vreme. Ne oprisem să ne tragem sufletul pe marginea apei, pe firul căruia înaintam anevoios din cauza bolovanilor colţuroşi ce formau o bordură naturală pe cursul sinuos al pârâului de munte.  Brazi mari, cu crengi obosite se aplecau asupra noastră protectiv. Două stânci mari de piatră, parcă înfipte de o mână gigantică în malurile largi retezau orizontul ca într-o inchisoare naturală, milenară. Albia pârâului învolburată ne lăsa să înţelegem că ropotea tot mai nervos din cauza pantei abrupte pe care o parcurgea anevoios pe acest sector.

Îmi adusesem aminte că nu cu mult mai sus, înainte de a se bifurca în cele două braţe, care se reunesc din nou chiar in vale, pârâul creează o cascadă albă, spumegand, impresionantă, ca într-un un mic defileu cu o lagună sub temelii. Am luat-o entuziasmat la picior, alergând cu ea de mână, dorind să-i arăt descoperirea pe care o făcusem in anii copilăriei când băteam aceste coclauri cu tovarăşii mei în căutare de alune sau mere pădureţe.  Mă intrebase puţin speriată de ce o trag in halul ăla. I-am raspuns vag, ameţit uşor de emoţia redescoperirii locului acela pe care il ştiam miraculos, căci cascada forma acel un mic ochi de apă limpede, cristalină împrejmuit de pomi, luminat tot timpul de soare. Era un colţisor mic, intim, de basm, cum rar mai întâlneşti astăzi.

Haide, ai sa vezi, o sa-ţi placă, iţi promit… îi spusesem văzând-o tot mai contrariată de atitudinea mea, împotrivindu-mi-se uşor. Adevărul e că o trăgeam turbat de mână, îi rănisem încheietura mică, subţire, sub strânsoarea mea puternică, plin de nerăbdare  să îi dezvălui acel mic secret de care numai câţiva oameni ştiau, deşi traseul era destul de umblat, accesibil chiar şi familiilor cu copii.   

Dupa ce am dat o creangă mare de stejar bătrân la o parte, sub privirile noastre ni s-a dezvăluit un peisaj mirific, precum în visele cele mai dulci. Locul era de o magie mai profundă decât îl ştiam, decât îl lăsasem în amintirile mele. Soarele străpungea norul de apă pe care cascada îl ridica în căderea ei ca o briză proaspătă de munte, ochiul de apă înfăţişându-se ca mirul într-o cupă de cleştar.  Am întors repede privirea către ea pentru a surprinde mirarea ce îi cuprinse chipul minuscul. Părea că intrase într-o transă din care nu mai era capabilă să iasă. E adevărat, rareori ţi se infăţişeaza ochilor o privelişte miraculoasă, şi atunci când se întâmplă acest lucru parcă doreşti să fotografiezi etern tabloul, parcă nu te mai saturi să contemplezi minunea pământească ce ţi se infăţişează.

Ne-am dat rucsacurile jos, am scos câteva sandvişuri pe care le pregătisem de acasă. Mâncaserăm, şi acum stăteam întinşi pe pătura pe care o întinsesem cât mai aproape de ochiul de apă pe care cascada zgomotoasă îl făcea bătând neîncetat în piatra dură, săpând cu încapăţânare un bazin tot mai mare în care apa se strângea calm, parcă trăgându-şi sufletul după goana istovitoare în aval.

Mika dispăruse. Nu ştiu unde, îi stătea în fire să colinde prin văi necunoscute. Nu îmi făceam griji, ştiam că se va intoarce. Ştii ce? îmi spuse ea la un moment dat. Eu am chef de o baie, tu? şi se uită întrebătoare la mine cu ochii aceeia jucauşi, a căror înţeles începusem să îl cunosc nu de foarte multă vreme.

Aş face si eu o baie, că mă topesc de cald… o căldură ca asta, demult nu am mai prins, spusesem eu mai mult cu dorinţa de balastru verbal, căci îmi trecuse ideea aceasta năstruşnică de minute bune deja, dar nu ştiam cum să îi propun.

Ok, atunci… îmi spuse ea, sărind nerăbdătoare în picioare, începând să îşi dea jos mai întâi încălţările din picioare apoi continuând cu pantalonii. Eu, mai greoi, mai leneş, abia mă ridicasem în picioare. Puţin sfios, stânjenit sau doar cu intenţii bune de a o lăsa pe „doamnişoara” să se dezbrace prima, mă luase prin surprindere când işi dezvelise sănii. Rămăsesem cu gura căscată, chiar la o asemenea mişcare nu mă aşteptasem. Mă puse în poziţie de şah-mat când se lepădă de toate obiectele vestimentare chiar şi cele mai intime.

Îmi zâmbi uşor şi se grăbi spre apă. Îşi acoperi, cred mai mult instinctiv, sânii cu mâna stângă. Nurii i se întăriseră de la apa rece. Intră în apă mai intâi cu piciorul drept, dezechilibrându-se uşor pentru ca o piatră colţuroasă o înţepă în talpa stângă. Oftă, apoi intră cu repeziciune în apă, atingând apa cu palma dreaptă mai întâi, se scufundă până la brâu spunându-mi cu un uşor moft de copil râzgăiat: Haiiide, ce faci acolo, nu vii odată!

Trezit din starea mea năucă, îmi dădusem şi eu indispensabilii jos şi intrasem repede în apa care abia după câteva momente îmi dădusem seama că e rece ca gheaţa. Mă apropiasem râzând dâmb către ea, nu ştiam ce să cred. Veneau de-a valma gândurile, sentimentele, senzaţiile,  se scurgeau în capul şi în sufletul meu asemenea pârâului în care ne scăldam. Până să imi dau seama ce vreau eu să fac sau nu, ea se apropiase de mine, ma îmbraţişă şi mă sărutase. Eu nu mă puteam gândi doar că ne-ar putea vedea cineva. Şi mă întrebam contrariat ce mama naibii făcusem ca să merit asta.     

Cascada de deasupra noastră ne stropea cald, cu stropi mari de apă cristalină. Parcă îi auzeam pe fiecare în parte spărgându-se zgomotos în urechi. Râdeam amândoi, sărutându-ne, dându-ne seama de inocenţa trupurilor noastre. Îi sărutam  pleoapele ude, genele umede creeau  o senzaţie moale pe buzele mele. Eram lacom de buzele ei cărnoase, catifelate. Ea mă muşca intens de gât  presimţind că sângele îmi clocoteşte în vine sub duşul glaciar ce mă toropea. Aveam senzaţia că ies aburi din noi. Părul ei mătăsos se prelingea uşor pe linia spatelui, formând o curbă frumoasă pe linia trupului ei, fremătând de dorinţe ascunse. O sărutam cu înfrigurare, copleşit de emoţii şi nelinişti. Putea să ne surprindă oricine în acele momente, dar mi-era imposibil să încetez. După câteva insistenţe din partea mea, ne mutasem pe iarbă, învelindu-ne cu pătura…

Ne imbrăcasem, ne adunasem lucrurile şi ne pregăteam să ne reîntoarcem acasă. Apăruse şi Mika, stătea liniştită lângă mine, cerşind să o mângâi şi pe ea, căci s-a simtit neglijată toată ziua, sărăcuţa. O răsfăţam jucându-mă cu ea: Vagaboantă mică, unde ai umblat? şi o trăgeam de urechi pentru că ştiam că nu îi place şi ea dădea să mă muşte. Obraznico, o dojenisem şi Mika se aşeză cuminte cu botul pe labe şi cu urechile ciulite.  

 Îmi aprinsesem o ţigară şi încercam o senzaţie de înalţare, de levitare deasupra trupului, savurând imaginea serafică ce se desfaşura sub ochii mei. Ea, aşezată pe o piatră mare de pe malul apei îşi storcea părul… îl strângea pe rând în ghemuri cu mâinile ei mici, firave pe care apoi le strângea cât putea ea de tare. Sforţările ei dădeau rezultate căci picături mici se formau căzând apoi cu putere pe pământ. Soarele palid îşi răsfira razele printre cosiţele ei. Nu găseam alte cuvinte repetându-mi într-una: cât de frumoasă e…

Îmi adusesem aminte de aceste clipe atât de frumoase în după-amiaza asta când am ieşit la pescuit în locul acela ce purta o amprentă semnificativă în sufletul meu …  

                                   

                                                            Cocalarul, Piţipoanca şi Idiotul

Piţipoanca şi Cocalarul, da, ăia de îi ştiţi de pe hi5, i-am întâlnit când am ieşit azi după prânz  să beau o cafea. A fost o după-amiază însorită de Vineri, la Mall. Vânzoleală mare, abia luase lumea banii. Mă aşezai pe unde nimerisem, mai într-un colţ, ferit de priviri indiscrete. N-aveam chef de citit revista de care tocmai mă agăţasem la chioşcul de lângă intrarea în hipermarket. Idiotul, într-o cămaşă cu înscrisul firmei ce asigură barul la terasă. Piţipoanca, Cocalarul, în haine scumpe, de firmă, afiş al snobismului cras, chei de la maşină zornăind. Piţipoanca, mergand cu paşi mici şi repezi, bălăngănindu-şi bucile de pe o parte pe alta în timpul mersului, cu o pereche de blugi strânşi pe pulpă, fără talie şi o bluziţă care îi ţinea şuncile cu greu facând cute bovine, sutienul înghesuindu-i sânii ce dădeau pe afară din belşug, cu un decolteu a naibii de adânc, chiar gretos, cu buricul gol şi cu părul vopsit in suvite de diferite nuanţe. Buzele date cu gloss, cu ochii plini de rimel şi tenul fardat cu machiaj strident aruncat cu lopata, deşi nu avea mult peste douăzeci, îi dădeai cel puţin treizeci şi… Ea îl ajunge din urmă şi se indreaptă de braţ cu el spre masa din centrul terasei. Cocalarul, buze groase, arcade pronunaţate, creastă de pokemon, mers antropoid cu alură de urangutan crescut la circ,  plin de emfază şi dezgust, înaintează ţanţoş tare în „şalvarii” lui de două sute de euro care îţi dau impresia că are laba piciorului cu patru numere mai mare, pantofii cu pricina având un aspect îngrijit de franzelă proaspătă. Îşi aruncă pe masă cheile în semn de ştire celorlalţi de prezenţa lui. Se aşează comod la masă, picior peste picior. Îşi mângâie ostenativ, lent, emfatic si plin de egoism pervers pulpa dreaptă cu mâna. Are pe toate degetele inele, chiar si pe cel opozabil, si o brăţară din aur masiv îi acoperă în totalitate încheietura dreaptă. Ea, îşi ia gentuţa mică, purtată „la vedere” pe antebraţ, doar cu două degete, căci are unghii care o pun în imposibilitatea de a apuca ceva, orice, cum trebuie. Geanta pe care este înscris MARE numele unui designer italian şi-o pune în poală, ofuscată. Insondabilă nemulţumirea şi indignarea ei. Îşi pun amândoi PDA-urile pe masă. Idiotul se apropie sfios, îşi joacă bine rolul, umil şi dâmb, aşa trebuie să fie în faţa acestor oameni ca să ia un bacşiş gras. Ia comanda, se înfierbântă, se strofoacă, revine cât mai repede posibil, dă cu o glumă ‘eftină de tip şefu’ era să aveţi o scamă, însă stângaci şi năuc, se împiedică, îi scapă din mână tava cu cele două pahare şi o ceaşcă mare de cappucio, că aşa au auzit că se spune când au fost acolo, în ţara de baştină a capucioului. O iau toate la vale, Piţipoanca e făcută varză, adusă la starea ei naturală, murdară, plânsă, isterică. Cocalarul iese şifonat rău din experienţa dramatică, e praf. PDA-urile se sting. Idiotul suferă un scandal cum nu a mai pomenit Parisul, ăsta mic de îi zicem capitală, ameninţări de moarte şi apostrofări felurite de neam prost. O geantă în cap şi o flegmă între ochi. A doua zi nu l-a mai văzut nimeni servind la terasă pe Idiotul acela simpatic

                                                                        Relatie in 2.0

Stăteam deja de câteva săptămâni bune acasă. Rămas fără loc de muncă, şomer într-o ţară străină, la cine poţi să apelezi. La nimeni, vă spun eu. După ce mi-am trimis cv-ul la toate firmele existente de HR, după ce am dat nenumărate telefoane să întreb în stânga şi în dreaptă dacă a auzit vreunul de ceva de muncă, epuizasem şi ideile şi răbdarea. Luasem decizia să stau să aştept un telefon salvator.

La început am reparat ce a fost de reparat prin casă, apoi am mai meşterit la ceva proiecte ce le aveam eu în minte dar nu avusesem timp să mă ocup de ele. Mi-am făcut o etajeră, un birou mai lat, mai lung, deci mai încăpător pentru calc şi cam atât…

Dimineaţa mă trezeam, îmi beam cafeaua, vizionam noile anunţuri pentru locuri de muncă, coloana cu oferte, trimiteam currriculum-ul şi o scrisoare de intenţie către cele ce mă interesau, apoi făceam curat prin casă, până la ora doişpe erau şi cumpărăturile făcute şi două feluri de mâncare gătite. Ce să-i faci, odată ce te obişnuieşti să te trezeşti la şase juma e cam greu să te dezobişnuieşti.

Nu eram un gamer înrăit, nu mă omoram după jocurile pe calc, deşi încercasem câteva, dar îmi pierdeam repede răbdarea după ce mă împuşca vreunul sau îmi buşeau restul maşina iremediabil. Pe atunci nu ţineam blogul, nici nu ştiam cu ce se mănâncă. Mai citeam, dar nu îmi găseam starea. Ce puteam să fac? Mă plictiseam de moarte. Mi-am spus că trebuie să vorbesc cu unii, cu alţii. Nu pot să stau în starea asta de peşte pe uscat. Mă jena că stăteam acasă, nu puteam să mă împac cu gândul. Nu rup lanţul la muncă, dar sunt un tip activ, mereu îmi găsesc ceva de făcut. E apăsător să ştii că stai acasă şi trăieşti pe spinarea societăţii, e o situaţie cu care nu m-am întâlnit în România, dar acolo e altfel, statul nu te lasă să mori de foame, dar simţi că îţi lipseşte ceva dacă nu te trezeşti dimineaţa să mergi undeva, oriunde, încotro vrei, dar să se numească ocupaţie.   

Ea era mignonă, cu ochii migdalaţi. O întâlnisem pe frogcam, poate ştiţi deja de această comunitate. Un fel de messenger, dar cu admini şi tot tacâmul, cu topicuri de discuţie, cu camere private, şi mereu urmărit de camera  web, era condiţia fără de care nu puteai accesa site-ul. Îmi spusese că era de printr-o insulă cu nume exotic de prin arhipelagul Philipine. Iloilo se numea insula, primitor nu-i aşa? Cel puţin asta a fost prima mea impresie. După câteva discuţii, deşi nu prea înţelegeam engleza ei de baştină, am prrins că se numea Haddazza, şi de familie Juntando. Ce nume ciudat pot avea oamenii prin alte colţuri ale globului. Aveam o relaţie, de ani buni deja. Ce nevoie aveam să mă bag în seamă cu vreo necunoscută pe care aproape o înţeleg, care locuieşte la sute de kilometri depărtare. Nici eu nu ştiam.

Ne-am văzut şi a doua zi, făcusem schimb de adrese de mess. Era frumuşică diavoliţa. Avea gropiţe mici în obrăjori şi tenul creol. Îmi făcuse cunoştinţă prin intermediul webului cu familia ei, mama în primul rând, fraţii, surorile apoi. Nu avea tată, ciudat. Ok, mi-am spus, o să o pun pe invisible, data viitoare să nu mă mai deranjeze. Chiar mersesem prea departe, să-mi facă cunoştinţă cu mama ei, chiar nu vedeam rostul.

Apoi mi-a îndrugat verzi şi uscate, e adevărat, si eu am provocat-o. Ba că mă iubeşte şi că mă doreşte foarte mult, ba că ar dori să mă duc eu până în ţara ei să ne cunoştem mai bine. Ei bine, mi-am spus, dacă la următorul pas îmi cere bani, cu asta basta, s-a zis cu relaţia noastră.   Nu mi-a cerut, iar ciudat. Şi atunci care e şpilul, că io nu mă prea ştiu atât de frumuşel şi nici atât de vrăjitor să fur inima fetelor pe net.   

Ca să vezi, pleosc, că e născută pe 13, aceeaşi lună, dar şapte ani mai târziu ca mine. Asta e prea de tot, îmi zic. Nu m-am prins pe loc, după multă vreme mi-a căzut fisa, se uitase în profilul meu de messenger, cred că sunt singurul care l-a completat pe tot cu sârguinţă. Mnoa, ce să spun, m-a vrăjit faza într-un fel, adică a naibii de coincidenţă. Chiar aşa, ăsta e destinul, frate! Şi nah, că am pus botul.

Au urmat zile în care îi scriam zilnic ca un amorezat mistuit de pasinuni înflăcărate.   Trimiteam emouri cu pupăceli, schimbasem fondul în cel cu inimioare şi dădeam cu buzzul ăla de îţi apar două buze mari pe ecran şi se aude în boxe un zgomot de ţucăit asurzitor. Nu ştiu cum s-a făcut că într-o zi a început să se despoaie vipera aia mică de beleam ochii în monitor ca cepele. Mai întâi un sân, apoi un picioruş, si uite aşa că stăteam ca un căţeluş atent dus cu zăhărelu’. Eu ce s[ fac, am pus botu’. Stăteam acasă, plictisit, ce altceva mă putea scoate din rutină decât o pasiune înflăcărată, chiar şi digitală, trăită în pixeli pe centimetru pătrat.

Haddazza, mi-a trimis un mail într-una din zile, când jocul nostru ajunsese pe culmi necugetate. „Am nevoie neapărat de 1200 de euro ca să vin la tine în ţară, ştiu că mă iubeşti şi ai face orice pentru mine”, şi dacă până atunci îmi vorbise într-o engleză execrabilă, mesajul era scris ca de profa de engleză. Eu am încetat să îi mai scriu, ea îmi trimitea mailuri aluzive: ” Abia aştept să ne vedem pe aeroport, mi-e dor de tine, iubitul meu drag”.    

 

                                                            Paycheck memorial

-Bă…. !

-Da, măă… ?

-Mai ai vreo ţigară?

-Nu, mă…

-Da’ un gât de bere mai e?

-Nici.

-Hai, mă, dă-o dracului, doară alaltăieri am luat salariile. Iar n-avem nici un ban, ce dracu?

-Păi dacă eşti idiot!

-Cine, mă, io? Sigur…!!! Tot io…!

-Păi cine dreacu’ a zis să mergem să bem o bere alaltăieri când am ieşit de la muncă?

-Păi io…  Şi? Ce-i cu asta?

-Păi de-acolo a pornit totul.

-Păi, bă, prostule, dar după ce am băut alea două beri cine trăgea de mine să băgăm la păcănele?

-Da, bă, prostule, păcănelele ca păcănelele da’ în cazino ce dreacu’ am căutat. Te-ai îmbătat ca porcu’ şi ai spart toţi banii.

-Cine vorbea, lupu’ moralist. Tu ţi-ai luat şi bătaie de la badigarzi.

 

                                                            Dumnezeul unui om obisnuit

Pe atunci ma simteam atat de singur. Ma toropea starea aceea in care nu iti gasesti locul. Nu stii carei lumi apartii si vantul acela al desartaciunii bate neincetat mancand totul in calea lui, maturand frunze si pungi de plastic. O stare de neliniste continua, de nesiguranta, de parca pamantul iti fuge de sub picioare si senzatia asta te lasa cu impresia ca esti mereu ametit. Imi aduc aminte ca abia coborasem pe pamant strain. Ma aflam de cateva zile in Italia. In buzunare nu mai aveam decat vreo doi euro si cativa centi. Imi puteam cumpara o paine si un pateu. Imi vor tine cel mult o zi de foame. Rataceam disperat pe strazi.  Parca ieri a fost, stateam la soare intr-un parc, carabinierii au legitimat vreo doi africani cu doua banci mai incolo, m-am ridicat incet, inima imi era in gat de frica, si totusi am incercat sa ma controlez cat mai bine, sa ma comport cat mai natural. Am facut greseala si am intors capul, i-am vazut pe cei doi intrand in duba politiei. Ce nesabuit am fost, ce neghiob. Pe italieni nu ii interseaza ce se intampla cu extracomunitarii, nu sunt de-ai lor. Carabinierii au intrat cu masina pe aleile parcului si ii legitimau pe toti cei suspectati de a fi in neregula cu actele. Ii ghiceai fara sa te chinui prea mult pe cei ce aveau un aer strain, in primul rand ca nu vorbeau, nu se exprimau asa tare precum italienii. Nu erau agitati precum localnicii, exprimandu-si fericirea ori necazul prin gesturi largi, expresii cat mai elocvente ale starii emotionale prin care trec, ci stateau ca si mine pur si simplu ca soparlele la soare. Gandindu-se presupun cum sa faca sa castige niste bani. Le-ar ajunge si lor ca si mie cativa euro, cat sa o mai duca o saptamana. Eram inca curat, imbracat decent, nu stiu cum, cred ca printr-o minune. Dormeam de vreo trei nopti pe Vercelli intr-un gang. Cred ca tenul si fizionomia de european m-au salvat, nu m-a intrebat nimeni nimic, desi am trecut cu nonsalanta pe langa doi domni imbracati in uniforme negru-visinii, culorile carabinierilor. La iesirea din parc am avut o traire terifianta, doi indivizi in civil comunicau cu dispeceratul prin statiile ascunse sub vestele negre. S-au uitat la mine cam dubios, le-am zambit, nu stiu de ce, nu imi venea deloc sa rad, ba dinpotriva, sa plang in hohote de disperare. Un gand nebun mi-a fulgerat prin minte, ce ar fi sa ma predau astora doi. M-ar trimite acasa pe gratis cu primul microbuz plin de imigranti ilegali spre Romania. Ar fi sfarsitul problemelor mele. Si celor de acasa ce le-as spune? Ei, ce le-as spune? Le-as spune ca asta este, asa a fost sa fie. Daca n-am avut noroc si eu ca altii, ce sa-i faci? O sa fie dezamagiti, dar o sa le treaca. Da, dar uite ca am scapat, poate ca asa o fi vrand Dumnezeu de la mine, sa mai stau catva timp pe aici. Poate ca la urma urmei o sa am de castigat, poate o sa fac avere. O sa incep cu un job mai prost platit, dar cu timpul, ambitios cum ma stiu, am sa ma ridic, si poate o sa fiu primul roman care intemeiaza un imperiu financiar in Italia.

