2,3,4 Fluier după dealuri!

Nu-mi place linia aceasta în care s-au încadrat scenariştii şi regizorii români. Adică, „Moartea domnului Lăzărescu” se mai poate întâmpla şi prin alte părţi de prin Europa vestică şi chiar Nord America, iar despre „2 luni, 3 săptămâni şi 