Uite ca m-am vazut si la sase luni de cand eram pe meleaguri straine. Nu am facut mai nimic, desi am prins ceva de lucru peste vara, am castigat bine, nu pot sa ma plang, dar a trebuit sa trimit toti banii acasa ca sa imi achit datoriile. Plus banii care mi-au trebuit ca sa ma intretin, cam atat va pot spune despre castigurile mele. Unde o fi fost oare Dmnezeu sa ma ajute, nu isi mai arata fata catre mine, si Ghoerghita asta ateu mare mai era, si atat mai injura de cristosi si de dumnezei, si de aia, uite ca are noroc din belsug. Cred ca eu sunt prost si slab ca in loc sa fiu si eu mai infipt, astept sa imi dea Dumnezeu. Ce nevoie am eu de Dumnezeu. Eu am nevoie de bani. Dumnezeu nu exista, daca ar exista te-ar ajuta macar o data cand i-ai cere. Degeaba m-am rugat in fiecare seara, degeaba am avut grija sa nu treaca zi fara sa nu ma gandesc la ce inseamna Dumnezeu pentru mine, degeaba am incercat sa nu ies din voia lui, ca se vede treaba ca el tot pe mine m-a batut si parca tot eu am fost mai injugat decat ateul ala de Gheorghita.

  Acu, m-am intors de un an acasa. L-am descoperit pe Dumnezeu. Dumnezeu cel adevarat e cel in care cred eu, nu cel despre care vorbeste lumea. Dumnezeu nu le face si le desface, nu are timp pentru asta chiar daca e Dumnezeu. Eu le fac pe toate, el doar vegheaza. Vegheaza asupra mea, asupra familiei mele, vorbesc cu el de cate ori vreau, ma ajuta de cate ori ii cer ajutorul, trebuie doar sa imi deschid sufletul si sa primesc cuvantul lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu spune sa nu te nefericesti daca nu ai toate cele necesare vietii, fericeste-te pentru ca cei dragi iti sunt sanatosi, fericeste-te ca vezi lumina unei noi zile in fiecare dimineata, fericeste-te   pur si simplu ca traiesti si ai incredere ca EL vegheaza ca totul sa fie bine…

 

                                                Să-ti doresti să mori de ziua ta…

-Măi, să aveţi grijă de Andrei al meu, aţi înţeles! spuse tanti Ioana, în timp ce îşi mângâia blajin odorul cu mâna dreapta pe obrazul stang. Lumina ochilor mei îl alinta, aşa cum adesea obişuia spre dezaprobarea lui totală. Îl sărută cald, părinteşte, pe frunte şi îl îndemnă să aibă grijă de el.

-Da, tanti Ioana, se auzi vocea lui Miţă. Nu vă faceţi nici o grijă pentru Andrei, e pe mâini bune! Nici nu termină bine de spus acestea, cu nonşalanţa şi naturaleţea juvenilă, adolescentină, ce îl descriau, că Vasi şi intră cu roţile de la căruciorul în care Andrei şedea,  de-a dreptul în tocul uşii, izbind şi uşa cu putere de peretele din exterior.

-Bă, ai grijă ce faci! se repeziră cu toţii către Vasi care datorită corpolenţei sale fu însărcinat cu responsabilitatea de a împinge căruţul.

-Ce vreţi, mă, până mă obişnuiesc şi eu cu şofatul… le răspunse Vasi puţin iritat de atitudinea lor atât de tăioasă.

-Nu-ţi fă griji mamă, strigă Andrei, mă întorc înainte de miezul nopţii,  într-un ultim schimb de priviri cu mama sa în timp ce se îndreptau spre lift. 

-Bine, mamă, să aveţi grijă, te aştept, să vii repede! spuse mama cu inima strânsă stând neajutorată în pragul uşii.   

-Hai în casă, dragă! se auzi vocea lui nea Costel. Lasă-l să meargă şi el. Are nevoie de încredere în forţele proprii, de intimitate. Tu nu-ţi aduci aminte de vremurile când plecai şi tu cu prietenii şi băteai toate coclaurile. Acum a venit şi timpul lui.

-Da, măi Costele, dar la starea în care e Andrei, ştii foarte bine câte griji îmi fac pentru el.

-Da, măi Ioana, las’ că om trece noi şi peste asta, conchise omul nostru, bărbat vajnic, pilonul central de sprijin al familiei.

Era derby tare astă seara, campioanele se întâlneau. Steaua-Dinamo, granzii se luptau pentru titlu. Fusese cald toată ziua, dar acum se coborâse un curent rece dinspre munte. Briza îşi schimbase cursul, bătea dinspre deal înspre vale. Se îndreptau spre o terasă din centru. Mese multe, hărmălaie, un ecran mare şi un retroproiector era locul ideal la care visau cei patru în acele momente.

Ajunseră fără prea mult efort, căci oraşele mici de munte sunt adunate şi în orice colţ ai vrea să ajungi nu îţi ia mai mult de jumătate de oră.  Se aşezaseră la masă şi exact după ce îşi luase fiecare câte o bere în faţă, unii dintre ei îşi aprinseseră şi câte o ţigară, şi începuseră peroraţiile la echipa adversa, dar pe un ton mai stins decât al celorlalţi,  căci nu doreau să rişte o încăierare. La mese erau şi suporteri ai echipei adverse, era mai indicat să se abţină, măcar să încerce.

Miţă, mai grijuliu din fire, îşi trase un scaun mai aproape de Andrei.

-Bă, să îmi spui dacă ţi-e frig sau altceva, bine? spuse Miţă ferm interesat de starea lui Andrei.

După o scurtă pauză în care priviră amândoi meciul, ascultând comentariile celorlalţi, Andrei i se adresă lui Costi:

-Bă, hai să îţi spun ceva…

-Zi, mă… ţi-e frig, mai vrei o bere, să pun o geacă pe tine…?

-Nu, mă, nu asta vroiam să îţi spun, continuă Andrei. Ştii ce i-am spus lu’ taică-miu de ziua mea?

-Când, acum două săptâmâni? întrebă Miţă pentru a întări cele spuse.

-Da, acu’ două săptămâni când aţi fost cu toţii la mine, răspunse Andrei nerăbdător. L-am rugat să aibă mare grijă de mama că eu o să veghez de acolo de sus asupra lor….

-Hai, mă. Termină cu prostiile! îl repezi Miţă. Era conştient că inevitabilul se va petrece mai devreme sau mai târziu, dar nu dorea sau nu era pregătit să accepte adevărul. Ideea că bunul lui prieten s-ar putea stinge într-o zi, îl oripila lăsându-i de fiecare dată un gol în stomac. E imposibil să îţi închipui ce înseamnă moartea la o vârsta atât de fragedă, dar când concretul ei te-ar putea atinge, senzaţia e terifiantă. Lasă, că te punem noi pe picioare, au fost alţii cu forme mai grave de leucemie şi au scăpat, nu or fi alţii mai breji ca tine, încerca Miţă din răsputeri să îşi îmbărbăteze prietenul. Las’ că te faci bine şi mergem cum am promis, amândoi, la facu’ la Cluj, şi după aia o să ne căsătorim, şi o să ne facem vizite reciproc, aşa cum fac părinţii noştri. Mai jucăm o tablă, mai bem o bere… continuă Miţă până când fu intrerupt de Andrei.

-Nu, bă, tu nu înţelegi, de data asta e altfel, spuse răspicat Andrei deranjat de atitudinea aceasta iluzorie, euforică, parcă imatură a prietenului său. După două transplanturi de măduvă nu cred că mai rezist la un al treilea. Asta a fost, gata, pentru mine s-a sfârşit. Jocul ăsta se termină aici… îmi simt corpul lipsit de vlagă, incapabil să mai lupte. Nu mai rezist…. chimioterapia mă omoară mai repede decât boala. Nu mai suport, parcă vreau în sinele meu bolnav ca totul să se sfârşească odată, când termină Andrei de spus toate acestea aproape că îl podidiseră lacrimile de sfârşeala interioară ce o încerca.

Costi şi Vasi, suspectând ceva, se opriseră din comentat pe marginea meciului şi se întoarseră spre cei doi. Beleau ochii mari cât cepele, căci nu înţelegeau ce se întâmplă. Andrei ca să îi asigure că totu-i în regulă, nedorind să strice la toată lumea distracţia, ridică sticla de bere şi strigă cu toată forţa:

-Muie, Dinamo!

 Celorlalţi comeseni parcă le mai venise sufletul la gură şi reveniseră la cele ce făceau înainte. Comentatorul îşi continua discursul înflăcărat de la televizor: Mutu, Mutu, şutează Mutu… Nuuuuu se poate, ratează, rateză dragi telespectatori… şi pronunţă ultimul cuvânt sacadat, plin de emfază, revărsându-şi în el mâhnirea micorbistică de deziluzie profundă.

Se lăsă răcoarea peste orăşelul mic de munte. Miţă văzând că Andrei a aţipit, s-a dezbrăcat de geacă şi a pus-o pe Andrei. În momentul când îl înveli, îşi aduse aminte  de toate năzbâtiile pe care le făcuseră în copilărie. Îşi aduse aminte când făcuseră un foc mare din rechizitele şcolare promiţându-şi că nu o să mai meargă niciodată la şcoală. Învăţătoarea aia chiar era o zgripţuroaică, îşi spuse Miţă în cap, cu dor nebun după vremurile acelea. Şi ce bătaie ne-am mai luat atunci…

-Bă, ce are Andrei? întrebă Costi, întrerupându-l din visarea sa mealncolică. Parcă e mai palid ca de obicei. continuă Costi.

-N-are, mă, nimic. Ce să aibă! Dacă vrei să mergem, zi aşa, nu inventa scuze din-astea, se răsti Miţă puţin ofuscat. Se ridică de pe scaun şi îl mişcă pe Andrei încercând să îl trezească. Andrei… Andrei, repetă Miţă mai răspicat. Andrei, hai scoală să mergem acasă.

Andrei, nu mai răspunse. Când realizaseră ce se întâmplase cu Andrei, rămăsesră înţepeniţinemişcaţi, parcă timpul ănsuşi se oprise, pentru o clipă. Pe Miţă îl buşiră primul lacrimile. Hohotea jalnic, trăgând de hainele bietului defunct. Începuse să îl smucească disperant de haine pe Andrei, băiatul cu tenul palid, părul negru, strălucitor şi ochii albaştri precum marea sau cerul. Andrei plecase dintre cei dragi, chinul lui luase sfârşit precum îi fu dorinţa.

 

                                    …din lumea unui loser sau confesiunile unui „idiot” contemporan

Se poate să ai faţă de loser? Pentru că eu asta văd deseori când mă uit în oglindă. Şi tot atât de des îmi vine să sparg oglinda, dar asta ar însemna să mă mint singur, lucru ce îmi e imposibil să-l fac. Am abandonat totul, casa, familia, şi foarte curând mă gândesc să abandonez şi gândul de a mai trăi. Nu sunt sigur dacă eu am abandonat totul sau toţi vor să mă abandoneze. Sunt singur în mijlocul lumii, mereu m-am simţit stingher. Poate că de viaţă trebuie să te înfigi cu dinţii, poate că viaţa chiar este ochi pentru ochi, din păcate dacă este într-adevăr aşa, înseamnă că lumea e oarbă. Şi-au scos unul altuia ochii pentru a se scufunda mai tare în rahat.

Sunt un loser şi de ce nu m-ar ucide cineva, fac umbră pământului degeaba, sau cel puţin asta văd ceilalţi şi cam aşa sunt ei de părere. Mă întreb cum de nu există deja o lege marţială prin care să fie condamnaţi toţi loseri, iar pedeapsa ce li cuvine să fie cea capitală. Ce ar fi ca toţi loserii pământului să fie prinşi şi după un proces imparţial,  după ce se vor fi prezentat juriului toate acuzaţiile ce mi se aduc de către procurori simandicoşi, îmbrăcaţi în robe impunătoare, adresându-se pompos auditoriului, să-mi pună verdictul de vinovăţie de losertaj agravat de circumsanţe improbabile. Şi bineînţeles odată cu verdictul să vină şi sentinţa, scaunul infamiei din vârful celui mai înalt pisc al umanităţii. Legat de un scaun, lăsat să mor de inaniţie, corbii să-mi ciugulească ochii şi ficatul, vântul să mă usuce şi să mă mumifice pentru a rămâne ca o dovadă a nesăbuinţei de a mă împotrivi vrerii pe deplin unanimă a societăţii.      

Loserii ca mine au o lume a lor care nu rezonează, nu merge în tandem cu lumea reală. Loserii sunt loseri, şi de ar fi doar atât, dar unde îşi bagă ei nasu’ parcă îşi bagă dracu’ coada. Totuşi, lumea loserilor e o lume mult mai bogată decât cea reală, căci preocupările loserilor sunt mult mai diverse decât cele lumeşti.  Un loser nu se gândeşte ce o să mănânce, cu ce o să se îmbrace etc., căci personalitatea loserilor nu provine nici din invidie, nici din orgoliu, ea vine din fantasticul minţii lor şi din sufletul lor capabil de sentimente mult mai profunde decât superficialitatea momentului. Ştiu, sunt moale, ei bine tare nu am cum să fiu, aşadar de ce nu se oferă nimeni să mă omoare, să mă osândească prin lovirea cu pietre. Ştiu, s-ar găsi mulţi fără de păcat să arunce primii piatra. Câţi dintre noi evită sau măcar ezită să lovească de moarte animalul rănit. Viaţa o fi o cursă, o întrecere, dar asta nu înseamnă că trebuie să câştigi neapărat prin orice mijloace. Şi la urma urmei ce câştigi? Un statut? Un pumn  de rahat? Prestigiu? Faimă? Avere? Pentru ce? Doar ca să fii primul?  La ce îţi va folosi?  La ce dracu’ îţi va folosi cu adevărat să te zbaţi disperant după lucruri care s-au dovedit de-a lungul veacurilor a fi atât de efemere?

Se poate să existe o zodie a loserilor, câci sub  semnul ei pare-se că m-am născut. E ceva ce mă depăşeşte, nu mă pot împotrivi acestei chemări. Acum, după ceva vreme petrecută în pielea mea, am început să mă compătimesc, să mă resemnez, asta sunt,  nu mă pot împotrivi firii.

Mult prea multă lume mă ia de sus, mult prea multă lume înclină că sunt tolerant cu aberaţiile ce le scot ei pe gură, şi asta doar din cauza neputinţei de a mă împotrivi neghiobiei lor samavolnice şi a ignoranţei de care dau eu dovadă căci nu găsesc argumente contrare. Deseori mă regăsesc în ipostaza de a fi inert, de a nu găsi altă modalitatea de a mă împotrivi răutăţilor gratuite ce mi se oferă nude decât să le ignor.  

Jignit, ce să mai spun, e deja un simptom de care nu mai reuşesc demult să mă debarasez. Umilit, e pecetea ce-mi stă în frunte. Un „L” făcut cu fierul încins, roşu, loser e stigmatul, nepăsarea e adulterul.

Nu sunt prost, deşi asta vor să mă facă să cred espre mine, îmi înfundă chestia asta pe gât cu pumnul în speranţa că poate o să cedez şi o să fac întocmai cum îmi spun ei.  Sunt poate doar puţin imbecil, la fel ca toţi ceilalţi dealtfel, atunci când calc o doamnă pe picior în troleu sau când scap vreo râgâitură la masă.

Aş  dori să fac un singur lucru, dar toată lumea spune că nu-i de mine. Să scriu, să scriu despre câte în lună  şi în stele, despre cele ce au fost, despre cele de azi, despre cele ce vor veni.

Muncesc, câştig, mă desfăşor ca orice om normal, încerc să fiu eu însumi, nu ştiu pentru câtă vreme însă…

Asta e, sunt un ratat, iubito, am pierdut totul, chiar şi pe tine. Doamne, ia-mi viaţa, nu merit să trăiesc, dar nici nu vreau să mor de mâna mâinii mele

 

                                                            Exodul românilor

Eram aproape 40 cu tot cu şoferii. Afară ploua, era ajunul de Crăciun, nu era nici frig, nici cald, dar faptul că ploua cu găleata părea că transmite neliniştea din sufletele noastre unul altuia şi mai departe. Ploaia amplifica temerile noastre într-un bulgăre mare de energie negativă care se propaga prin aer cu unde megahertice distrugătoare. Mai trecea răzleţ câte o maşină, cred că adăpostind vreun rătăcitor hălăduind aiurea pe străzi.  Şoferii întâmpinau mari greutăţi cu autocarul.  Era un Icarus vechi de când lumea. Planul era simplu, încărcau cât mai mulţi călători într-un autocar clandestin care odată ajuns la destinaţie va fi abandonat fără să lase vreo urmă despre deţinătorii acestuia. Plătisem 500 de euro de persoană pentru această excursie oneway only. Am mai plătit la graniţă la români cu ungurii câte 300 de euro ca să putem trece. Capacitatea autocarului era de 28 de persoane maxim cu tot cu şoferii, însă cei care nu mai prinseseră scaune se aşezaseră pe jos, pe coridorul care trece printre scaune. Era o noapte tăioasă şi sticloasă cum demult nu am mai văzut. Unii dintre bărbaţi beau ţuică din peturi de 2 litri, alţii fumau cu nesimţire deşi în autocar se aflau şi câţiva copii, unii chiar de vârste fragede. Mai în faţă un sugar plângea ignind a derută, forfotă şi agitaţie. Mama sugarului roşie de supărare şi de ruşine că odrasla ei nu mai înceta din plâns deranjând astfel voiajul şi aşa destul de anevoios al unora, încerca să îi îndese ţâţa în gură cu forţa. Sugarul nu se lăsa, se încăpăţâna să plângă. Părea că recită a profeţie, o profeţie a răului. Alaiul de muşte, molime şi boli se va năpusti asupra noastră, precum s-au năpustit necazurile asupra evreilor conduşi de Moise în fuga lor din Egipt. Tărâmul făgăduinţei ne aştepta. Lapte şi miere curgea în cascadele unor fluvii de bogăţii neimaginate şi al traiului îmbelşugat.

Şoferii opriseră din nou. Motorul pierdea ulei din greu, la fiecare 30-40 de kilometri mai băgau câte un litru-doi de ulei. De parcă autocarul mergea pe ulei şi nu pe motorină. Era totuşi un avantaj că era noapte, căci dacă autorităţile austriece ar fi ştiut de situaţia dezastruoasă a autocarului nostru, nu ar fi îngăduit să le traversăm ţara. La următoarea staţie de alimentare mai trebuie să cumpărăm un bax de ulei, îl auzisem spunând pe unul dintre şoferi, căci oborâsem împreună cu câţiva bărbaţi să mai tragem câte o ţigară. Aerul era tare. Atmosfera umedă şi rece, nu foarte rece, dar nici prielnică, făceau ca peisajul să fie cât se putea de neprimitor. Ca o târfă bătrâioară, scofâlcită şi obeză, ce te aşteptă lacomă de pofte într-un pat obosit plin de gâlme şi de găuri. Eram pe autostradă, trăsesem pe banda de urgenţă. În stânga şi în dreapta erau păduri de conifere dese şi întunecate. Indienii ar mai lipsi să năvălească de prin aceste păduri, spuse un domn cu mustaţă, pe un ton mucalit, după care trase adânc din ţigară. La care un interlocutor îl întrebase: de care, de-ai noştri sau de-ai lor? Izbucniseră toţi în râs, unii mai forţat, alţii mai natural, unii doar zâmbind politicos, alţii chiar aducând câteva invective minorităţilor noastre naţionale la care se făcea referire. Eu eram îngheţat, îmi ajunse ploia în oase, doream să urc înapoi să îmi reiau locul cald din autocar.

Înăuntru era zăpuşeală mare. Când înghesui atâtea suflete umane într-o chichineaţă care trage să moară peste câţiva kilometri, horcăind greu a vechitură numai bună de aruncat la gunoi, se întâmplă să nu mai ai nici aer să răsuflii. În rabla ruginită odoruri dintre cele mai grele se combinau într-un mix letal. Mă şi mir că am ajuns atunci cu ficatul întreg la destinaţie.

Încercam să dorm, dar nu reuşeam. Eu mereu mi-am făcut planuri despre cum o să arate viitorul meu, despre ce o să fac, cu ce o să mă ocup, unde o să pun capul şi când am masa. Acum mergeam orb către Marele Ghici. Nu ştiam unde o să înoptez, dacă voi avea bani să îmi cumpăr ceva de mâncare când toate proviziile luate de acasă mi se vor fi terminat. Eram un explorator în necunoscut fără nici cel mai neînsemnat instrument de ghidare. Ne îndreptam cu toţii către un tărâm al făgăduinţelor uitate în ţara noastră, către destinaţia  dorinţelor noastre nesperate de mai bine. Nu că acasă nu ne-ar fi fost bine, nu cred că ne lipsea ceva, decât poate o normalitate, însă visam cu toţii cu ochii deschişi la bani grei, munciţi bineînţeles, pe care îi vom câştiga acolo, pentru a ne realiza într-un fel sau altul, pentru a ne face un rost, aşa cum zicea mama mea,  şi poate nu mai puţin adevărat pentru a ne ajuta familiile, rudele, rămase acasă. Dormisem adânc pentru câteva ore bune. Somn bizar. În zorii zilei trecusem de un panou pe autostradă ce marca graniţa cu Italia. Aceasta era America noastră. Deşi America şi-a pierdut mult din farmecul ei de altădată.

Mi-era frică mai ales pentru ea, nu eram căsătoriţi pe vremea aceea. Dar eram sigur că dacă vom trece împreună peste această experienţă, vom rămâne mereu nedespărţiţi. Au fost  şi cazuri în care străinătatea a luat minţile unora, şi-au abandonat familiile, şi-au renegat fraţii, surorile, dar mai ales şi-au părăsit nevastele şi copii. La vremea aceea gândul că i s-ar putea întâmpla ceva, mă copleşea de-a dreptul. Nu reuşeam decât să mă uit la ea cu vinovăţie în ochi.       

Pe autostrada A4- Milano-Veneţia, ne-a oprit poliţia. Carabinierii mai exact. Ne-au tratat exact la fel cum au făcut-o cei de la graniţa Ungariei cu Austria, ca pe nişte vite. Cel puţin austriecii, figura aceea ariană, tenul palid, ochii alunecoşi, mănuşile negre de piele, gecile cu guler îmblănit, cizme înalte, şeapcă cu cozoroc de plastic, cu accentul lor brut şi rece. La frontieră ne-au executat cum făceau altădată naziştii. E adevărat, eram transfugi, însă asta nu însemna neapărat că demnitatea trebuia să ne fie călcată în picioare, mătrăşită în aşa fel, asemenea cu cea a fetelor noastre, duse peste graniţele ţării pentru a se prostitua în vreun bordel clandestin de la periferia marilor oraşe, citadele europene faimoase, metropole aglomerate. Aveam toate actele în regulă, însă nu aveam voie să parcăm la Autogrill-ul de pe autostradă, stricam peisajul cetăţenilor băştinaşi aflaţi în weekend. Era Duminică 25 Decembrie, şi în belpaese era un soare strălucitor, puternic, rotofei. Eu eram în tricou în timp ce poliţiştii aveau uniformele de iarnă pe ei.  Un barbecue  în ziua de Crăciun, hîmm!  Se pare că era una din plăcerile pe care şi le ofereau Italienii în zilele de sărbătoare.  

 Acum, după ani buni de la aceea experienţă, m-am reîntors de ceva vreme şi pot să afirm că mulţi nu au înţeles, însă eu da, de aceea m-am şi întors. Visul acela, e unul cât se poate de amar. Amarnic destin să îţi abandonezi ţara, plaiurile natale, pe cei dragi, amintirile, toate acele stări şi sentimente legate de casă, ACASĂ. Nu cred că există cuvânt în care să se reverse mai multe amintiri şi senzaţii la pronunţia sa decât acasă. Dorul nestăvilit nu poate decât să te înstrăineze. Şi din păcate în urma suferinţei, după ce sufletul se va fi însănătoşit, vei pierde cea mai importantă dintre averile umane: Spiritul…   

 

                                                            O duminică perfectă

După un drum anevoios, noaptea prin pădure, pe o cărare lată cât ar încăpea o căruţă. Pe poteca pietruită, prăfuită, uitată de lume, invadată de tufe, ieşiserăm la un luminiş. Aici, fără îndrumarea oricărui afişaj  stradal sau a vreunei pancarte ruginite, la îndemnul intuiţiei, am cotit spre dreapta la intersecţia în care ne găseam. Dreapta înseamnă pozitiv, bun, în timp ce stânga e sinistru, rău, acela a fost singurul motiv pentru care am urmat drumul spre dreapta. Fără ajutorul nicunui GPS, deşi aveam maşina echipată cu unul fix, plus unul pe care îl împrumutasem căci destinaţia nu era impostată în memoria celui cu care maşina era echipată. Dar şi cel pe care îl împrumutasem se făcu că ne face figura, pentru că pierduse semnalul către satelit, deci după localizarea lui nu ne aflam nicăieri. Şi totuşi, fără a fi ajutaţi de vreun localnic rătăcit pe aceste drumuri fără de Dumnezeu, găsisem locul mirific prezentat frumos pe internet ca „Locul ideal pentru sex”.

Neveste-mii nu prea îi plăcu ideea încă de la început. Cum adică locul ideal pentru sex, ce vrea să spună asta, o firmă care are un astfel de slogan de promovare neserios nu poate fi decât una promiscuă. Se lăsă totuşi înduplecată de rugăminţile mele şi de peisajele de basm înfăţişate pe internet pe siteul agenţiei de turism care oferea pachetul turistic. Părea, în opinia mea, locul ideal unde ai putea procreea un moştenitor cu ochii albaştri, părul bălai şi sănătos tun. Ştiu, mulţi visează să facă ascest lucru prin Caraibe ori alte locuri exotice, pentru a se bucura comod de luxul pe care un hotel de 5 stele cu program „All inclusive” ţi-l poate oferi.

Deşi aveam o maşină modestă, fără prea mari pretenţii, am reuşit totuşi să ajungem la recepţia complexului cabanier. Ajunseserăm vineri seara, în jurul orei 22, destul de târziu, totuşi cabanierul ne întâmpină binevoitor, eu aş fi zis că era chiar puţin mustit. Nu eram chiar în concediu, era mai degrabă o escapadă de sfârşit de săptămână, o evadare din cotidianul aglomerat al metropolei. Cabanierul era un tip falnic precum un brad, mustăcios, cu barba lată, părul vâlvoi, parcă extras din filmele cu luptători spartani.  Vocea groasă, ceafa lată, palma cât lopata. Ne spuse pe un ton ospitalier, abia ridicându-se de la masă, cu ochii încă în televizor şi cu gândul la slana şi la brânza de burduf pe care le împachetă cu repezeală aranjându-şi în acelaşi timp hainele şi îndreptându-şi uşor frizura: Oho, bucuroşi de oaspeţi… îşi şterse mustaţa stufoasă încă plină de firimituri. Mă bucur că aţi reuşit să ne găsiţi, eram îngrijorat, am crezut că nu mai ajungeţi… şi apoi aducându-şi aminte de trainigul  pentru micii investitori în turism pe care îl făcuse cu câteva luni înainte … îmi întinse mâna pretenţios urându-mi pe un ton grav : Bine aţi sosit în locul ideal pentru sex, o spuse sec, cu aceeaşi narturaleţe cu care înghiţi o găluşcă întreagă mâncâncând lacom gulaş. Porbabil că sloganul fusese o găselniţă a vreunui manager de carton din zilele noastre care îi împuiase bietului om capul cu tot felul de strategii simandicoase care în opinia specialiştilor ar putea atrage mai mulţi clienţi. Ei bine, aş fi putut să îi spun managerului acela sau ce altă titulatură şi-ar fi dat, că din cauza sloganului a riscat să nu ne aibe nici pe noi ca şi clienţi şi cine ştie câţi alţii s-au răzgândit din acelaşi motiv, al sloganului nepotrivit ce dădea cu nesimţire în derizoriu.

L-am întrebat totuşi, deşi nevastă-mea a insistat să nu o fac, de ce locul ideal pentru sex, şi de ce nu dragoste, puţin mai romanţat. Cabanierul, stângaci, ne-a dat explicaţia pe care trebuise să o înveţe pe de rost de la adviserul său financiar, aflasem şi titulatura domnului în cauză. Aici e natură, e sălbăticie, până şi animalele fac sex, iar oamenii doresc lucruri simple, fără prea multe complicaţii, nu mai doresc romantism, e prea scurt timpul pentru aşa ceva, vor doar sex… spuse toate acestea fără intonaţie, fad, sec, lipsit de orice sens. Văzându-mă nelămurit, îmi spuse râzând că aşa primise şi el îndrumări şi dacă cineva cu şcoală înaltă de la oraş îi spuse aşa, el făcea întocmai, numai să aibă clienţi. Apoi adăugă puţin enervat că îl puneam într-o situaţie jenantă:  În mama mă-sii suntem în sălbăticie şi de ce mama dracului să nu recunoaştem că şi omul face sex numa’ că el zice că pune sentiment, ce să ne ascundem atâta după deget, ce atâta dragoste, ca să te simţi bine tre’ să faci un f..tai pe cinste, să mânci pe săturate şi să bei cât te ţin balamalele… apoi se scuză către doamna, soţia mea. În fine, era noapte, eram frânţi, nici peisajul nu îl observaserăm, nu mai ştiu dacă se mai putea vedea ceva pe geamul de la maşina de teren a cabanierului că oricum eu condusesem toată ziua şi eram cheaun de somn. Ne trambalase toate lucrurile în caminoneta lui de teren şi ne conduse spre cabana pe care o închiriasem pe internet după ce ne viză vaucherul de şedere.

Ne spuse că la parterul cabanei, noi eram cazaţi la etaj, tocmai venise un cuplu cam ca noi şi că erau şi ei obosiţi şi pe semne se culcaseră deja. Cabanierul, spuse acestea, mă bătuse cu palma lui mare cu degete butucănoase pe care se puteau observa fire negre de păr, îmi mai zise că acesta e colţişorul nostru de rai şi să ne bucurăm de el zilele astea la maxim,  şi cu gândul la slana şi la brânza lui împachetate în ziarul de ieri, îşi luă la revedere şi ne ură noapte bună.  

Ne treziserăm a doua zi, târziu, pe la orele 11 ale dimineţii. Soarele răzbătea din oglinda lacului direct pe tavanul camerei noastre. Coborâserăm la parter, făcuserăm cunoştinţă cu cei cu care împărţeam cabana, care observasem că era dotată cu toate facilităţile necesare unui weekend de neuitat, în creierii munţilor, departe de zgomotul infernal al civilizaţiei urbane. Nu eram singuri pe platoul ce se desfăşura la poalele munţilor, însă cabana cea mai învecinată se afla la câţiva zeci de metri depărtare, destul cât să îţi ofere intimitatea, refugiul dorit.  Cabana avea bârne groase de lemn şi podeaua scârţâia. Un şemineu mare trona în mijlocul livingului. Acoperişul de bârne adăpostea o construcţie placată cu piatră de râu. Balustrade de lemn masiv delimitau balcoanele cu privire spre lac. Mirosul proaspăt de pădure intrase în camere părfumând interiorul şi creeînd o ambianţă caldă, primitoare. Pare-se că nu era chiar o construcţie nouă şi că avea o poveste de spus cui avea urechi să asculte.   

Până să ne acomodăm, până să cunoaştem cât de cât împrejurimile, se făcu ora apusului de soare. Era un soare tomnatic, matur, bronziu, umbrit de prezenţa câtorva nori călători. În faţa cabanei, aşezată pe malul unui lac limpede de munte, împrejmuit de o pădure tânără, bogată, încă verde, în care brazi se amestecau neştiut printre stejari, un fundal în care pete de culoare galben-roşiatic formau un frumos joc de culori, chiar în faţa cabanei era construit un ponton de lemn, de pe care puteai să pescuieşti păstrăv, care spre surprinderea mea, popula din belşug balta de sub picioarele mele. Pescuiserăm, dăduserăm drumul fâţelor, păstrasem doar câteva exemplare mature de răpitor de apă dulce. Păstrăvii au culori vii, femelele sunt verzui, iar masculii roşiatici,  peşti pătaţi, cu botul puternic, cu formă uşoară de cioc. Fetele îl gătiseră în timp ce noi, bărbaţii, întârziam lângă foc, la o bere, afară, aproape de ponton, la discuţii interminabile despre sport, dar mai ales despre fotbal, obsesia bărbatului de la începuturile erei supermarketului încoace.

După ce ne înfruptasem din carnea dulce a păstrăvului făcut la grătar în folie de aluminiu, condimentat abuziv, împănat cu multe legume, lângă o bucată mare de mămăligă fierbinte, uns totul cu mujdei de usturoi,  degustam din vinul pe care îl purtasem după mine, câteva peturi de plastic de 2 litri, beneficiile erei moderne în care ne aflăm. Portbagaj, peturi, butelii de gaz, brichetă, valize, altele şi altele, căci fără ele am fi pierduţi.

O luasem pe ulei şi atmosfera începea să se încălzească. Deschiderea se făcu cu nişte bancuri obscene, cu pertuuri aluzive. Ne încinsesem la o partidă de poker. Miza o reprezentau hainele noastre. Poker pe dezbrăcatelea în toată regula ca în anii de liceu, chercheliţi, avântaţi în lucruri de care a doua zi, treji, mahmuri, o să ne ruşinăm. Îl cam invidiam pe comeseanul meu căci cam arunca ocheade neveste-mii, deşi nici nevastă-sa nu era de lepădat. Hotărâserăm totuşi să ne oprim la indispensabili.  Aflaţi puternic sub aburii alcoolului, în noapte târziu, ne retrăsesem în camerele noastre. Făcusem cu soţia o baie fierbinte în cada mare ce se afla într-un colţ al camerei noastre.  Ce urmă nu vă mai povestesc, căci cred că imaginaţia voastră poate crea un scenariu demn de invidiat în ceea ce priveşte o partidă de amor cu scântei.

Ne treziserăm cu dureri de cap. După ce făcuserăm câte un duş scoţian ca să ne repunem pe picioare, se lăsă cu consum exagerat de cofeină. Ne retrăsesem toţi pe ponton. Stăteam plini de admiraţie în faţa acestui peisaj magnific pe care îl contemplam cu nesaţ. Tăcuţi, puţin trişti că trebuia să ne reîntoarcem la grijile, la serviciile noastre, la viaţa noastră cotidiană, tăceam resemnaţi de petrecerea scurtă a unui weekend de pomină. În câteva momente eram din nou în maşină în drum spre casă, mâhiniţi că aceste clipe ce dau calitate vieţii noastre trebuie să treacă atât de repede, că abia le resimţi odihna şi savoarea. Era duminică şi un sentiment plăcut îmi invadă sufletul, ce frumos a mai fost weekendul ăsta…  

 

                                                            The road to hell

Moţăiam în pat, strofocându-mă să găsesc o idee cât de cât rezonabilă, ce aş putea să fac să ies din situaţia asta dramatică în care mă aflam. Cel puţin aşa îmi părea mie, o situaţie de căcat. O situaţie urâtă rău de tot, din care nu vedeam nici o cale de scăpare. De ce îmi era frică, iată, nu am scăpat. Am o viaţă la fel de anostă ca şi tatăl meu. Atmosfera aceea de plictis care plutea în casa în care am crescut este la fel de apăsătoare şi în apartamentul în care m-am mutat cu chirie acu’ cinci ani. M-am săturat de viaţa asta anostă, banală, mediocră, în care te întrebi în fiecare zi dacă mai trăieşti ori nu, dacă ai murit sau ai vrea să fi fost deja mort când te întrebai asta. Aceasta nu e viaţă, să trăieşti mereu la limita umilinţei şi a ameninţării. Ameninţările sunt de tot felul, eu mă pot adapta uşor însă nu pot înghiţi tot ce mi se serveşte. De la cinci ani, de când am împlinit vârsta la care să conştintizez cât de cât ce fac, dar mai ales de la vârsta de 21 de ani de când pot spune că sunt pe deplin major, am făcut întotdeauna ce mi s-a spus. Am urmat o facultate, pentru că aşa a spus mama,  am urmat o meserie apoi pentru că aşa a vrut tata, mi-am făcut mereu datoria la muncă pentru că aşa mi-a spus şeful. Sunt tipul acela tăcut care nu vrea să facă probleme nimănui. Solidar cu problemele altora, tolerant la măgăriile incalificabile pe care colegii de muncă ori părinţii, familia, ţi le îndrugă cu sau fără voie. Rahaturi pe care trebuie să le auzi în fiecare zi, tâmpenii pe care vor cu tot dinadinsul să ţi le vâre unii şi alţii pe gât doar ca să iasă ei mai presus ca tine.

Bullshit, mi-am spus. Stăteam plictisit, aruncat pe pat, zappam scârbit. Mă plictisisem de filme downloadate şi de programe tv cu iz învechit şi interes profund comercial. La dracu’ cu toate, m-am săturat, am tras un urlet pe măsura şi mă podidiseră lacrimile gândindu-mă la cum a ajuns viaţa mea. Praf şi pulbere să se aleagă de toate, de televizorul meu cumpărat în rate, de canapeaua pe care am luat-o când m-am mutat de la părinţi, de masa şi de scaunele care scârţâie de fiecare dată când mă aşez să mănânc, de vasele care aşteaptă maldăr să le spăl de acu’ două săptămâni. La dracu’ cu totul, am spus, şi m-am ridicat. Mă îmbrăcasem cu ce apucasem de prin dulap, o pereche de jeanşi, nişte bascheţi în picioare, o geacă de piele scurtă şi un tricou negru. Îmi luasem ţigările de pe masă şi cheile de la maşină. Trăsesem o fugă la primul bancomat şi îmi lichidasem contul. Aveam adunate în cont câteva economii, după cinci ani de muncă, nu mare lucru, nici măcar o mie de euro. Plus ce mai aveam în aur şi un ceas pe care mi-l dăruise mătuşa când ne vizitase, odată de ziua mea, venită din Italia, deci în total dacă aveam două mii de euro cu mine. Făcusem plinul la prima benzinărie. Nu ştiam încotro să mă îndrept. Am decis să aleg traseul cel mai dificil. Am ales să traversez munţii, către capitală. Afară ningea şi lapoviţa se aşternuse pe asfalt. Alergam ca turbat prin ceaţa groasă. Mă simţeam indestructibil. Mizam la greu pe masa de joc a vieţii. Era cel mai sfruntat bluf pe care îl pariasem vreodată într-o partidă. Şi tot ce îmi venea în minte era „La dracu’ cu totul”

Vroiam să văd cât poate să-mi ofere viaţa maxim. La dracu’ cu totul. Alergam în turbare. Oprisem la un non stop. O gheretă ieftină de pe marginea drumului, simţeam nevoia să beau ceva tare, dar parcă era prea devreme să încep în forţă. Mi-am luat o vodcă şi un suc de roşii, bloodymary îmi suna cel mai bine în  ureche la ora asta. Îmi făcusem un mix de care nu eram pe deplin mulţumit, dar îmi satisfăcea nevoia deocamdată. Am intrat în capitală puţin înainte de miezul nopţii. Parcasem în faţa unui cazino luminat intens, orbitor. Intrasem hotărât să îmi schimb destinul. Cumpărasem jetoane în valoare de zece miliioane. Ospătarul îmi aduse pe dată un whisky la masă. După trei mâini, aveam deja adunate în faţa mea jetoane ce însumau de două ori economiile mele pe cinci ani, bani munciţi cinstit, trudiţi cu sudori de sânge. Eram deja la al treilea pahar de whisky. Mă hotărâsem să mă mut la ruletă, nu mai vedeam cărţile. După vreo trei ture de bilă am hotărât că cel mai bine pentru mine ar fi să îmi găsesc o pipiţă într-unul din cluburile de noapte de prin capitală. Eram destul de afumat, dar mă urcasem încrezător la volan. Drumurile goale, pustii, am ajuns destul de repede şi în siguranţă, chiar dacă în vreo două intersecţii era să mă rostogolesc cu tot cu maşină. Îmi ardea rău de femei.

Am comandat încă un whisky la barul din club. Fetiţele erau toate acolo, despuiate, cochete, gata să vină unul să le ia pe toate la …  În drum spre toaletă, m-am împiedicat şi am vărsat conţinutul paharului ce-l aveam în mână, pe cămaşa unuia. După vreo două înjurături, nici mult nu a durat până să îi dau cu paharul în cap. Căzut jos cu sângele şiroindu-i pe tâmple gemea nefericitul. Totul se petrecuse atât de repede încât nimeni nu ştia cine îl pocnise pe amărâtul de stătea aşternut pe jos. Am ieşit încetişor din mulţimea ce se strânse împrejur, cu gândul să îmi iau tălpăşiţa cât mai repede. La uşă, o matahală de om, îmi puse mâna în beregată. Îi trag un şut în testicule şi o iau la goană. Mă urc repede în maşină. Demarez în trombă. O pipiţă, fumând pe marginea drumului, îmbrăcată sumar, se uita ca proasta la mine. Am oprit cu scârţâit de roţi. I-am tras preventiv o palmă ca să nu ţipe peste obrazul stâng şi am băgat-o în maşină.

-Mă, boule, dă-mi drumul, eşti tâmpit? Ştii cine sunt eu? îmi spuse boarfa cu talente de matroană stilată. 

-Nu, tu fraiero, zi-mi cine eşti? Cine mama dracului ai mai putea fi şi tu de ar trebui să îmi fie frică? o întrebasem preocupat să văd în oglinda retrovizoare dacă mă urmărea cineva.

-Sunt bagaboanta lu’ Sile Mitroi, băi, prostule, dacă vrei să ştii!  adaugă persiflată rău piţipoanca de lângă mine în timp ce eu ambalam motorul căci nu departe se vedeau nişte faruri, care la ora aceea târzie din noapte nu puteau să fie decât ale maşinii urmăritorilor mei. După tot tămbălăul pe care îl provocasem în club nici nu ar fi fost de mirare să fi făcut o poteră în căutarea mea. Un zgomot perturbase liniştea care se lăsă pentru un moment în maşină. O sonerie polifonică, o manea jegoasă, interpretată de vreun guşat afon răsuna din difuzorul măgăoaiei. 

-Opreşte-l dracu’ odată, am urlat la pi..da din maşină. Vaca nici că s-a sinchisit, şi acum vorbea cu unul la telefon.

-Da, suntem pe la Romană, îi spunea alăuia. Ce a făcut? L-a pocnit pe fi-su lu’ Sile, tâmpiţelul ăsta de e cu mine în maşină, a urmat conversaţia la telefon. Şi nebuna dracului, sifilitică de-a dreptul, a început să mă lovească ca bezmetica cu geanta în cap. Naiba ştie ce nevoia căra ea în geantă, dar era grea a dracu’. Mă aplecasem peste ea, îi smulsesem telefonul din mână şi după ce o lovisem cu el în cap, îl aruncasem pe fereastră. Până acum nu mai lovisem niciodată o femeie, dar aceasta era una dintre acelea care meritau să fie bătute, chiar o cereau insitent.  

Luasem drumul înapoi de unde venisem. Nu ştiu ce îmi trecuse prin cap, mă gândeam că cel puţin încolo ştiu cât de cât drumul. Acul de la rezervor îmi indica gol spre roşu. După câteva sute de metri, începuse şi becul să se aprindă. Maşina din spatele meu, prin nu ştiu ce minune, dispăruse.  Dar cu siguranţă erau pe urmele mele din moment  ce blonda asta platinată le spuse încotro mă îndrept. Intrasem într-o benzinărie, după ce o băgasem pe blonda în portabagaj. Bineînţeles, că nu a colaborat, a trebuit să  o târăsc personal de ciuf. Intră dracului acolo, curva naibii, că îţi mut gura din loc, atâta mai comentezi, înjurasem cu nesaţ şi scuipasem de nervi şi de lehamite. Aveam o mască de schi în torpedo, de weekendul trecut de când am fost în Poiană. Îmi trăsesem masca pe faţă asemenea unei cagule şi intrasem în benzinărie cu coada unei măturiţe ce o ţineam în maşină ca să îmi curăţ preşurile. Mă dusesem direct la tejghea. Sun tejghea, o vânzătoare pe jumătate leşinată dormita pe două lăzi de bere cu capul pe un bax de cola. M-am repezit la ea, pe după tejghea, am ameninţat-o cu coada aia de mătură ca şi cum aş fi ţinut un pistol în mână. Înmărmurită, nici nu se ridicase de acolo. Până să îşi dea seama, dădusem vreo doi pumni casei de marcat, care se deschise şi făcu căcing ca în melodie. Băgasem mâna la repezeală să iau cât mai mulţi bani, în schimb lăsasem ceasul Rolex pe care mătuşa mi-l dăruise. După ce luasem de pe rafturi câteva ciocolăţi, chipsuri şi pliculeţe de cafea instant, ajuns afară, îmi făcusem plinul şi o tăiasem din nou la drum. Pe stradă, o autospecială de intervenţii de la o firmă de Pază şi Intervenţie privată gonea din sens invers cu girofaruri galbene aprinse.

Uitasem de târfa din portbagaj şi nebuna începuse la scurt timp să dea cu cu pumii şi cu picioarele. După câteva sute de metri, m-am dus iritat la portbagaj.

-Fă, dacă stai cuminte te iau în faţă, dacă nu, acolo o să stai până când zic eu.

-Bine, îmi zise ea mofturoasă, cu o atitudine preţioasă de prinţesă de mahala.

Nici nu se urcase bine în dreapta mea, că începuse sifilitica.

-Bă, dacă te prinde Sile te taie şi te azvârle la câinii lui, bă, prostule. Bă, de ăla nu scapi, că ăla are relaţii peste tot şi tot te găseşte el. În momentul acesta, mă întrebam de ce naiba am luat-o în maşină. Vroiam să i-o pun pesemne, acu’ câteva ore, dar în clipa de faţă vroiam să scap cât mai repede de ea. Şi pentru că nu am mai găsit o explicaţie logică pentru care să o mai ţin cu mine în maşină, am încetinit puţin după care m-am aplecat peste ea, am deschis portiera din partea ei şi am aruncat-o din maşină în timp ce treceam pe lângă o pădure cufundată în beznă.

-Na, fir-ai a dracu de clonţoasă tâmpită, strigasem în urma mea, după ce accelerasem lăsând căţeaua în spate în frig şi ceaţă.

OK, şi acu’ ce fac, mă întrebam, deşi ar fi trebuit să mă treacă toate apele de dipserare, eram mai lucid ca niciodată. Apoi îmi veni un plan năstruşnic în cap. Jefuiesc o bancă, apoi o iau prin Bulgaria şi mă duc văzând cu ochii. Calculam aiurea cam cât ar putea avea o bancă din România  prin seif. Mai apoi îmi fixasem ţinta la un bancomat, încasările se colectează aproape zilnic şi nu are rost să mă muncesc cu seiful. Singura problemă era cum să sparg carcasa aceea metalică, rezistentă precum un fort în faţa invaziilor inamice. După îndelungi strofocări, am ales totuşi să sparg o casă de amanet. Lucrasem la una, ştiam cum merg lucrurile. Dacă este este bijuterie şi  schimb valutar în acelaşi loc, potul ar putea fi destul de gras. Sâmbăta nu se fac colectări de pe la casele de schimb valutar pentru că şoferii nu lucrează în weekend, apoi cele mai multe case de schimb valutar nici măcar un seif nu au. Bijuterii, valută, încasări, se ţin toate într-un dulap de tablă care ajunge dacă îi dai un picior că se desface singur.

Am intrat într-un oraş. Am cotit pe câteva străzi lăturalnice şi prada perfectă era la picioarele mele. O casă de amanet, cu schimb valutar şi bijuterie, pentru că aşa se practică. Clădirea ce le adăpostea se afla dosită în spatele unui paravan mare publicitar. Beznă pe stradă, nici ţipenie de om. Am luat un bolochetroi de pe marginea drumului, l-am aruncat în vitrină, am intrat pe spărtura astfel creată. Printre cioburi, pe întuneric, am nimerit drumul spre dulapul de care vă vorbeam. Înarmat cu cheia de la cricul maşinii, am spart lacătul firav ce stătea atârant de două urechiuşe mici ale dulapului. După cum am prevăzut, erau înăuntru o sumă frumuşică de bani, o groază de bijuterii într-o casetă metalică plus câteva ceasuri scumpe în cutiuţe fine. Am băgat ce am putut prin buzunare, am luat caseta cu bijuterii la subsoară, mi-am ales un ceas elegant, de firmă înscruptat cu pietre preţioase, şi am ieşit pe maidan. Fără să fug, mi-am aprins chiar o ţigară, am tras un fum şi m-am îndreptat către maşină. Sistemul de alarmă se pare că era ori defect, ori dezactivat de vreme ce nu ţipa nici o goarnă de prin magazin. Senzorii de mişcare în schimb se pare că erau activi.

Mi-am continuat drumul, fericit de captura babană pe care pusesem mâna. Oprisem pe drumul de întoarcere cu o uşoară bucurie infantilă, prostească rău, nu ştiu ce îmi trecea prin cap în acele momente, la acelaşi non stop ieftin. De data asta îmi luasem whisky. Nici nu ajunsesem la maşină şi luasem două duşti zdravene de băutură. Ceaţa persista pe drum. Drumul gol, acceleram. Serpentinele coborau una după alta tot mai strânse. Oboseala îşi spunea cuvântul. Abia mai reuşeam să descifrez semnele reflectorizante ce indicau curbă deosebit de periculoasă fie spre dreapta, fie spre stânga. Eu însă goneam ca tembelu’. De acolo de sus luminile vagi ale oraşului erau atât de frumoase şi ceaţa dădea o lumină roz cerului. Maşina sparse parapetul şi ieşisem în decor. Trecuseră câteva trunchiuri de copac razant pe lângă maşină. Încercam să pun frână, însă maşina nu mă asculta. La un moment dat, maşina s-a înfipt de-a dreptul într-un copac cu coroana mare şi trunchiul gros. Volanul îmi intrase în stomac, iar o tijă metalică îmi străpunse genunchiul stâng. Ce era mai grav, maşina luase foc, eu eram prins între volan şi scaun, iar piciorul stâng îmi era ferfeliţă. Mai trăsesem o duşcă din sticla de whisky. Deasupra oraşului o lumină se putea zări pe drumul ce cobora spre oraş, la orele cinci ale dimineţii, chiar înaintea zorilor zilei de duminică. Maşina explodase şi se împrăştiase în mii de ţăndări pe câţiva metri pătraţi.      

 

                                                            Cavalerii albi din umbră

M-am trezit cu capul printre eprubete. Încă obosit, deşi aveam impresia vagă că am dormit câteva ore bune, îmi căutam chiorâş ochelarii. Trebuiau să fie probabil prin preajmă. Pe pipăite căutam ramele reci cu lentilele acelea groase fără de care eram pierdut. Căzuseră câteva eprubete pe jos. Zgomotul lor cristalin nu mă făcuseră deloc să tresar, episodul acesta se petrecea în fiecare dimineaţă. Într-un final apoteotic îmi adusesem aminte prin nu ştiu ce întâmplare că ochelarii erau în buzunarul de la halatul meu alb, de care sunt nedespărţit.

Îmi aşezasem cu grijă ochelarii şi mă îndreptam spre un filtru mare, setat să pornească se pare la ora şapte ale dimineţii. O cană mare de cafea mă aştepta aburind. Un ziar se petrecu pe sub uşă chiar în momentul când mă pregăteam să sorb din cafeaua tare care mă va trezi la realitate. Mă îndreptam spre uşă în timp ce sorbeam deja din cafea cu lăcomie, îmi arsesem puţin limba.  Mă aplecasem după ziar, era USA Today, pe prima pagină cu litere de o şchioapă scria ceva despre prima doamnă a Americii, doamna Barack… politica nu a fost de interes niciodată pentru mine. Am ajuns lângă birou, m-am aşezat confortabil în scaun. Am răsfoit cu nerăbdare pentru a citi previziunile despre vreme, apoi am citit o anecdotă scurtă. Între timp am realizat că mi s-a terminat cafeaua. Cam atât despre micul dejun, mi-am spus. Trebuie să mă apuc de treabă. Mai întâi o să fac puţină curăţenie pe aici, o să pun totul la locul lui, apoi o să trimit un raport amănunţit despre evoluţia asupra cobailor, -pe care va trebui să îi hrănesc- îmi veni în minte, în cazul vaccinului la care lucrez în prezent. De doisprezece ani m-am închis în laboratorul acesta din New Orleans cu privire spre un doc de ancorare. Un podeţ făcut din lemne, măcinate de ape, şi un debarcader şubred, erau priveliştea mea de fiecare zi. Către asfinţit îmi plăcea să urmăresc toată vânzoleala ce se crea când pescarii se întorceau. Aveam misiunea supremă de a apăra aceste biete suflete care nu ştiu la câte pericole se expun în fiecare zi. Mii, milioane de bacterii, de viruşi, circulă în aerul pe care îl respirăm. O singură mutaţie, şi un singur virus ar putea decima omenirea la ordinul milioanelor în mai puţin de câteva luni. Mi-am abandonat familia, prietenii, m-am dedicat unui singur scop, lupta cu viruşii.  Înafara de Skiteless, motanul meu dungat, nu am un alt companion, nu am nevoie de vreo răsplată, îmi ajunge să îi ştiu pe cei dragi la adăpost de pericolele nevăzute. Într-o bună zi, aşa mă amăgesc mereu, într-o bună zi, dar lupta e nesfârşită…

 

                                                            K2 – Aici sunt eu însumi

Mă aflam într-un cort. Un cort cât se poate de solid căci vântul bătea în foaia lui groasă cu intensitate şi măcar că nu se clintea nici un centimetru din locul său. O lampă cu gaz, una cât se poate de modernă, lumina sobiţa mică cu butan care îmi încălzea o supă instant. Mâncam indiferent o ciocolată până când supa era gata. Era frig bocnă, limba îmi era îngheţată, papilele gustative pieriseră sub senzaţia de amorţeală. Sângele se încăpăţâna se irige periferic extremităţile corpului meu. Piciorele îmi erau sloi, nu le mai simţeam de joi deja, astăzi e miercuri. E adevărat, pierduserăm două zile în tabăra de bază din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile. Eram însă decis să urc până în vârf pentru că mă alegeam cu un comision gras din partea milionarului excentric pe care îl însoţeam în aventura sa extremă, dar nu numai. El înţelesese că muntele e un mod de a-şi dovedi pentru a nu ştiu câta oară bărbăţia, iar eu trebuia să fac în aşa fel încât să realizeze acest plan al său sub orice chip cu oricare mijloace. E doar un prost îngâmfat, îmi veni un gând răutăcios în minte, parcă încercând să îmi calmez frustrarea faţă de aceşti indivizi atât de ipocriţi ai societăţii. Aici, e doar un vierme ce se zbate neştiutor şi neputincios, poate în lumea sa o fi însemnând el ceva, dar aici, fără mine, e mort, chiar dacă mă înjoseşte de fiecare dată când mă strigă James, eu mă numesc Dawa Werly Sherpa. Prietenii îmi spun Werly, colaboratorii de afaceri Sherpa, iar turiştii pe care îi însoţesc în excursiile montane Dawa. Numai americanul ăsta îngâmfat se încăpăţânează să mă strige după nume şi m-a botezat într-un fel antipatic cu apelativ de sclav negru de pe plantaţiile sud-americane sau cel puţin cred că acolo vrea să bată iluzia lui mediocră.

Nu ştiu dacă întâmplarea face să mă numesc Sherpa, tatăl meu a fost şerpaş, bunicul asemenea. Au fost şerpaşi de pe vremea când alpiniştii urcau cu samare şi desagii mari după ei până în creierul munţilor. E la fel de adevărat că pe vremea aceea mureau mulţi în aceste expediţii, puţini se reîntorceau, atât dintre turişti cât şi dintre şerpaşi. Nu neapărat din cauza nepriceperii şi necunoaşterii a ce înseamnă muntele sau ca să fiu mai precis, a escaladei, şi nici a modului superficial în care tratează mulţi, până şi astăzi, muntele, dar mai degrabă aş spune eu din cauza  metodelor şi a tehnologiei rudimentare de la acea dată. Dacă în acele vremuri îţi era de ajuns doar o frânghie şi câteva piroane ca să te numeşti alpinist, astăzi se investeşte o avere în echipamente şi accesorii de căţărat. Astăzi neoprenul şi masca de oxigen ar face şi un cartof de canapea cu carnea pufoasă ca aluatul de gogoşi care gâfâie ostenit şi după ce se urcă în pat, să ajungă fără prea mult efort pe cel mai înalt vârf de pe Terra.  

Bunicul meu cu o singură chingă căra desagii legate de cap, încărcate cu zeci de kilograme de alimente, haine şi alte fandoseli ce le treceau prin minte excursioniştilor europeni să care după dânşii. Cu tălpile goale se căţăra până la cote pe care astăzi mulţi dintre alpiniştii profesionişti nu le ating în viaţa lor. Dar iată că mi s-a încălzit supa caldă, bănuţi de grăsime de găină se învârt în cana de tablă. Sorb cu plăcere o primă înghiţitură. De fiecare dată are acelaşi  gust care mă poartă în amintirea zilelor când am reuşit, singur, prin forţele proprii să dovedesc lumii că pot învinge vârful. Eram tare arogant pe vremea aceea, eram doar un puşti cu atâtea ambiţii…

Tatăl meu îmi spunea că voi fi cu adevărat pregătit când voi descoperi ce înseamnă muntele,  escalada aceasta istovitoare de care mulţi neaveniţi sunt dornici îmi va oferi în cele din urmă răspunsul. Eu îi replicam că alea sunt doar poveşti de adormit copii. Trebuie doar să ai forţa necesară să atingi vârful, atât, nimic mai mult, îi spuneam plin de infatuarea pe care invincibilitatea tinereţilor ţi-o dă… Tatăl meu nu văzuse nicodată lumea de pe acoperişul lumii, spunea că nu acela e scopul, acela e doar un vis, un ţel,  care odată realizat, nu îţi mai rămâne nimic altceva de făcut în viaţă… Prostii, nu are vâna lu’ tătâne-său, atâta tot… îmi spuneam cu dorinţa nestăpânită de a-mi contrazice tatăl. Bunicul a văzut vârful, din păcate nu a mai ajuns să povestească nimănui experienţa lui, s-a stins undeva la jumătatea drumului de întoarcere, eu cred că li s-au terminat alimentele şi l-au lăsat să putrezească ca un câine străin, înfometat şi însetat până la moarte, abandonat  pe o viroagă pustie… De acea îi urăsc aşa de mult pe aceşti europeni,  plini de mofturi, ipocriţi până în măduva oaselor.

  Am fost scârbit într-o vreme. Am abandonat muntele. Mulţi îmi spuseseră că fac o greşeală fatală. Sunt al muntelui, nu mă pot împotrivi chemării lui. Le-am repetat acelaşi lucru pe care îl spuneam tatălui meu… Prostii, poveşti de adormit copii.  Am fost comerciant cu stofe fine din Orientul îndepărtat spre Europa prin Asia centrală. Stofe, blănuri, covoare. Cum turiştii europeni erau înnebuniţi după asemenea mărfuri, dar mai ales soţiile, m-am decis să le export în exterior… Marea Britanie, Statele Unite, Italia, Franţa…. toate acele ţări pe care le ştim cu toţii amatoare de lucruri cu iz oriental. La început a mers bine afacerea, s-a dovedit a fi un real succes, din păcate, tocmai pentru că s-a dovedit a fi un real succes, unii cu interse şi relaţii mult mai mari ca ale mele au intervenit pe fir şi mi-au pus butucii micii mele investiţii în mai puţin de câteva luni.

Ce mi s-a părut straniu în cei şase ani când m-am ocupat cu comerţul, a fost faptul că muntele s-a dovedit într-adevăr a mă urmări prin toate colţurile şi lăcaşurile ţării, şi mult mai înspăimântător, ale lumii…. căci oriunde priveam, coama albă a Hymalaiei Nepaleze continua să mi se arate neîncetat, în adevăr numită acoperişul lumii… îmi şoptea, deşi eu eram surd, mi se arăta, deşi eu eram orb, la farmecele ei… Mă rechema înapoi cu aceeaşi dragoste maternă cu care mă adoptase ca fiu al ei, de drept, legitim….

Acum, la peste 7000 de metri altitudine îmi sorb din nou supa caldă… De ce mă caţăr? Pentru ea, doamna albă a munţilor Himalaya…   O cunosc mai bine decât prorpiul suflet, propriile gândiri, căci adesea sunt aşa de imprevizibil, şi ea, asemnea… O singură pală de vânt, un singur nor şi pot fi sigur că neliniştile o încearcă… O pot vedea când îmi zâmbeşte, o pot simţi când supărarea o necăjeşte…

-James! se auzi din cortul alăturat. Ce zici, plecăm la drum?… Nu uita ! Mâine la orele 18 fix trebuie să fim în vârf, aşa am promis întregii lumi, sunt un om de afaceri, nu pot să îmi încalc cuvântul nici dacă natura însăşi îşi adună forţele spre a-mi fi pe potrivă… Oricum, prognozele se anunţă bune… zâmbi politicos către mine Bill Lauderdale, tânăr moştenitor al unui imperiu informatic…

-Yes, sir, mă surprinsem zicând cu putere, slugarnic şi umil, deşi eu ştiam mai bine că aici o prognoză de doi bani întocmită de vreun filfizon în costum în vreun birouaş modest de pe vreun bulevard faimos din New York, nu valorează nici cât o ceapă degerată în faţa forţelor preaputernice ale muntelui….

Urcam, americanul se ţinea destul de bine spre surprinderea mea, se pare că orele de fitness şi bodybuilding dădeau rezultatul scontat… însă până când, căci abia eram la cota 7 500… partea cea mai anevoioasă abia începea… Îmi deschisesem plosca, în transmiţătorul pe care şi-l ţinea mereu deschis, îi puteam auzi răsuflarea din ce în ce mai greoaie… fără să îmi dau seama, după ce luasem butelcuţa de apă de la gură , americanul stătea întins pe jos cu faţa în zăpadă. Mă repezisesem la el. Sir! Sir! strigasem către el de câteva ori. Îl spălasem cu zăpadă, era încă inconştient. Alarmasem de îndată serviciul de intervenţie de la bază. În mai puţin de jumătate de oră, îl recuperau pe Bill Lauderdale, îmi spuseseră că nu aveau locuri şi pentru mine şi că aş putea prea bine să cobor singur până la cota 7 000 unde e o tabără de turişti germani care aveau să urce mâine şi aş putea să le fiu lor de folos… Americanul era în condiţii bune, însă urcuşul se dovedi prea mult pentru forţele sale.

După o gândire îndelungată, luasem decizia de a urca singur pentru a revedea încă o dată vârful. Chemarea ei era mult prea disperantă pentru a o ignora. Singur, urcând anevoios, parcă înaintam mai greu ca în anii precedenţi, deşi cunoşteam prea bine drumul. Amintiri îmi răzbăteau prin minte. Îmi reveniseră în gând tatăl meu, bunicul… Mă tot sâcâia afirmaţia tatălui meu, ce o fi vrut el să spună că încă nu cunosc  muntele… îi ştiu toate secretele, toate ascunzişurile, toate potecile, crevasele, crestele, tot ce se poate şti, pe mine mă poţi întreba orice, am răspuns pentru toate… cum adică nu l-am descoperit… Tot întrebându-mă aşa, mă lovi instataneu răspunsul… Adevărata cunoaştere, este cea a sinelui… Asta era cheia descifrării celor spuse de tatăl meu… Trebuia să mă cunosc mai întâi pe mine însumi ca să ştiu ce vreau… Am vrut dintotdeauna să fiu un om al muntelui, m-am împotrivit la început, apoi mi-am dat seama, şi acum sunt un om împlinit. Am descoperit ce mă face cu adevărat fericit… aici pot fi ceea ce sunt. Cu sudoare pe faţă şi cu respiraţia tăiată din cauza aerului rarefiat, am realizat că aici pot fi EU…. Mi-am descoperit identitatea, ştiu cu adevărat cine sunt, căci aici, în braţele Doamnei Albe,  SUNT EU ÎNSUMI.

                                                            Săcelu’ Spini

            Acum sunt bătrân, am îmbătrânit fără să-mi dau seama cum au trecut zilele. Ies în poartă zilnic. Sprijinit într-un toiag uscat, gârbovit de timp, privesc lumea cum trece. Unii vin, alţii pleacă. Parcă mă simt obosit de câteva zile încoace, o fi vremea de vină. A venit toamna şi m-a luat şi de data asta pe nepregătite. Mi-a intrat frigul în oase pe nesimţite, de parcă nu se întâmplă lucrul ăsta la fel în fiecare an, şi la fel îi spun babei mele încă de când eram tânăr, dacă trecem şi de iarna asta, apucăm să mai trăim un an. În tinereţi era doar o glumă macabră, aşa… un fel de superficialitate juvenilă cu care se tratează toate lucrurile la vârsta aceea, inclusiv moartea. Dar acum parcă îi resimt suflul greu şi rece venind din ce în ce mai aproape.   

Ies în poartă încă de acum douăzeci de ani, încă de pe când m-am mutat înapoi în casa părintească. Da, da, m-au deportat şi pe mine, chiar dacă atunci nu mi-am dat seama că mă strămută comuniştii de la sat la oraş, acum îmi este foarte evident că aşa s-a întâmplat. Zic că m-au deportat pentru că atunci ajuns la oraş mă simţeam ca într-o altă ţară. Era o altă lume de care eram complet străin.  Atunci am plecat mânat de lipsurile de acasă, părea că la oraş e o lume nouă, modernă, mult mai comodă decât la sat. De fapt, în zilele alea de-abia dacă mai găseai câte ceva de-ale-gurii prin cătunele astea uitate de lume. Cum spunea un coleg de al meu de muncă atunci când eu încă eram chinuit de programul auster din uzinele marelui imperiu industrial care se clădise în ţara noastră, visând mereu că am să mă întorc într-o bună zi acasă: 

  -Mă, Ioane, îmi spunea el mie, da’ de ce vrei tu să te întorci acasă, mă? Aici de bine-de rău o pâine mai găseşti de mâncat, mai aduce ba unul, ba altul câte o palincă bună de prin părţile de unde e, ne simţim bine, mai jucăm câte un şeptic, mâncăm o slană, programul de lucru trece repede şi odată ajunşi la căşile noastre, altă treabă nu avem decât să ne bucurăm de viaţă, mă! Dacă erai acasă, te sculai cu noaptea în cap, dădeai la animale de mâncare, plecai la muncile câmpului, te întorceai frânt şi te apucai să dai din nou de mâncare la animale şi uite aşe până ce soarele apunea de-a binelea şi trebuia să te culci ca a doua zi dimineaţă să te poţi trezi odihnit ca să iei totul de la capăt. Aici puiul ţi se oferă pe tavă, nu trebuie să te chinui să îl creşti, nici măcar să îl tai ca nevastă-ta să îl cureţe de pene, şi dacă mergi la restaurant, cum facem uneori eu şi cu nevasta, nici măcar  să îl găteşti nu te mai strofoci.

Uite aşe îmi spunea tovarăşul acela al meu de muncă, dar eu în sinea mea tot acasă îmi zbura gândul, la săcelu’ meu drag, la Spini, acu’ l-or făcut comună…  Unde altundeva poţi să te simţi mai în largul tău şi mai bine primit decât… ACASĂ. Da, da, sunt douăzăşi de ani de când m-am întors. Mai întâi am lucrat într-o uzină de armament, dar simţeam cu tot dinadinsul că trăbă să plec d-acol’ , căci aveam impresia că mă sufoc între pereţii aceia, fără să văd lumina soarelui până la ieşirea pe porţile metalice ale fabricii unde fusesem repartizat. Nu vă mai povestesc de zilele când trebuia să lucrez la schimbul trei, unde aţi mai auzit voi de o nenorocire mai mare decât muncitul noaptea.  Nu am dat niciodată vina pe comunişti, de fapt, aşa am fost învăţat încă de mic de către părinţii mei, să nu dau vina pe nimeni altcineva de neputinţile mele decât pe mine însumi. Plus că nu am de ce să port ranchinuă nimănui, cum spun alţii, cu ură despre comunişti. Ei mi-au dat casă, mi-au dat maşină, datorită lor copii mei au ajuns să facă o şcoală, deşi acum ei sunt plecaţi. E adevărat, nu puteai să suflii o vorbă despre regim, dar politica era cea mai mică dintre probelemele mele. Dar iată că nu am mai auzit de copii de mult, poate am să le dau un telefon cât mai curând cu putinţă. De când s-or liberalizat şi graniţele or plecat şi ei.

Comuniştii  mi-au dat apoi un post fain, bineplătit, mult mai familiar mie, la Apă şi Canal, şi chiar în ultimii ani petrecuţi la oraş, am lucrat la Drumuri şi Poduri, deşi nu se mai făceau nici de unele, nici de altele în ultimul timp, dar aici a fost cea mai frumoasă perioadă, căci lucram la un tronson de drum ce tăia Pădurea Bogăţii în două, de prin partea Adealului, şi deci puteam respira din nou aerul proaspăt şi tare de codru verde. Am săpat, da, da, asta am făcut toată vieţişoara me, am palmele aspre ca şmirghelu’ de la lopată. La început mă dureau de mama focului băşicile din palmă, dar mai apoi palmele mi s-au obişnuit cu asprimea muncii.

Nu ştiu de ce ies în poartă. Am preluat acest obicei fără să mă întreb vreodată de ce, de la părinţii mei, odihnească-se în pace! M-am întrebat şi eu mereu de ce ies în poartă. De plictis, nu, niciodată. Din curiozitate ca să văd cine mai trece, să mai văd ce se mai întâmplă în stradă, poate, deşi nu aş băga mâna în foc că ăsta ar fi motivul. Pur şi simplu, ies în poartă să casc gura la vânzoleala de pe uliţă, aşe îmi face plăcere. Să stau pe laiţa de la poartă şi să privesc la lume. Şi acum, după douăzeşi de ani petrecuţi la oraş şi alţi douăzeşi de când ies în poartă, îmi dau seama de ce fac acest lucru. Ca să îmi aduc mereu aminte despre acei ani care au trecut aşa de repede, fără ca eu să îmi dau seama că viaţa îmi trece prin faţa ochilor, precum aleargă prin comună acum maşinile acestea moderne, aflate în tranzit spre părţi ale ţării ori poate chiar către colţuri de lume neştiute mie. Destinaţii necunoscute ori comune nouă, toate făcute ca să dăm un scop vieţii noastre.       

Şi uite-mă din nou în pragul porţii mele. Privind la lume cum trece. M-am întors acasă, nu-i vorbă mai mare ca aia care zice că fie omul cât de bogat ori ba, străin de casa lui, cu suflet de piatră, rece,  simte când pământul îl cheamă. Pământul te trage orice ai face şi tot acasă te întorci. Mai moţăi câteodată pe băncuţa pe care mi-am făcut-o la poartă, sprijinit cu bărbia în toiagul meu, mă las furat de sprâncenele dulci ale somnului. Aşe se întâmplă şi acum, moţăi puţintel, deşi mai încolo, pare-se că se aude un zgomot, un bubuit, pare-se de picamăr, nu mă supără, aşa am fost învăţat în anii tinereţii să dorm. Doamne şi cât de mult îmi mai plăcea pe atunci cafeaua, doar gustul ei amar îmi putea aduce aminte de viaţa în care trăiam şi mă trezea la realitate. Acum nu îmi mai place aşa de mult, deşi obişnuiesc să mai beau câte o ceaşcă dimineaţa. Azi dimineaţă nu mi-am băut ceaşca matinală de cafea, de aceea cred eu că mă simt mai obosit ca în alte dăţi. Parcă sună din fluier a doină de jale pe la vreun vecin. O fi vreun radio, s-o fi stricat. Amu, la hotar de soartă, pot spune că am avut o viaţă ferice şi tihnită, ce altceva îşi poate dori omul. Odinhna veşnică o venit în prag, să-mi fie cu pace!   

           

                                                                        Ringul

Lumea aclama zgomotos. Eu eram aşezat în scăunelul din partea dreaptă a ringului. Medicul îmi ştergea tâmplele sângerândă şi îmi sutura tăieturile cu o pastă ce ustura îngrozitor. Eram ameţit, de parcă totul se învârtea în jurul meu. Antrenorul îmi dădea palme neîncetat şi striga ceva imperceptibil către mine. Urechile îmi ţiuiau şi din păcate nu auzeam nimic altceva decât un sunet prelung, de parcă mă aflam într-un tunel în care vântul crea un curent puternic ce şuiera înfiorător. Îmi sprijineam braţele obosite de corzile ringului şi îmi fixam adversarul. Nu părea într-o stare cu mult mai bună ca a mea. Avea privirea turbată deşi era doar o întrecere sportivă. Maseurul îmi flexa gambele şi încerca să îmi ţină  muşchii femurali calzi. Eram transpirat din cale afară, curgeau apele şiroaie pe mine. Un alt membru din echipa mea încerca să-mi facă vânt cu un prosop mare ca să îmi dea aer. Răsuflam puternic, dar chinuit. Se auzi gongul, îmi băgaseră proteza în gură şi mă împinseră în ring. Adversarul se învârtea în jurul meu cu un joc de picioare uluitor. Încercam să îl prind cu garda descoperită. O eschivă la stânga lui, o dreaptă în ficaţi, apoi o stângă în figură. Aproape că nici nu se clinti deşi investisem destul de multă forţă în lovitura pe care i-o adresasem. Era un oponent demn de toată lauda, dar asta nu mă ajuta foarte mult în momentul de faţă. Încercam să ţin ritmul deşi gambele mi se târau pe podeaua udă ca şi cum ar fi fost de plumb. Mă surprindeam rareori imobil, incapabil să mai reacţionez în vrreun fel la ofensiva combatantului care  lupta cu multâ îndârjire. Mă urmărea privirea lui turbată, nu puteam să îi înţeleg mânia. E adevărat, mânia în luptă te motivează, dar de unde au unii asemenea resurse de mânie, de unde izvoreşte atâta urâ în sufletul unora, îmi e imposibil de ştiut. Pumnii se învârteau deasupra capului meu tot mai ameninţător. Buimac, mă sprijineam fie de corzi, fie de adversarul meu încercând să îmi trag sufletul. Arbitrul intervenea de fiecare datâ desfăcând îmbrăţişarea strânsă dintre noi. Noi ne retrâgeam când arbitrul striga break şi ne bătea cu mâna pe umăr. Apoi, când auzeam din nou fight, ne avântam în confruntarea oarbă. Părea o scenă în care doi berbeci se lovesc cap în cap spre deliciul arenei plină de spectatori. În timpul încleştărilor tot mai dese, mă lovise de mai multe ori cu capul în arcade. Sângele şiroia pe faţa mea făcându-mi aproape imposibil să mai văd ceva. Toată arena părea că începuse să se învârtă. Sunetul gongului nu mi se păru niciodată mai cristalin ca în aceste momente. Mă aşezasem din nou pe scăunelul din colţul din dreapta. Mă prăbuşisem cu greutate. Antrenorul mă certase, nu trebuia să dau dovadă de nici un gest de slăbiciune. Nu trebuia să dau nici o satisfacţie adversarului meu. Toată lumea crede despre box că este un sport violent şi atât. Ei bine, nu, se înşală. În box e şi multă strategie, e o luptă în primul rând de moral. Cel mai puternic psihic câştigă adesea, muşchii nu te vor ajuta niciodată dacă nu ştii să-ţi economiseşti forţele până în ultima clipă. În box e ca şi în viaţă, nu e important câţi pumni dai, dar e mult mai important câţi pumni poţi să înduri. Orice ezitare, orice gest sunt interpretate în lupta corp la corp ca mesaje subliminale a căror înţeles începi să îl pricepi odată cu trecerea timpului, cu experienţa dobândită în ring. Prădătorul simte prada rănită. Sângele ei îl incintă şi mai tare. Nu trebuie să faci nici un pas greşit, să dai înapoi, mereu trebuie să ripostezi, să dai mereu impresia că pentru tine meciul abia a început.  E o luptă a orgoliilor, a talentului de a disimula, a moralului, victoria aparţinând deseori celui mai puternic din toate punctele de vedere. Orice mişcare greşită te poate costa luni întregi de antrenament, de recuperare, de regim, deseori foarte auster, şi mai ales bani. Se investesc bani mulţi pentru pregătirea unui pugilist de talie mondială. Suplimente nutritive, cantonamente, antrenor, medic, alţi membrii ai staffului tehnic, promovare, acestea sunt doar câteva din cheltuielile pe care un sponsor le suportă pe toată perioadă pregătirii. Eram deja în runda a doisprezecea. Acum era momentul. Trebuia să îmi adun toate forţele pentru a învinge. Văzusem printre spectatori ochii calzi ai soţiei mele, ştiam că ea mă va iubi la fel de mult indiferent de soarta meciului, însă pentru mine nu era acelaşi lucru dacă citeam în ochii ei mândria ori dezamăgirea. Îmi încleştasem dinţii. Îmi răscolisem toate temerile. Frici, terori ce mă urmăreau încă de când eram copil, altele prezente, ameninţări cât se poate de intime şi de imediate, mi se învârteau toate în cap ca un coşmar trăit aievea. După ce mă cutremurasem de toate grozăviile ce îmi ameninţau existenţa, îmi spusesem că singura cale este să le înfrunt, ba şi mai mult să le pun la pământ pentru a-mi da pace odată pentru totdeauna. Ochii mi se limpeziseră şi sclipeau a turbare precum ochii fiarei în desişul întunecat al pădurii într-o noapte cu lună plină şi crivăţ de îngheţ. Bicepşii îmi ardeau simţind în ei scântei de suprasolicitare, impulsuri nervoase  îmi brăzdau fibrele musculare supraîncălzite, văpăi de foc  alergau nebune prin sinapsele neuronilor mei dându-mi impresia că sunt invincibil. Oasele le simţeam ca bare groase de oţel. Aveam impresia că dacă mi-aş fi lovit adversarul în clipa aceea i-aş sfărâma capul dintr-o singură lovitură năprasnică. Nu doream să îi provoc un rău iremediabil. Şi totuşi îi urmăream liniştit mişcările în ring. Se apropia, lovea, se depărta, făcea o eschivă. În tot acest timp muşchii mi se contractau nervos. Pectoralii, abdomenul, spatele se consolidaseră într-o structură indestructibilă de beton. Fiara din mine îşi arăta adevărata faţă. Îmi hăituiam prada încet şi sigur, în aşteptarea momentului perfect în care să îi aplic lovitura mortală. Încasam şi eu lovituri, rece şi dispreţuitor, îl lăsam să văd cât mai poate. Începusem să îi inspir frică, mă hrăneam cu teroarea ce îl încerca pe moment ce trecea şi îşi dădea seama că mă joc cu el, precum prădătorul înainte de a lua aerul prăzii sale. Mulţimea aclama tot mai iritată de jocul meu duplicitar, înţeleseseră ce o să se întâmple dar, nerăbdători,  doreau să se termine totul cât mai repede. Neliniştea începuse să îmi năpădească adversarul care se retrase în colţul său. Mecanismul se pusese în funcţiune, minte-braţ-pumn, arcul reflex mortal se acţionă ca un resort distrugător. După o serie strînsă, rapidă şi scurtă de lovituri, pumnul stâng pătrunse prin garda adversarului. Se opri în barba lui. Capul se smuci de vreo două ori dreapta-stânga, gura căscată inconştient scuipă proteza de latex, corpul masiv al celui din faţa mea se prăbuşi de podea săltând puţin în aer la atingere ei. Rămase acolo fără cunoştiinţă. Medicul, antrenorul, săriseră cu toţii în ring. Îi prinseseră  limba şi încercau să i-o tragă afară, se sufoca. Se ridică într-un târziu în picioare, ameţit rău. Mă felicită şi plecă direct spre vestiare. Eram noul campion mondial la categoria supergrea. Ridicasem centura de aur deasupra capului în uralele publicului şi îmi sărutasem soţia care urcase lângă mine, să-mi fie alături pe ring în momentul înmânării trofelui mult râvnit.

                                                Sang Real

Parfumul bogat al strugurilor abia culeşi mă îmbăta în fiecare toamnă, îmi fura minţile. De fiecare dată mă simţeam ca trăind într-o lume a visării, mai ales seara, odată ce culesul se sfârşea. Domnişoare zvelte, soţiile devotate ale cavalerilor care ajutau familia noastră la recoltarea strugurilor, dănţuiau desculţe în butoiul mare în care se adunau toţi strugurii de peste zi. Mustul curgea precum seva pământului, sângerând. Flăcările plăpânde ale făcliilor aprinse de jur împrejur luminau formele ielelor ce jucau bucurându-se de recolta bogată, un ritual al fertilităţii ce se petrecea în fiecare an, în timp ce bărbaţii hămesiţi de foame se înfruptau cu pâine caldă de vatră şi carne de berbec perpelindu-se încet la proţap. Umbre mistice venind din alte sfere se conturau pline de materie pe pământul fertil. Femeile mai bătrâne se îngrijeau să toarne găleţile pline cu must în butoaie pe care dogari iscusiţi le ferecau strâns şi le sigilau cu ceară ca aerul să nu pătrundă în interior. Bunicul meu asista la tot acest spectacol din jilţul său impunător de la mijlocul mesei, cu figura sa dură, inexpresivă, fără a schiţa nici un  gest, atent mereu la tot ce se întâmplă, ridicând mereu paharul când vreunul dintre comeseni dorea să ciocnească în cinstea lui, a amicilor şi a colegilor de muncă. Spunea mereu cu aceaşi gravitate, solemn : Belşug şi sănătate, Doamne ajută! 

Acum după zece ani de când bunicul s-a stins, au cesionat podgoria unui mare concern european din industria vinului. Părinţii au spus că ei sunt mult prea bătrâni să se îngrijească de întinsele hectare de vie, plus că eu nu am mai trecut de aproape douăzeci de ani pe la hacienda bunicului meu. Ultima oară am trecut pe acolo la moartea lui. De atunci nu mai ştiu absolut nimic. Ştiu doar că părinţii mei primesc un cec gras la fiecare sfârşit de an din partea Spanish Wine Industries.

Eu am urmat profesia de avocat. Nu sunt chiar unul dintre cei mai străluciţi din Barcelona. De fiecare dată când mă gândesc la moşia bunicului mi se strânge inima de durere căci am văzut că a fost lăsată de izbelişte. Clădirea e în paragină, nu se mai îngrijeşte nimeni de ea, de mai bine de şase ani, de când Jose, singurul dintre ajutoarele bunicului din trecut care i-a rămas fidel, a trecut şi el în nefiinţă. Igrasia a penetrat pereţii, lianele au invadat casa, pânze de păianjeni şi praf de două degete am putut vedea că s-au aşternut peste munca şi sârguinţa bunicului.

Înafara profesiei de avocat sunt şi degustător de vinuri, deşi o fac mai mult din plăcere, sunt unul dintre cei mai apreciaţi din Europa. Am străbătut lumea în lung şi în lat pentru a descoperi ceea ce eu aş considera perfecţiunea. Vinul miraculos, elixirul vieţii. Încă rămâne un mister greu de pătruns pentru mine. Am cunoscut oameni care îmi povesteau că l-ar fi întâlnit, alţii că deţin o reţetă secretă pentru a obţine licoarea fermecată. Eu unul, pot să spun că încep să fiu tot mai neîcrezător că un astfel de vin ar putea exista. Vinuri care să se apropie de perfecţiune sunt o multitudine, fiecare naţie se mândreşte cu câte un soi de viţă nobilă. Dar vă pot spune că vinul perfect, sângele lui Mesia, nu l-am întâlnit pe nicăierea. Sangraal sau pocalul sfânt este doar o legendă. Mulţi experţi sunt de părere că sunt două lucruri diferite dar care nu pot exista unul fără celălalt. Sângele Mântuitorului şi cupa divină. Elixirul poate fi băut doar din cupa sfântă. Doar aşa se înfăptuieşte miracolul. Le-am căutat, am vizitat colţuri nepătrunse ale lumii doar pentru a descoperi secretul vieţii veşnice. Nici urmă de ele, nimeni nu părea că ştie nimic. O singură dată crezusem că mă apropiasem de o pistă concretă. Aflasem de urma unei femei bătrâne dintr-un sătuc israelit. Însă odată ajuns la ea, dezamăgirea îmi fusese foarte mare, căci după o serie de îmbrobodeli din care nu înţelesesem nici eu, nici ghidul meu mai nimic pentru că vorbea ebraica veche, îmi spusese un lucru spre sfârşit, de care mă întreb cu stupoare aproape în fiecare zi de atunci, ce a vrut ea să spună cu adevărat. Femeia aceea bătrână, aproape oarbă, locuia prin nu ştiu eu ce minune în mijlocul pustietăţii, exact în locul pe care poţi să îl denumeşti nicăieri, ea îmi zise exact aşa: Eşti în căutarea unui lucru pe care deja îl porţi asupra ta dar de care nu eşti pe deplin conştient. La vremea aceea, de fapt ca şi acum, sunt de aceeaşi părere, că vorbele ei erau doar nişte înflorituri doar ca să mă jecmănească de nişte bani, pe care oricum nu ştiu din ce cauză nu a dorit să îi primească.  

Într-o sâmbătă seara, după  ce am ieşit cu soţia şi cu copii la cină, o idee nebunească îmi străfulgeră prin minte. Ordonasem ospătarului un Malaga Lagrima. Mă întrebam dacă aş putea ca împreună cu soţia, cu economiile strânse de până atunci, am putea reface casa bunicului. Mă întrebam ce ar fi să ne mutăm din nou pe plaiurile copilăriei mele, să mă îngrijesc de via moştenită din generaţie în generaţie, de aproape două sute de ani.           

 

                                                                        AAA

Viaţa poate fi consumată într-o picătură de alcool. Paharul e translucid, îl învârt între degetele mele ca pe o ultimă scăpare. Pocalul sfânt ascunde într-însul secretul spre viaţă veşnică, asta vreau eu să cred despre un biet pahar cu whisky. Şi de ce nu aş putea crede ce vreau eu despre paharul acesta, despre viaţă în general. În fond e viaţa mea, chit că o privesc din spatele unui pahar îngălbenit de vreme plin cu apă de foc.

La început am negat faptul că aş avea vreo problemă cu băutura. Mi-a fost greu după accident. Să îţi vezi soţia împrăştiată printre maceriile pe care ciocnirea dintre două automobile le face, alergând cu peste 140 de kilometri la oră , izbindu-te frontal,  nu este chiar o imagine cu care să te împaci nici chiar după ce au trecut nouă ani. Nouă ani, vă puteţi închipui că mai am încă vie imaginea soţiei mele prinsă între fiarele maşinii, sfârtecată, sfărâmată în bucăţi. Era sânge peste tot şi eu îmi doream doar să o îmbrăţişez din nou, să îi simt suflarea caldă pe obrazul meu. Mă târam în bezna groasă ce se lăsase peste câmpul de porumb în care ieşisem în decor după impactul mortal de pe şosea, orbecăiam neputincios, în căutarea ei. Ea, deformată, dezfigurată, stătea acolo, zăcea, întinsă pe jos şi îmi era imposibil să mai recunosc ceva din făptura ei mică şi simpatică.

Beau, din păcate îmi este aproape imposibil să mă îmbăt. A te îmbăta înseamnă a cunoaşte fericirea euforică pe care alcoolul ingerat, odată ajuns în vene, ţi-o creează. Ei bine, eu îmi pierd cunoştinţa brusc aunci când organismul nu mai poate asimila alcoolul pe care eu cu repeziciune şi lăcomie îl bag în mine ca un narcoman dependent de drogul său. Poate sunt doar un apatic căruia îi e greu să se îmbete sau un euforic înstrăinat de sine. Mi-e imposibil să uit, poate de asta şi beau atât de mult. Dacă ar putea cineva să îndepărteze aceste amintiri nefericite, gânduri negre ce nu îmi dau pace, dacă cineva ar putea alunga spiritul rău care mă încearcă, neputând să găsească forţa de a trece peste acest episod dramatic. Dacă cineva mi-ar putea ajuta i-aş rămâne  înmiit îndatorat. 

Sorbisem cu scârbă din licoarea tulbure ce se învârtea în paharul plin de jeg. Gradele nu mai aveau nici un efect acum, după al nu ştiu câtelea pahar…  Sorbisem şi înghiţisem fără nici un fel de reacţie. La primele pahare mi se zburleşte părul pe mine, tremur la vederea paharului. Întotdeauna primul pahar intră sec, se scurge lin şi repede în stomacul meu avid de băutură. Nu cred că sunt neapărat în căutarea vreunui refugiu din calea năpastei ce a dat peste mine cu ani în urmă fără cale de întoarcere ori de scăpare. Nici a unei alinări, pe care sunt convins că nu am s-o găsesc vreodată pe umărul cuiva. Sunt doar în căutare de un răspuns. La întrebarea :De ce? Cum răspunsul  mi-e imposibil să îl întrevăd, mă văd în postura nenorocitului, de a mai găsi vreo logică în viaţă. Rostul vieţii mele, sensul destinului meu a fost frânt cu ani în urmă fără posibilitatea de a se reface vreodată. Ce este mai trist, este că am pierdut tutela fiicei mele. Fiica mea este singurul motiv pentru care aş mai vrea să trăiesc. Cum de mi-au luat-o, cum de am îngăduit aşa ceva? Nu mi-a plăcut niciodată să se spună despre mine că sunt un ratat, din păcate viaţa m-a îngenuncheat. Sunt unul dintre acei nefericiţi a căror viaţă se schimbă brusc, fără motiv ori fără de speranţă. Eu nu am vrut ca aşa ceva să se întâmple, nici nu am îngăduit, din păcate nu mi s-a cerut părerea. Acum, după toate astea, îmi este peste puteri de a mai face ceva, îmi pare prea târziu pentru a mai face  orice. Într-un sens cât se poate de macabru, de straniu, de sinistru, cred că sunt unul dintre aceia pentru care teoria compensaţiei a lucrat invers. Înainte de accident pot spune că era totul aproape perfect, atmosfera caldă şi plăcută din sânul familiei mele nu va mai exista nicicând. Acum, eu sunt o epavă, iar fiica mea mă vede ca atare.  Viaţa, tind să cred că pentru  a menţine un raport egal între semenii societăţii noastre ca rezultat a miilor de câştigători la loto a creat tot atâţia amărâţi şi nefericiţi din cauze la fel de circumstanţiele, improbabile, aproape imposibile, precum câştigul potului cel mare. Ei bine, da, eu am extras biletul cel mare, din păcate loteria era organizată de doamna cu coasa, ha, ha, ha râsesem în delirul meu nesănătos pentru a sfida soarta încă o dată, după un îndelung monolog grăit printre aburii alcoolului.

Dimineaţa, trezit din acest coşmar al unei vieţi spulberate pe linia de demarcaţie dintre benzile şoselei, mă repezisem pe uşa garajului. Mă suisem la volan, după foarte mulţi ani, îmi luasem inima în dinţi. În tot acest timp îmi fusese imposibil să întrevăd singurul motiv pentru care mai trăiam, lumina care mă va scoate din bezna în care căzusem: fiica mea.       

 

                                                Confesiunile unui balerin

Nu puteam să îi declar iubirea ce i-o port. Ar fi fost neprofesinonal din partea mea ca în urma unei clipe de zbucium interior, de dorinţe nemărginite să îi îndrug verzi şi uscate şi să declar cu patimă ceea ce simt pentru ea. La urma urmei puteau fi numai pasiuni arzătoare ce se sting sub apăsarea momentelor de griji şi nelinişti de peste zi. Odată ajuns acasă mi-o alungam din minte. Reuşeam cu greu să mi-o scot din minte,  deşi… Se spune că subconştientul nu minte niciodată. Seara, silueta ei fermecătoare se încăpăţâna să-mi turmenteze visele cu apariţiile ei halucinante. Mă zbăteam, mă zvârcoleam, cearşeaful se făcea şomoiog şi adăpostul cald pe care alteori camera mea mi-l oferea se transforma într-o adevărată peşteră umedă şi sufocantă, iar patul într-o targă a torturii.

Îmi repetam într-una că aş ruina totul, toţi aceşti ani de muncă împreună s-ar fi irosit fără motiv dacă eu aş fi suflat şi cea mai mică vorbă despre sentimentele ce i le port în ascuns. Dacă aş fi scăpat şi cel mai mic indiciu despre secretul meu atât de tainic, pe care l-am aruncat fără de milă în străfundul sufletului meu, l-am întemniţat fără drept şi păzesc neîncetat ca el să nu evadeze. Aş fi dorit totuşi să îi smulg  o sărutare, în mişcările strânse de tango, să o îmbrăţişez şi teatral să o sărut apăsat, apoi să râd prostesc de parcă totul ar fi fost o joacă de copii pentru mine. Însă sufletul îmi e mult prea turmentat. Sunt martorul incontestabil că tortura psihică pe care o încerci aşteptând la un capăt de drum al iubirii ca persoana dorită să îţi răspundă în acelaşi fel ca tine, e atât de chinuitoare încât te decimează încet. Aşteptarea iubirii te macină pe picioare.

Buricele degetelor se însufleţeau la atingerea pielii ei atât de catifelată. În prizele strânse din timpul repetiţiilor fiori mă cutremurau, îmi era supraomenesc să mă stăpânesc în faţa încercărilor la care fiinţa mea era supusă.  Şi dansul nostru se înfierbânta pe clipă ce trecea în timp ce dansam tot mai pasionaţi de jocul dulce al dăruirii.

                  Suntem un cuplu perfect, avem o relaţie telepatică pe ringul de dans, aş fi prea prost să stric totul şi să renunţ la visul nostru doar din egoismul şi nemernicia unor sentimente umane, a unor pasiuni deşarte, care cu siguranţă vor dispărea odată cu primele încercări la care ne va supune viaţa. Mă fermecau mişcările ei graţioase, piruete în care talia ei părea a se răsuci perfect  într-o spirală hipnotică. Inspiram aerul care îi mângâia părul. Simpla săgetare de priviri mă apropia de o stare de extaz suprem.  O simplă îmbrăţişare însemna o dovadă de necontestat a dedicării sufletului ei întru al meu.

Mă străduiam din răsputeri să îi fiu pe plac, să fim cei mai buni în competiţii, ştiam prea bine că dansul e primul loc în sufletul ei şi abia apoi urmează restul. Doamne, şi cât o mai doream, doream din răsputeri să fie a mea. Doream să fie a mea din simplul motiv că nu aş fi putut suporta niciodată gândul că ar fi putut fi a altcuiva.       

Erau clipe când aveam impresia, ce îmi  părea neîntemeiată după ce repetiţiile se încheiau, că şi ea mă doreşte la fel de mult, că şi ea nutreşte aceleaşi sentimente profunde pentru mine. Însă nu, nu puteam fi sigur, erau doar nişte bănuieli, multe dintre ele, poate… nefondate. Închipuiri hazardice despre o dragoste împărtăşită şi mărturisită cu obrajii plini de lacrimi, cu sărutări calde muşcate de amar, cu îmbrăţişări de nedezlegat… Dar nu, nu era aşa, toate acestea erau doar în închipuirea mea şi nu putea fi altfel, îmi repetam resemnat de fiecare dată când ne despărţeam, iar eu întorceam capul, nemângâiat în suferinţa mea singură,  pentru a o privi cum se depărtează. Nebun de patima amorului,  aş fi dorit să alerg noaptea, sub clar de lună, în liniştea  adormită, să îi şoptesc poezii de dragoste sub fereastră şi precum un menestrel să îmi cânt dragostea sub balconul domniţei mele.  Înfrigurat de dor, chinuit de dorinţe, mă repezeam pe uşă, îmbrăcat sumar, răvăşit, bulversat, turbat, luam primul taxiu care îmi ieşea în cale ori străbăteam străzile pustii încărcate cu nămeţi de zăpadă, alergam cu sufletul la gură pentru a-mi dezvălui chinul, pentru a mă elibera de apăsarea ce mă încearcă… Mă vedeam sub geamul ei strigând ca un desfrânat… te iubesc, te iubesc. La altceva nu mă puteam gândi, îmi erau de ajuns aceste cuvinte, nu îmi trebuia mai mult  de atât pentru a-mi declara suferinţa. Însă apoi ajuns sub geamul ei îmi era de ajuns să îi privesc fereastra, să îmi închipui că doarme, să îi văd în minte chipul mic de înger. Şi de fiecare dată aburul cald suflat în căuşul mâinii mele mă trezea la realitate, ca dintr-un vis ameţitor, în care zbor, şi apoi când nu mai am aripi mă ciocnesc de pământ, izbitor. Îmi era de ajuns să îmi spun că mâine, când ne vom reîntâlni la repetiţii, am să îi mărturisesc totul, şi franc am să îi spun că nu e nici o supărare, dacă ea nu simte nimic pentru mine, va fi totul la fel ca înainte, ca am să supravieţuiesc, că sunt matur şi că am să trec şi peste asta, am să dau uitării totul ca alte suferinţe ce le-am încercat în trecut.

Dar a doua zi, o simţeam rece, distantă, o nălucă care nu a aparţinut niciodată acestei lumii, şi mă amăgeam mereu că mai pot aştepta o zi.   Apoi reîncepea jocul nefericit de-a şoarecele şi pisica, uneori mă intriga tăcerea acesta a ei, de parcă ar fi spus o mie de cuvinte şi nu ar fi rostit nici unul în acelaşi timp. Uneori mă dezgustau impresiile acestea ale mele, însă ele nu îmi păreau mereu cu totul imaginare. Poate că asta şi iubeam aşa de mult la ea. Ea. O iubire imposibilă. O iubire normală nu m-ar fi satisfăcut, m-aş fi plictisit repede spunându-mi-se de nenumărate ori pe zi te iubesc. Mai dulce e amăgirea în care trăiesc.    

 

                                                Mărturia unui deţinut antidoctrinar

Mă uit la un gândăcel nevinovat cum încearcă să găsească calea de ieşire din acest întuneric insalubru. Mă uit cum se zbate sărăcuţul de ore bune deja… sau chiar zile, săptămâni, chiar nu îmi pot da seama aici. E beznă totală mai tot timpul. Nu am noţiunea niciunui timp, fie el relativ ori precis. Nu îmi pot da seama dacă e lumină afară sau s-a lăsat deja întunericul. Mi-e imposibil să ştiu ce parte a zilei este înafara acestor patru pereţi claustrofobici. Gardienii ne dau de mâncare din şase în şase ore, şi în unele zile doar la doisprezece ore, e un sistem gândit pentru a ne îngenunchea. Simt că îmi pierd minţile. De fapt, nu cred că mai pot spune vreodată că sunt ceea ce defineşte un om normal. Înainte mă supuneau torturilor. Mă puneau să stau în picioare în timp ce un reflector îmi bătea în ochi, obligat să răspund la mii de întrebări a căror răspuns nu îl ştiam. La fiecare refuz al meu de a răspunde inchizitorilor mei, un baston puternic mă lovea peste fluierele picioarelor. De cădeam fără să pot să mă mai ridic, mă aşezau cu genunchii pe cioburi de sticlă ori pietre zgrumţuroase. Din când în când o găleată cu apă rece bocnă mă lovea în ceafă udându-mă până la piele. Leoarcă, pe jumătate mort, eram târât până în temniţa rece. Mă întreb şi astăzi de ce m-am încăpăţânat să trăiesc. Uneori mă zvârcolesc în agonia mea de neputinţa ce o încerc de a mă împotrivi acestui tratament malefic. Mă izbesc cu pumnii în cap, îmi smulg părul, mă despoi de toate hainele. Gol, murdar şi ruşinat de goliciunea mea uscată, chircit într-un ungher, îmi ispăşesc penitenţa. Izolarea îmi sfarâmă spiritul pe nicovala cruzimii.  De ce nu sfărşesc tot acest episod mult prea dramatic înţelegerii şi putinţei mele, poate pentru că încă sper că o să mai revăd vreodată lumina soarelui sau că o să mă bucur de picăturile moi de ploaie. Când simt că pământul de sub mine alunecă cu repeziciune, atunci când sunt la un pas de a-mi pierde minţile, încep să măsor celula strâmtă ce mă găzduieşte inospitalier. Mă plimb înainte şi înapoi, număr paşii, la început neliniştit şi înfrigurat, dârdâind a frică, apoi încep să mă mai încălzesc şi simţirile îmi revin unul câte unul şi în timp ce număr, recit poezii ori spun de nenumărate ori Tatăl nostru…. apoi sfârşit de puteri într-un final dureros cad amorţit la pământ, cu lacrimi de amărăciune în gât… Doamne, cu ce ţi-am greşit eu ţie!? strig neajutorat, risc o bătaie soră cu moartea din partea gardianului pentru că îi disturb liniştea. Aş dori să pot avea forţa să îmi zdrobesc singur creierii de pereţii aceştia goi şi negri. Să îmi iau avânt şi ca un berbec plin de turbare, samavolnic,  să mă izbesc cu putere de zidul ce îmi stă pe potrivă şi exact în clipa aceea totul să se sfârşească, să nu mai ştiu că am existat vreodată ori că am grăit ori am simţit. Să-mi crape ţeasta în patru şi creierii să mi se împrăştie pe jos, printre fecale. Disperarea mă încearcă, moartea îmi zâmbeşte. Azi noapte am visat, să fi fost totuşi azi noapte, nu cumva mai demult… Am visat şi încă mă mai urmăreşte senzaţia pe care am avut-o când m-am trezit… Şi acum mă mai trec fiorii numai gândindu-mă la acel sentiment ce mi-a cutremurat întreaga fiinţă. Am visat că mor. Ştiu, e greu, e imposibil să îţi imaginezi ori să îţi închipui că mori, nu e o senzaţie pe care cineva ar fi descris-o cândva. Însă eu am visat că mor, că am murit… Ce mă îngrozea pe mine cel mai mult, nu era neapărat faptul că am murit, oricum, vă pot spune că după ce ai murit nu e mai nimic sau poate nu am ajuns eu prea departe. Mă îngrozea gândul că am murit aşa de tânăr, ce vârsta am, ce mai contează, odată ce realizezi că puteai face încă atât de multe, înseamnă că ai murit prea de tânăr. Încă mă zbat în neputinţa mea, sperând zadarnic,  dar de ar fi fost să mor mi-ar fi părut tare rău.

 

                                                Pentru un pumn de dolari

Cazmaua se înfipse adânc de astă dată în solul argilos . Râmele se zvârcoleau neputincioase în urma tăierii lor de către lama ruginită a lopeţii cu care îmi săpam singur groapa de veci. Cerusem o ţigară celor doi mafioţi ce stăteau sprijiniţi de Chevy-ul vişiniu în portabgajul căruia mă transportaseră până în mijlocul pustietăţii ca să îmi facă felul la ordinele bossului.Capone. Cu o mai mare precizie Al, dar nu cred că erau mulţi care să îl bată pe umăr prieteneşte şi să îl întrebe: Ce mai faci, Al ? şi pe deasupra să îl mai şi strige cu vreun apelativ comun de genul buddy sau pal.

Îmi aruncaseră după îndelungi insistenţe o ţigară, cu scârbă, în groapă. Cred că de frica ameninţării că nu o să mai sap, nu cred că le-ar fi convenit prea mult să sape în locul meu, chiar şi în cazul în care era doar un bluf  răsuflat. Să îşi murdărească costumele Armani, atât de dragi lor. Uniformă impusă de Numărul Unu, aşa i se mai spunea printre subalterni, era omul din vârful ierarhiei in definitiv.

Mă aplecasem să îmi ridic ţigara mult dorită. O aprinsesem. Trăsesem un fum după care o aruncasem din nou în groapă. Eram prea tulburat ca să pot fuma. Mă repezisesem apoi din nou după ţigara fumegândă în groapă. Costumaţii nu observaseră nimic. Ce prost mai sunt şi eu, în prag de moarte îmi refuz o ultimă plăcere lumească. Trăsesem cu dor de satisfacţie şi plăcere, fumul în plămâni. Un amestec înecăcios mă sufocă pentru o clipă. Ok, să nu exagerăm totuşi, îmi spusesem punându-mi ţigara între buze începând să excavez cu spor la groapa în care voi odihni pe vecie.

Ce să îi faci… când te pune păcatul, furi de la dracul în persoană. Banii te ademenesc, te ispitesc, carpe diem, căutam cu disperare motive. Şi totuşi nu trebuia să fi luat banii ăia, chiar dacă alţii au făcut-o înaintea mea şi au scăpat bazma curată, găseam eu cumva să îi plătesc lui Tommy Nofingers datoria pe care mi-am făcut-o din aceeaşi dorinţă orbească de a avea cât mai mulţi bani. Am jucat, am fost un parior şi un cartofor toată viaţa mea, dar nu din vina mea, dacă aş fi avut toţi banii de care aş fi avut nevoie în viaţă nu m-aş mai fi amestecat în treburile astea.  Banii ăştia nu s-au lipit niciodată de mine… ptiu, ce nenorocit am mai fost la viaţa mea.       

Când naiba mă împuşcă ăştia că m-am săturat să mai tot sap la groapa asta spurcată. Poate e doar un test, mă pun în faţa faptului împlinit ca data viitoare să nu mai îndrăznesc să iau din buzunarele bossului. Ştiam doară că aşa o să se întâmple, poate acum mă sperie gândul ăsta şi groaza de a fi lichidat o să îmi deschidă ochii când o să mai vreau să încerc vreo şmecherie. Poate că sunt doi fricoşi amărâţi şi aşteaptă să leşin de foame şi de sete ca apoi să arunce cu pământ deasupra. Multora le lipseşte sângele rece să apese pur şi simplu pe trăgaci. Să îngropi un om de viu e mai uşor, poţi să te minţi singur că poate e mort deja şi tu nu ai făcut decât să îl îngropi, sau măcar e pe jumătate mort şi deci eşti vinovat doar pe jumătate. Să îi vezi sângele curgându-i şi maţele împrăştiindu-se peste tot nu e chiar o imagine cu care să te poţi obişnui când te întinzi în pat, seara, înainte de culcare. Ehe, băieţi, dacă e aşa, nu aveţi decât să aşteptaţi mult şi bine, nu mă dau eu aşa uşor doamnei cu coasa, sunt dat dracului de rezistent. Odată în şcoală, când m-au prins cu zaruri măsluite la barbut am luat o bătaie soră cu moartea de la cinci vlăjgani mai mari cu două capete ca mine. În două zile eram în picioare, deşi jumătate din faţă mi se tumefiase, mă simţeam perfect, ca nou.

 Petele de sânge ies cu apă rece, cred că ăsta e primul sfat care ţi se dă după ce iei parte la o muşamalizare. E scârbos tare să iei un om, să îl ciopârţeşti în bucăţele mici de tot, şi aşa tranşat să îl îndeşi în diverse valize, capul şi degetele trebuie puse separat, apoi să îl cari cu maşina, să legi câte un bolovan de fiecare geamantan în parte şi să îl arunci în lac tot în altă parte decât locul precedent. Apoi trebuie şterse urmele, trebuie făcut curat ca luna, ca nici o pată de sânge să nu rămână în urmă, nici o amprentă. Erau profesionişti care se îngrijeau de treburile astea.  Îmi trebuiesc cel puţin trei zile de odihnă după o astfel de treabă. Am participat la destule ca să pot spune că eram unul dintre specialişti în tactica de debarasare de un cadavru incomod. Noi, ăştia piperniciţi, găinari de cea mai joasă speţă, nu aveam parte de un astfel de tratament, cine s-ar putea îngrijora de dispariţia unui nolife ca mine. Şi dacă mi-ar dscoperi cadavrul cui i-ar păsa de identitatea mea.

 Scuipasem a mahoarcă stătută şi saliva se închegă în pământul argilos din fundul gropii mele ca un cheag de sânge bolnav. Îmi scosesem batista pentru a-mi şterge nasul. Era un tic gestual, nimic mai mult. Atunci când nu aveam ce face cu mâinile şi aveam senzaţia că îmi atârnă degeaba, scoteam batista şi îmi ştergeam nasul. Un zgomot puternic, apoi o arsură adâncă în piept, căzusem în genunchi, apoi mă rostogolisem pe spate. Murisem cu batista albă pe faţă, ca să îmi acopere ruşinea.  

 

                                               

 

Dom Perignon si Don Michelle

Balonaşele de spumă de săpun fin, franţuzesc, din apa fierbinte, îmi mângâiau pielea catifelată. În paharul aburit, cu picior înalt, aşezat lângă frapiera care învelea într-un şervet alb sticla nobilă de Dom Perignon, licoarea turnată cu măiestrie de către majordomul cu mănuşi albe şi frac, urzea firul de păr  creeînd un guler spumant la suprafaţa lichidului auriu denumit de francezi champagne.  

Şi când te gândeşti că nici cu două luni în urmă eram angajata de pe linia doi de ansamblare a companiei Ford… Hhhhmmmm, râsesem dându-mi capul pe spate mângâindu-mi cu satisfacţie părul în timp ce piciorul drept îl scosesem din apa fierbinte sprijinindu-l de marginea de marmură roz a căzii  dezvelindu-mi coapsa tare şi pielea fină de un luciu diafan, îl scosesem şi pe cel stâng, îmi plăcea la nebunie să îmi privesc cu admiraţie picioarele, se pare că Zeii erau tare mândri de opera lor…  Oare cât de şic mă găseşte majordomul acesta înfumurat care s-a născut şi a crescut într-o familie de slujnici în casă, de încredere, muncitori, nimic de reproşat. Oare cât de mult mă dispreţuieşte pentru că el se chinuie de o viaţă întreagă să devină ceea ce este, să-şi clădească statutul de care se bucură şi îşi apară poziţia cu înverşunare pozând ca un monument de demnitate, corectitudine şi orgoliu… Un prostănac, dacă el crede că viaţa se reduce doar la atât, eu care peste noapte am ajuns o damă din societatea înaltă dar sunt, în opinia lui, doar o ţărănoaică la fel de proastă ca oricare alta care s-a perindat pe sub acoperişul acestei case, tare aş vrea să îi spun cât de tare se înşeală… M-aş duce tiptil către el, şi ca un şoricel  diavolesc, mic şi neastâmpărat, i-aş şopti la ureche: Nătângule, trezeşte-te, viaţa ta nu îţi aparţine, ia-ţi bocceluţa şi du-te cât ai vedea cu ochii, caută-ţi o viaţă şi atunci când vei crede că ai găsit-o, mulţumeşte-i lui Dumnezeu că nu ţi-ai ratat existenţa ducând grija fundurilor băşinoase ale bogătanilor ăstora care nu ar merita să le dai nici măcar un pahar cu apă pe pat de moarte… 

 Sper să nu mă îmbolnăvesc de dependenţă de lux. Sorbisem din şampania scumpă cu amărăciunea fiecărui penny muncit pentru a mi-o putea permite.  Îmi revenise gândul neplăcut de mai înainte…  E foarte uşor în lumea asta a bogaţilor să te rătăceşti printre atâtea şi atâtea  plăceri pe care ţi le oferă viaţa… E uşor să uiţi de unde ai plecat, e uşor să îţi pierzi modestia şi simplitatea, banii ţi se urcă la cap mai repede ca şampania asta scumpă… Mai sorbisem o dată şi îmi veni în cap un alt gând tăios şi acid….  Fie vorba între noi, şampania aceasta e la fel de bună ca oricare alta, doar că asta şi-o permit doar cei putrezi de bogaţi…

Mă pot destăinui fără frică, nu am nici o frustrare, căci recunosc, e adevărat, dacă nu era don Michele să mă pescuiască din marea de anonimi, eram un peştişor la fel de pricăjit şi de nefericit ce se zbate în lumea ordinară de cu toate zilele ca şi restul oamenilor. Hhm, râsesem iarăşi către mine, uşor ironică, sarcasmul mă încerca din nou… astăzi eram pornită să spun lucrurilor în faţă. Michael nu prea mai  are nimic de-a face cu Italia, nu a fost niciodată pe meleagurile natale ale tatălui său, de fiecare dată îmi spune că mă va duce să văd Neapolele, că vom descoperi împreună secretele acestei citadele eterne ale cizmei peninsulare,  şi de fiecare dată îşi încalcă promisiunile şi găseşte aceeaşi scuză jalnică şi penibilă, mereu intervine câte o urgenţă, iar eu nu primesc nici o altfel de explicaţie în plus, nici o lămurire, nici o mângâiere, ca unui copil ce crezi că poţi să îl prosteşti de fiecare data cu câte o promisiune deşartă şi apoi cu nonşalanţă îţi încalci fără remuşcări cuvântul dat…  Astăzi ca să poţi supravieţui în lumea afacerilor fie eşti cu ei, fie împotriva lor… Cine sunt ei? Îşi spun mafia….Ha, ha ,ha, mi se păru la fel de normal pe cât era acest nume de straniu şi de stupid,  să râd. Cam atât ştie lumea despre ei, şi că sunt nemiloşi… cum împotrivă nu poţi să le stai, mai bine li te alături… Sunt o familie mare prin care curge sângele fierbând al latinilor… Mie îmi plac italienii căci ştiu să respecte femeile, atât timp cât îşi ţin gura şi nu pun întrebări.   

Sorbisem din şampania aurie, gustul ei dulce-amărui mi se păru mai fermecător ca niciodată… Toate fetiţele se visează prinţese. Doar unele ajung să se vadă la bratul cavalerului frumos care le va implini visul. Hmmm, oare ce mă aşteaptă astăzi? Mă va duce din nou la operă sau poate că vom cina într-un restaurant scump…

Pe  oglinjoara mică pe care o purta mereu în poşetuţa ei asortată la toaletele de seară, nenumărate, infinite, adăpostite într-un dressing de mărimea unui teren de golf, pe oglinjoara aceea mică din trusa ei de machiaj de prim ajutor erau aranjate de o lamă dibace trei liniuţe de praf alb pe care le priză fără suflare… Acum era pregătită pentru o nouă noapte albă pe străzile luminoase ale Manhattanului alături de un om respectat în rândurile societăţii newyorkeze… mult prea influent şi controversat ca să nu i se ştie de teamă. Şi ei îi era teamă uneori, ştia că este urmărită în permanenţă, nu putea să îşi permită nici o altă extravaganţă…  înafara celor permise de el. Se gândea cu îngrijorare când are să devină şi ea un rebut, un deşeu incomod de care va trebui să se descotorosească prin orice mijloace posibile… deşertul Nevada era plin de gropi comune, spera cu groază să nu ajungă să odihnească pe veci la umbra copacului Joshua.   

                                                Scena balconului

Sunase cineva la uşă. Năucă de somn răspunsesem într-un târziu. Cheia se răsuci în yala mare şi grea. Întredeschisesem uşa ca să pot vedea cine e la ora aia aşa de matinală. Uitasem complet că aveam programată o întâlnire sâmbătă dimineaţa, altcândva nu reuşisem să găsesc loc în agenda lui. Bună dimineaţa, cu programarea de vineri, dacă nu deranjez, cred că la ora asta ne-am înţeles, după câte îmi aduc aminte… îmi spuse vocea din exterior, pe un ton destul de grav, de parcă ar fi trebuit să facem cine ştie ce. Ei, bine! El era cu siguranţă mai tinerel, dar eu trecusem prin multe astfel de aventuri. 

Îl poftisem înăuntru. Îmi încheiasem nasturii capoţelului meu subţirel, de culoare bleu marin, de satin. Sfârcurile mi se întăriseră, uşa de la balcon era deschisă. Pesemne soţul meu fumase o ultimă ţigară înainte să plece. Ceaşca de cafea rămase încă pe măsuţa din balcon lângă scrumiera plină de mucuri. Îmi adusesem aminte să îi golesc scrumiera căci în curând o să scrumeze pe faţa de masă, el e atât de neatent, nu îşi spală nicodată vasul în care mănâncă, nu goleşte niciodată scrumierele. Oof, or fi toţi bărbaţii la fel… îmi spuneam toate astea în timp ce flăcăul acesta stătea stingher pe hol aştetănd să îl invit să se acomodeze în casă…El se numea Norbert sau Romeo, nu imi mai aduceam aminte exact de la telefon cum, dar oricum avea un nume exotic …Am vrut sa ii intind mana si sa ii zic, Lenuta incantata , apoi m-am razgandit, poate la urmatoarea „colaborare”.

Haideţi! Intraţi! Nu vă sfiiţi! îl îndemnasem eu puţin stângace… Intrase cu aceeaşi sfială, deşi părea o intimifâstâceală profesională, puţină prefăcătorie se ascundea în spatele acesteor gesturi pline de jenă… ca să nu pară prea ofensiv, mă gândisem eu, trebuie să ai tact în asemenea chestii… nu poţi pur şi simplu să intri în casa omului să dai buzna aşa, mai ales când e vorba de intimitatea lui…

Unde pot să îmi pun şi eu lucrurile… şi… ştiţi?  trebuie să mă schimb şi eu… îmi spuse pe acelaşi ton uşor stingher. De unde să ştiu eu că el trebuia să se schimbe, la urma urmei nu părea o treabă de care să aibă nevoie de o uniformă specială. În fine… nu este treaba mea, ştie el mai bine ce face.

Să vă fac o cafea?  mi se păru mie natural să îi spun… În definitiv eram gazdă şi bunele maniere îmi impuneau să fiu cât mai ospitalieră cu putinţă… Îl plăteam pentru ceea ce făcea, dar asta nu însemna că trebuia să îl şi umilesc sau să îl tratez cu indiferenţă. Şi bărbaţii au sensibilitatea lor, oricât ar vrea ei să pară de duri, de fapt, înăuntrul lor se ascund nişte copii mari. Eu eram cea mai în măsură să afirm asta, la a cincea căsatorie, cred şi eu…

Esspresorul ne făcu de îndată două cafele. Îi servisem cafeaua într-o ceşcuţă mică aşa cum văzusem la Milano când fusesem la cumnata mea. Mie, sincer, îmi place să beau câte o cană mare de cafea, să mă întind la ea câte o jumătate de oră în compania unei ţigări bune. Chiar dacă unii spun că e spălătură de vase, mie aşa îmi place. Tânărul din faţa mea sorbi zgomotos din cafeaua fierbinte şi zâmbi profesional către mine. Avea o dantură perfectă. Un adevărat gigolo, îmi spusesem eu zăpăcită de ochii lui fermecători. Aveau o linie uşor orientală, negri, întunecaţi şi pare-mi-se cu o uşoară tentă de verzui, migdalaţi.   Era cam slăbuţ pentru astfel de treburi, îmi imaginam un tip mai corpolent, gen Arnold, musculos, mai macho. De fapt, visam către un tânăr chipeş, o combinaţie interesantă între Antonio Banderas şi  Van Damme. El era mai degrabă costeliv, sărăcuţul. Ei, bine, şi eu sunt o mârţoagă bătrână, îmi veni în minte… şi tânărul zâmbi din nou văzându-mă chicotind de una singură.

Păiiii…  cum şi de unde zici tu să începem…. îl întrebasem eu cam nelămurită… Eram la mine acasă, dar nu mă pricepeam deloc la chestii din astea. Mi-l recomandase vecina de vis-a-vis. Era foarte mulţumită de el. Îmi zisese că e unul dintre cei mai buni. Meseriaş tipul, îmi spuse ea,  asta doar pentru că eram confidente. Abia aştepta să mă prindă la o şuetă la ea, la mine, la o cafea, pe casa scării, în lift, sau oriunde ne întâlneam şi credea ea de cuviinţă că nu ne aude nimeni, îmi împărtăşea din secretele ei atât de preţioase. Îmi spunea tot, până în cele mai mici amănunte. Câteodată devenea plictisitoare, dar asta este, prietenii ţii alegi singur şi rudele ţi le dă Dumnezeu…

Pentru început ar fi bine dacă mi-aţi putea spune unde este baia… lăsă propoziţia în puncte de suspensie. Eu, vrăjită de farmecul său, îmi dădusem seama cam târziu ce mă întrebase.

-E acolo, după colţ, pe stânga… şi îi indicasem cu degetul locul spre care trebuia să se îndrepte. Se întoarse pe călcâie şi se îndreptă în direcţia indicată. Rămasă singură, mă privisem în oglindă. Aveam contururi negre în jurul ochilor, pungi de oboseală atârnau greu sub ochi, pare-se că nu dormisem nici prea mult, nici prea bine astă noapte… Eram nemachiată şi părul ciufulit îmi stătea vâlvoi în cap, însă nu îmi pierdusem farmecul de altădată… coapsele îmi erau încă tari, sânii asemenea… buzele încă destul de cărnoase, cu un pic de rouge erau chiar apetisante pentru o doamnă trecută de vârsta a doua.

Sper că nu aveţi vecini cârcotaşi, îmi spuse el. Nu vreau să cheme careva poliţia dacă aude zgomote la ora asta a dimineţii, sâmbăta… continuă el, la fel de grav şi impacientat. Nu, scumpule, îi spusesem eu, cum aşa?  Nu trebuie să îţi faci probleme în privinţa asta, ăsta e un complex rezidenţial, suntem persoane foarte discrete cei care locuim aici… îi spusesem eu pentru a-i înlătura orice nelinişte. Scoase scula din dotare, cu grijă, mânuind-o perfect. Mare a naibii, îmi spusesem eu, puţin impresionată de mărimea sfredelului cu care avea să îşi facă omu’ treaba. 

Ştiţi, îmi spuse el, trebuie să nivelez puţin în balcon înainte de a pune gresia, sper că nu e o problemă dacă folosesc ciocanul rotopercutant….    ? 

 

                                                                                Prin mestecăniş.

Scriu, e frig afară, nasul îmi curge neîncetat, îl şterg a mia oară, rana deschisă îmi provoacă din nou o usturime aspră. Helanca pare că îmi e prea scurtă, iar şuba ce o îmbrac nu e destul de groasă, lemnele sunt prea ude pentru a încălzi camera copleşită de umezelă. Oamenii satului spun că acolo unde e fum e şi căldură, îmi pare că îi contrazic, căci camera-mi e înecată în ceaţa fumului gros şi înecăcios pe care lemnele moi şi ude o fac în căminul mic de cărămidă din mijlocul cotineţei mele.

Versuri mi se revarsă neîncetat în minte, ca un fluviu de gânduri expuse matematic în fraze frumos aliniate. Mi-e greu să le aleg pe cele mai elocvente, cele mai plastice, mai expresive dintre ele. E un puzzle neîntrerupt în care logica mea trebuie să alerge cu sufletul la gură pentru a prinde expresia cea mai autentică contextului înfăţişat cititorului.

 Scriu pentru sufletul meu, dar vreau cu ardoare ca versurile mele să pătrundă şi sufletele altora, şi poate că cer prea mult, chiar aş spune că încerc să ademenesc cititorul ce mă ascultă să încerce aceeaşi stare pasională pe care o încerc şi eu la auzul acestor minunate gânduri. Geniul e nemăsurabil dacă îl deţii, însă pentru a-l stăpâni e nevoie de o asemnenea putere copleşitoare încât muritorii de rând nu înţeleg povara harului. Harul se poate risipi în van în căutarea plăcerilor lumeşti. Sacrificiul e neînţeles şi pentru mulţi… pare inutil.  

Scriu, e tot ce ştiu şi pot să fac pentru comunitate. Sunt neputincios, nu mă pricep la nimic altceva, nici nu vreau. Am încercat, Dumnezeu mi-e martor, de nenumărate ori… Am priceput însă că împotrivindu-mă destinului meu, menirii pentru care am fost zămislit, nu fac altceva decât să mă autodistrug inutil. Sunt admirat de o mare parte dintre sătenii cătunului meu, sunt însă  mulţi cei care aruncă în mine cu jigniri felurite, spunându-mi că m-am dedat la lucruri muiereşti ori că înfăptuiesc lucrul diavolului noaptea scriind la biroul meu luminat în întuneric de o candelă de seu.

Nu am reuşit să ies din cătunul meu, nu am şcoală de popă, nici de învăţător, de fapt, nu ştiu niciuna dintre aceste îndeletniciri atât de respectate, nu pentru că aş fi un neinsprăvit aşa cum spune lumea şi nici pentru că sunt nevrednic de asemenea profesii onorabile. Ceea ce nu înţeleg ceilalţi e faptul că scrisul e la fel de serios precum oricare altă meserie de pe pământ. De nu ar fi cei ca mine, cultura, tradiţiile, istoria, obiceiurile s-ar pierde, în urma noastră nu ar fi decât o beznă neştiută, cunoscută niciunuia dintre noi care ar putea să ne povestească despre înaintaşii noştrii a căror amintire o cântăm, noi, poeţii, în baladele noastre. Nu s-ar şti nici despre faptele eroice ale neamului nostru, nici despre meleagurile pe care trăim, nici despre iubiri nemuritoare, nici despre fapte de vitejie, de n-ar fi doinele pline de dor, cântate pe limbă de frunză în vârf de dor de păstori plecaţi cu oile în tâmplele munţilor cărunţi.    

Pădurea de mesteceni e locul în care mă adăpostesc, unde mă regăsesc. Foşnetul frunzelor îmi dă o senzaţie de calm şi mă inspiră. Aici mă pot readuna, răvăşit de zbuciumul neînţeles al lumii. Acum pădurea e tristă, e îmbrăcată în gri. E toamnă, gerul cu miros de zăpadă prevesteşte primii fulgi de nea. Flori de gheaţă au înflorit la geamurile ferestrei mele. De vom păşi sănătoşi în primăvara ce are să vină îi putem mulţumi Domnului pentru milostivenia de a ne lăsa să trăim un nou an… asemenea naturii ce renaşte de fiecare dată mai sclipitoare şi mai crudă ca niciodată.  

 Şi iată că a început să fulguie, covorul alb se aşterne peste frunzişul umed de pe drumeagul către sat….

 O fătucă mi-a zâmbit  cu ceva vreme în urmă, dar nu demult, încă îi mai pot vedea privirea ştregară. Mă plimbam pe iaz. Nu ştiu ce căuta ea acolo, era ca o nălucă răsărită de pe nu ştiu eu unde din peisaj. E de rău, mi-am spus, de fiecare dată când himera mi s-arată, e prevestire rea. Mă gândesc la ea întruna, mă îmbolnăvisem de dorul ei, doream să o revăd încă o dată, acum parcă mi-a mai trecut, oricum sunt mai bine. Avea zulufi mari şi blonzi, obrajii înmuguriţi şi palizi, ochii negrii şi pătrunzători, buzele roşii şi aprige, o feţişoară simpatică şi privirea ageră de hermelină. Chiţăi un râs dulce de glas subţire, piţigăiat, la vederea mea. Zvâcni cât ai clipi pe celălalt mal al iazului în şareta pe care un căruţaş bătrân tolănea moţăind. Caii nechezară, oiştea se cabră şi dusă a fost, fără a putea să o mai revăd de atunci….  

Scriu, îmi e cel mai bine aşa, fata de care vă vorbisem e nepoata ţarului, după cum am aflat deunăzi în târg. Nu am eu stofă de ea şi de ar fi să se încurce cu un sărăntoc ca mine, unchiul ei, ţarul, dacă nu cel puţin tatăl, mare general de cavalerie, ar prefera să tocmească un călău să îmi curme viaţa şi să mă arunce în vreo râpă ca nimeni să nu ştie vreodată că am existat pe ăst’ pământ, decât să-şi vadă fiica dezonorându-şi familia…. aş putea să provoc pe oricine la duel pentru a-i cuceri dragostea şi admiraţia acestei făpturi atât de giganşă şi graţioasă, însă iubirea, precum toate lucrurile lumeşti, e o luptă în van.. de n-am fi atât de umani… ar merita efortul, chiar şi sacrificiul vieţii. Şi totuşi am să-i trimit un răvaş prin intermediul căruţaşului bătrân cu care era la iaz, îl cunosc,  l-am întâlnit de mai multe ori la iarmaroc, e geambaş de cai,   sigur are să mă înţeleagă de iubirea ce i-o port domniţei şi de suferinţa ce o încerc. De nu are să fie de acord am să îl ademenesc cu o sută de leţcai… mi i-a dat popa Ivan, a zis că ăsta e ultimul împrumut şi că mai bine ar fi să mă ocup de lucruri mai practice pentru a mă întreţine, să las scrisul deoparte că doară nu îmi ţine de foame…   

                                                            Trenul speranţei

                Era învălmăşeală mare. Stăteam cu toţii drepţi, ne călcam pe picioare. Picioarele nu ne mai ţineau, ne sprijeam osteniţi unul de altul. Căldură mare în vagonul de marfă. Plecasem de la Varşovia cu o destinaţie incertă. Copii erau înghesuiţi în vagonul din spate, femeile în cel din faţă. Aveam buzele crăpate de sete şi pielea atârna pe mine, flască. Cute mari îmi brăzdau fruntea de la o tâmplă la cealaltă. Era întuneric şi tăcere. Resemnare totală în compartimentul neîncăpător de călători. Nu ştiam încotro ne îndreptăm sau ce o să ni se întâmple. Speranţa că vom suprvieţui şi celei din urmă încercări ne copleşi pe toţi, reducându-ne la o suflare sincronă.   

                Era o linişte funebră. Nimeni nu avea curajul să întrerupă liniştea adâncă ce se lăsase peste noi ca o plasă a terorii. Era un moment de reculegere ante-mortum. Se ştia ce se întâmplă cu evreii odată ajunşi în lagărele de concentrare. Ni se spunea că ne duc la duşuri, pentru dezinfecţie şi deparazitare, ca mai apoi să ne încarce stârvurile lipsite de viaţă, gazate, în camioane negre. Mă vedeam rostogolindu-mă din carena camionului direct în groapa comună.  Leşuri peste leşuri erau aruncate fără pic de milă. Ciori negre şi corbi însetaţi de sânge proaspăt croncăneau din văzduh dând rotocoale carnagiului uman. Soldaţi cu chipuri ponosite aruncau cu var sau, mai rău, împroşcau cu păcură pentru a incinera cadavrele lăsate în urma holocaustului, dovezi incomode ale urii nemotivate, samavolnice şi fără de margini.

                Groaza se citea în ochii noştri, dinţi ne clănţăneau incontrolabil pe clipă ce ne apropiam de presupusa destinaţie. Eram plini de excremente şi urină. Cine cădea din picioare risca să moară sufocat.  Roţile de fier ale marfarului ce ne transporta către iadul uman, scârţâiau tot mai des şi mai puternic.  În aceste clipe nu ne îngrozea gândul de ceea ce o să ni se întâmple nouă, însă copii sunt nevinovaţi, nici un copil din lume nu ar trebui să aibă parte de asemenea experienţă dramatică. Şi chiar de ar fi să scape cu viaţă,  un astfel de episod  traumatizant le va marca toată existenţa. Scârţâitul de şine, înghesuiala de pe peroane, îi va nelinişti mereu. Ca o umbră neagră ce se abate asupra răsăritului senin de soare. O ceaţă deasă ce le va împiedica mereu avântul juvenil.

                Ajunşi la destinaţie, uşile mari, de fier, ale trenului, se deschiseră. Soldaţi cu caschete mari şi baionete ascuţite, lucind în lumina palidă a reflectoarelor, zbierau ca turbaţii către noi împingându-ne în şir indian spre duşuri, locul mult temut care ne va aduce sfârşitul. Câinii asmuţiţi spre noi lătrau fioros făcând aburi negri. Înghesuiţi în cala mare şi rece, dezbrăcaţi, umili, împinşi cu baionetele ca să intrăm cu toţii, aşteptam cu înfrigurare, după ce toate luminile se stinseră una câte una. Slavă cerului! Era apă…  însă asta nu însemna că am scăpat în nici un fel, doar că ne-am prelungit agonia cu alte mii de clipe de teroare.

                                                La moartea generalului Bellu!

                Iată-mă hoinar pe străzile Bucureştiului. Sunt un zdrenţăros, am un aspect infect. Cerşetoria se pare că e singura formă de trai cu care îmi întreţin zilele. Sunt răpciugos tare, Doamne! Lumea boceşte, ne încălzim cu toţii lângă un tomberon plin cu cartoane, dar după cum miroase fumul emanat, nu pot să jur că sunt numai cartoane care ard.  Pute pestilenţial totul în jur. Şobolanii colcăie, gândacii mişună. Mă uit în jur şi pot vedea că sunt câţiva inşi întinşi pe saltele vechi, cartoane, ziare, cei mai puţin norocoşi, sau chiar sub cerul liber, cei mai îndrăzneţi. Oameni cu feţe afumate, dâmbe şi cu trăsături dure, inumane se pot întrevedea sub întunericul de nepătruns al nopţii. Flăcările focului plăpând ce se zăreşte rar din tomberonul de gunoi aruncă lumini fantomatice pe chipurile acestor necunoscuţi, prefăcându-i în fiinţe draconice cu forme hâde.  

                Jelesc, îl jelesc pe Generalu’ . Un zdrenţăros ca şi mine se apropie, jumătate beat, jumătate nebun. E neras, are sprâncene stufoase, tâmple late şi o mustaţă stufoasă sub nasul mare, coroiat, pe care şi-o freacă nervos de fiecare dată când i se pare că termină o propoziţie de spus. Auzi, îmi spune el, băiat fain ca Generalu’ nu o să mai vezi p-aici. Aprob, în necunoştinţă de cauză. Generalu’ ăsta a fost băiat gigia, când avea, dădea la toţi… şi când nu avea, era în stare de orice să facă rost de ceva… adică mă înţelegi, era dovedit… şi sufletist, aia mi-a plăcut la el, şi îşi frecă din nou mustaţa stufoasă.  Când l-am cunoscut prima oară, să fi fost pe atunci iarnă sau vară, că nu îmi aduc aminte… sau poate era toamna lu’ nouăşopt.. aşa frig am tras atunci cu el… parcă pe atunci, dar nu îmi aduc bine aminte. Zicea pe atunci, continuă zdrenţărosul de lângă mine, că cică ar avea familie, copil şi nevastă, pe undeva prin ţară, dar nu mă întreba unde, că am uitat… îşi mai frecă o dată mustaţa şi îmi întinse sticla din care mai sorbea câte o duşcă, văzându-mă că par interesat de ceea ce era înăuntrul recipientului transparent… refuzasem, nu ştiam dacă îmi permit sau dacă vreau să beau după el…  Şi cică  maică-sa, aşa îmi povestea el, ţinu interlocutorul meu să precizeze, s-ar fi încurcat cu un baron, unu’ care cică îl chema baronu’ Bellu.. şi cică după tac-su i-ar fi dat şi lui numele… cică tac-su ar fi făcut cimitirul ăl mare din Bucale, dar el e bastard, că altfel ar fi fost şi el bogat, de nu ar fi fost fraţii vitregi, neam de sânge albastru dealtfel… eh, baliverne dom’ne, ai timp să îi asculţi pe toţi acu’, dar de Generalu’ îmi plăcea, că el le spunea cu suflet… mai trase o duşcă, îşi mai frecă mustaţea stufoasă, sleioasă şi neîngrijită…. Da, şi îmi mai spunea, contuinuă zdrenţărosul de lângă mine fără a-l întreba nimic, că cică el a fost în răzbel… în răzbelu’ împotriva înrobirii… fugi dom’ne de aici, adică cum a fost el în răzbel, că ştiu eu de ăştia de ziceau că au fost în răzbel şi ei de fapt, umblau cu sufertaşu’ după dom’ colonel, adică slugă, ce mai tura-vura, ce să tot să ocolim… dar de Generalu’  îmi plăcea, că le zicea cu suflet…Dar nu asta mi-e mie mirarea, se uită zdrenţărosul la mine să vadă dacă îl mai urmăresc în etalarea lui pseudo-cognitivă,  dar cum naiba de a ajuns el aşa de necăjit şi de amărât să ajungă să doarmă cu nişte pricăjiţi şi nefericiţi ca noi în stradă. Hai, că am înţeles, tac-su n-o fi vrut să ştie de el, că nah, omu era pe treaba lui, şi cum dădea el să aibă un copil din flori cu nu-ş’ io ce curtezană de prin vremea aceea… bine, dar dacă zice că a fost la răzbel statu’ de ce nu îi dă nici o indemnizaţie, adică mă rog, de veteran de răzbel, ca la toţi alţii… şi el era şi inteligent, dom’ne , adică ştia o groază de lucruri, dom’ne, nu ca ăştia aşa ca noi care habar n-au de viaţă… şi el a vrut să fie îngropat la cimitir, dom’ne, la Bellu, dom’ne, lângă tovarăşul său, Colonel Pantelimonescu, care cică l-ar fi uitat, în ciuda faptului că cică i-ar fi salvat viaţa colonelului ăstuia, acolo, pe front… s-a ales şi cu o decoraţie, mi-a arătat-o doar mie, în restu’ nu avea încredere…. suflet mare dom’ne, Generalu ăsta..

            O mână de nefericiţi îşi târau picioarele sleite de vlagă, aliniaţi în rând şi în acelaşi timp împrăştiaţi.  Care mai de care mai distrus, mai terminat decât celălalt. O şleahtă de găinari, o adunătură de rataţi, se îndreptau agale în spatele dricului improvizat. Un căruţ de piaţă, cu roţi mari, de fier, acoperit cu tablă groasă, ruginită, tras de doi dintre cei mai vânjoşi dintre bărbaţi. Mânerul căruţului negru, era rece, palmele li se lipeau de fierul crud pe care se pusese promoroaca lui octombrie târziu.

Femeile încercau lacrimi de durere, bocete stinse, ale unei suferinţe surde. A murit, a murit Generalu’ , se mai auzeau şoapte printre boschetarii de pe margine care nu se alăturaseră încă funebrului marş întru memoria Generalului.

                Generalu’ sta întins cu mâinile împreunate pă chiept, cu o jerbă simplă, o formă dubioasă şi sărăcăcioasă , o împletitură în formă de coroană din crenguţe de brad, la picioare, dar fără flori, fără panglici frumos ornamentând-o pe care să fie înşirate gânduri pline de mâhnire, precum şi numele expeditorului. Nu, fără fast, fără culoare. Simplu şi anost. Funebru. La fel de funebru precum erau pantofii de carton pe care Generalu’ îi încălţa în aceste momente nefericite, la fel de gri precum culoarea sacoului de pânză care îl înveşmânta pe răposatul tovarăş, peticit în coate, cu lipsă doi-trei nasturi, unul se putea observa totuşi atârnând, bălăngănindu-se molcom după mişcările căruciorului greoi. O batistă albă îi înfăşura capul mare cât o baniţă pe după gură, cu pieptănătură proaspătă, cu sclipiri de ulei pentru păr. Cu picioarele înainte, se lăsa greu dus, hamalii înhămaţi pentru a-l duce pe Generalu’ pe ultimul drum se potinceau la orişice denivelare a caldarâmului pietros, gâfâiau greu strofocându-se din răsputeri.

                Era dimineaţă tare, abia mijise soarele, promoroaca umedă şi rece se coborâse peste trupurile păcătoase ale însoţitorilor ce se înhămaseră să-l vadă pe Generalu’ pus la adăpost pentru somnul cel de veci.  Făcuseră o ladă mare din navetele pentru vin scump şi şampanie ce le gasiseră prin spatele alimentărilor. Construcţia coşciugului improviyat se dovedi a fi părea şubredă pentru a-i ţine trupul istovitor. 

                Ajunseră cu greu, intraseră pe porţile largi ale cimitirului. Amicii gropari, cu care dealtfel Generalu’ petrecuse de atâtea ori până acum la un păhărel, îi aşteptau cu braţele deschise. Serafimii mari, de piatră, îi întâmpinau şi le dădeau bineţe vizitatorilor, nerăbdători să preia povara corpului neînsufleţit şi să îl conducă de aici încolo pe cel ce a păşit pe lumea cealaltă. Piciu, nea Vasile,  Ghiţă Hârleţ şi Mişu Macara  îl luaseră de câte o aripă pe Generalu’, aveau de făcut vreo cincizeci de metri până la groapă, printre morminte, cu mortul pe braţe. Ia-te-te la Ghiţă, îi cad pantalonii, hă,hă, zise nea Vasile, restul începuseră să hăhăie ca proştii în liniştea de mormânt din cimitirul pustiu de la acea oră. Hă, hă, criză frate, ce să îi faci, scade ciubucu’, scade şi burta, continuă Ghiţă Hârleţ, dacă nea Vasile dădu tonul, cineva trebuia să continue. Urmseră ale hăhăituri la fel de diavoleşti precum primele.  Hai, bă, hai, bă, strigă nea Vasile, sfârşit de forţe. A naibii de greu dihania, da’ ştiu că nu s-a abţinut de la nimica nea Bellu aista, zise la mişto nea Vasile cu aerul său mucalit, ceilalţi uitându-se năuci la el, aşteptaseră ca mustaţa lui să se strâmbe blând în semn de glumă ca să poată să pornească din nou să hăhăiască sălbatic întrerupând din nou bunul mers al lucrurilor din cimitir. Ajunseră la groapă, îi aştepta popa Cătălin Iancu, bătrân, senin, întotdeuna a fraternizat cu cei defavorizaţi de soartă. Haideţi, măi, că acu’ începe lumea să betejească pe la morţi, că nu ştiţi cum sunt babele astea nesătule după câte o partidă mică de boceală, doar- doar s-o milostivi maica Precista de păcatele ce le-or făcut prin tinereţi, spuse cu blândeţe popa Iancu, căci între aceşti nefericiţi se simţea mai în largul său decât printre multe feţe preaînalte, bisericeşti.

Cum îl azvârliseră în groapă, popa Iancu, şi începu să îi cetească din ceaslovul cel gros, poleit cu aur. Loc luminat, plin cu verdeaţă, se auzi, în timp ce Mişu Macara trase un gât de pălincă, luase sticla de la gură şi vărsă trei guri câtre groapa Generalului şi rosti cu jumătate de gură: să fie de pomană că tare îi mai plăcea şi Generalului.

Cineva îi puse doi bănuţi pe ochi şi spuse ca să aibă măcar acolo, pe lumea ailaltă, să-şi plătească datoriile către  luntraşu’ Caron, că acilea nu a fost el dintre cei mai drepţi şi mai coreccţi, dar măcar a avut suflet mare.

Aruncaseră fiecare câte un pumn de ţărână înainte ca  Ghiţă Hârleţ să arunce prima lopată cu pământ peste chipul umflat şi galben al Generalului. Haide, Piciule, bagă, ‘tu-ţi moş-ta pe gheaţă, înjură Ghiţă, bagă, că altfel nu mănânci diseară… Piciu, trecut de toate apele, mic, sfrijit, se chinuia să mânuiască lopata grea, împiedicându-se mereu de coada mare, de lemn, aspră, stângaci şi incomod. La un moment dat, Ghiţă îi trase un şut în fund, Piciu se dezechilibră, cât pe ce să cadă în groapă, peste mort, împinse cu piciorul pe care se sprijini ca să se îndrepte o grămăjoară de pământ, care reuşi să îl acopere în întregime pe General. În ciuda faptului că pământul afânat se încăpăţâna să încapă tot, la loc de unde a ieşit, puseră capacele mari, de marmură neagră, deasupra. O mătură fâşneaţă făcu repede curat. Nici nu se cunoştea că acolo fusese cu câteva clipe mai devreme o groapă. Cineva scrijelise cu lama unui briceag ruginit, pe edificiul mare, impunător, ce stătea la capul Generalului, lângă inscripţia : Aici odihneşte familia General Pantelimonescu Aurel şi Virginica… Generalu Bellu ian. 1882-oct. 1934.

 

           

                                                Zombie, zombie peste tot!

                Merg.Umblu pe stradă.Cred că sunt un zombie.Încerc să mă identific.Mă compar cu unul, cu altul.Toţi sunt morţi şi umblă pe stradă.Văd numai oameni morţi în jurul meu.Lumea, totul în jur,  pare a fi o parodie a unui film horror, si creierul tot fredoneaza o melodie absurda si macabra „I see dead people,  la la la”.Refrenul e acelasi si se tot repeta la neasfarsit.Mi-e imposibil sa il scot din minte.Mă întreb cum de există atâţia oameni în jurul meu care se împotrivesc spiritului propriu.Cadavre ambulante au invadat străzile.Mă întreb cum de pot exista atâţia oameni care nu recunosc lucrarea Marelui Arhitect.Unii nu au cap şi nu găsesc nici un scop existenţei lor, alţii se chinuie să se târască fără picioare în căutarea împlinirii unui destin care cred ei că le aparţine.E o mlaştină de nedescris.Unii văd dar nu au creier, alţii nu observă dar se cred inteligenţi.Întâlnesc numai zombie în calea mea.Mă întreb ce s-a întâmplat cu omenirea.Să se fi schimbat lucrurile aşa de mult de când nu am ieşit din casă.Mă înspăimânt de groază.Asta o fi lumea în care trăiesc.Feţe palide, mâini livide, toate cutreieră drumurile mele.Cimitirul s-a trezit şi s-a mutat în stradă.Fugitiv întrevăd la un trecător o sclipire în ochi, dar gândirea lui intuiesc că e seacă.Aud un gând bun la cineva mai încolo, dar spiritul e sigur mimat.Sunt falşi.Mulţi se dau oameni dar ei nu ştiu care e comportamentul firesc al omului.Sunt ignoranţi.Mă izbesc de unul.Cade.Se ridică.Vrea să mă calce şi el la rându-i.Mă împotrivesc.Înving.Caut viaţă în continuare.Singurul lucru care miroase a viaţă e un rahat de câine.Zace pe trotuar.Cineva a călcat în el şi a lăsat urme pe asfalt.Mă întâlnesc cu un prieten.Mă înviorez o clipă.E mort şi el.Mă întreb dacă nu cumva sunt mort şi eu.Şi mă descompun în degradare.Am intrat pe prima uşă ce îmi era deschisă.Era o casă plină de păcat, deasupra scria bancă.Să fug din calea lor,  am intrat.Zombie mă urmăreau.Eram la adăpost acum.Era un zombie acolo.Stătea tihnit pe scaun.Privirea îi era pierdută, rânjetul îi era fals.Vorba îi era rece.L-am întrebat prefăcându-mă că sunt ca el.Ce faci, omule, aici? Mi-a răspuns greoi şi molcom.Îmi fac un credit.Omule, eşti mort i-am zis.Speriat, îl fixam din ochi.La ce îţi mai trebuie bani?Am continuat cu aceeasi frică în glas.Să-mi iau un telefon mi-a spus.Spera să-şi cumpere o viaţă, cred.Banca avea doar un pachet promoţional de speranţe efemere.Omule, m-am adresat către el.La ce îţi trebuie un telefon?Eşti mort, nu înţelegi?! Zombie nu comunică cu nimeni.Pe morţi nu îi mai caută lumea.S-a întristat.De parcă zombie simt ceva.Am fugit din nou, acum inapoi acasă.În drum spre cald şi bine un alt zombie.De data asta era punker.Omule, i-am spus şi lui.Ştiu că nu te interesează cum arăţi.Imaginea ta nu se reflectă în nimic.Şi morţii în zadar se îngrijesc.Scheletul tot hidos rămâne.A plecat.Supărat nevoie mare.Şi el ca şi ceilalţi, de parcă ar fi capabili de sentimente.De eşti un zombie, nu te vreau în viaţa mea.De eşti încă om, mai bine vezi-ţi de calea ce trebuie să o urmezi

                              Dacă viaţa e o curvă, trebuie călărită

            Sunt ferchezuit tot. Pus la patru ace, abia ieşisem din baie, proaspăt ras. Put a after-shave ieftin de la o poştă. Mă uit în oglinda mare din hol, de sub cuier. Mă contemplez pe de-a-ntregul. Ce frumuşel sunt, îmi spun cu o falsă stimă de sine, arogant tare. Îmi îndrept gulerul de la cămaşă, îmi aranjez mai bine pantalonii. Iau o atitudine de James Bond, în mizerie. Pantofii lucesc de frecat cu cremă minute bune înainte să mă îmbrac, în chiloţi şi în şosete, cu peria în mână pe linolemul de la intrarea în casă, să nu cumva să pătez covorul din cameră că mă spânzură maică-mea. Mă duc la agăţat, nu ştiu exact. Poate că dacă pică ceva nu o să refuz, asta mai mult ca sigur. Bine, sunt în limbă după femei, am prietenă, dar n-aş refuza o partidă scurtă pe la vreun colţ de bloc. Ies să trag o beţie, s-o găsi vreun pretenar de prin cartier să mă

inhait cu el.
            Dau să ies din casă, mă mai privesc o dată cu un ochi critic în oglindă. Inspir aerul din jur să văd dacă mai put încă a drogherie. E în regulă, pot să ies. Cobor scările de pe casa scării una câte una, făcând scenarii şi texte în cap despre şi pentru tipele pe care le-aş putea arde astă-seară. Nu am o destinaţie anume. Poate o să ajung în disco, poate doar într-un bar ieftin, afumat. Poate la Aqurium, acolo e de fiţe, nu prea am bani de fiţe. Nu mă simt să arunc cu banii astă seară, de fapt, nici nu am cu ce să mă dau mare. Ciudat însă, când ajung la uşa mare de fier de la intrarea în bloc, rămân surprins să văd că cineva stă întins pe jos şi uşa care se deschide spre exterior, nu reuşeşte să depăşească aest obstacol. Uşa mare de fier se ciocni cu putere de capul nevinovatului ce stătea leşinat la intrare.Era Zozo, prietenu’ lu’ sor-mea. Bă, ce dracu’ faci aici, l-am întrebat, apucându-l de guler. Era semiconştient. Se uita ca prin ceaţă la mine. Puţea a alcool mai tare ca o bodegă împuţită. Iar se înfundase toată ziua în crâşmă.  Îl întreb din nou, pe un ton mai apăsat ca înainte. Bă, ce mama dracului faci tu aici, nu auzi, eşti prost, ridică-te! Era ger afară, era ajunul Crăciunului. Tocmai ce ninsese aseară. Încă mai cădeau câţiva fulgi răzleţi, mari şi pufoşi. Unii cădeau pe obrajii nefericitului şi se topeau sângerii. Vinişoare roşii brăzdau obrazul lui Zozo învineţit, întins de-a lungul pe mozaicul scărilor de la intrarea în blocul meu. Pftiu, drăcie, tocmai când mă pregătisem să mă duc şi eu să simt  din nou că sunt tânăr, ia uite peste ce dau. Leşinatu’ ăsta sigur o să-mi strice toată seara. Bă, ce ai? strigasem din nou cu putere la el, mai-mai poate îl aduc în fire.

            Stătea în continuare leşinat. Sunasem la salvare. Au spus că întârzie puţin din cauza zăpezii. M-a întrebat cel de la telefon dacă ştiu tehnici de prim ajutor sau de resuscitare. Nu am de gând să îl pup pe norocelu’ ăsta pe gură, tocmai în ajunul de Crăciun. Am tras mai tare de el, şi din cauza strigătelor se adunase lumea ca la urs de jur-împrejur. Mortul începuse să bolborosească ceva. Zi, mă, ce ai? Eşti supărat, iar te-ai certat cu sor-mea. Zi, ce ai? Ai băut, ţi-e rău? Ce ţi s-a întâmplat, cum ai ajuns aici, cine te-a adus în starea asta, aici, că singur nu cred că ai fost în stare să ajungi aşa până aici. A fost mâna lu Grasu’ , sunt sigur, ală te-a adus aici. Nu putea să te ducă acasă, sau măcar la el acasă, că e mai aproape. Mi te-a adus mie pe cap. Io, io, o iu… iu… iubesc pe sor-ta, bâlbâia leşinatu’, de parcă pe mine mă interesa cu adevărat de soarta lui nefericită. Nu, mă, io… io… io nu vreau să supăr pe nimeni, numa’ că io… io…. io… o iu..iu..iubesc pe sor-ta, fără ea nu pot să trăiesc, spuse Zozo bălăbănind din buzele lui cărnoase.

            Lua-v-ar dracu pe amândoi, îmi spuneam, trăgând de hainele nenorocitului, încercând cu un alt amic care îşi făcu apariţia în acele momente, să îl transportăm pe Zozo în maşină. Nu, dom’ne, noi nu îl luăm decât dacă îl puneţi pe targă, tot urla ameninţător şoferul de pe ambulanţă. Nu, nu, nu mă luaţi … lăsaţi-mă să mor… vreau să mor, striga şi nefericitul, în timp ce ne străduaim cu chin să îl urcăm pe targa mobilă. Era greu a naibii, avea peste sută cred, dar cu siguranţă se lăsa moale şi cântărea de două ori mai mult de atât. Hai, mă, hai, mă, urlam la el. Las’ că te ducem la spital, îţi fac doamnele acolo o spălătură la maţe şi mâine eşti ca nou. Vreau să mor, vreau să mor, se văita întruna şi încerca să plângă înăbuşit de amar, Zozo intors cu spatele spre noi, acum lăfăit bine-mersi pe targă.

            Ajunşi la spital, Zozo parcă era mai calm. Încercaseră să îi taie pantalonii de pe el, cred că mai mult în semn de pedeapsă că supunea cadrele medicale la asemenea tortură în ziua de Ajun, însă nu avea nici o suferinţă la picioare. Hopa, de ce îi tăiaţi blugii, nu are nimic la picioare, se vede cu ochiu’ liber că a băut. Faceţi-i doar o spălătură, borăşte tot  şi ne vedem mai departe de drum, spusem eu pe un ton revoltat. Şi mai apoi, ca să îmbunez situaţia, căci un badigard se uita ameninţător la noi din capul uşii…. Mai bea omu’, ce să-i faci?  Asistenta văzând un tip bine îmbrăcat, treaz mai ales, vorbind răspicat, şi-a retras foarfeca.  Venise cu un ac mare, din care stropise puţin ser pentru a îndepărta aerul rămas în seringă. Îi suflecă energic mâneca. Zozo văzu ceva printre ploape şi înţelesese ce i se va întâmpla. Se ridică brutal, dărâmând un picior de metal cu o perfuzie pregătită pentru el agăţată în vârf. Trase câteva înjurături năstruşnice şi dispăru pe după uşă. Eu, rămas cu asistenta, ne uitam năuciţi unul la altul, neînţelegând nimic din cele ce se peterecuseră.

            Trezit într-un târziu la realitate, strigasem… Bă, Zozo, un’ te duci, bă? Ieşise în stradă. Îşi îmbrăca şuba de care fusese mai devreme dezbrăcat. Mă piş pe toţi, mă duc să mai beau ceva, că am aşa o arşiţă în maţe. Haide, vii? mi se adresă, văzându-mă că mă uit prosteşte la el.  Bă, îmi spuse, viaţa e o curvă. Mă prinse cu putere într-o încleşatare dureroasă de urechile îngheţate…   Bă, să nu te încrezi niciodată în ea, ai înţeles? îmi spuse acestea şi dispăru în ceaţă la fel cum apăruse.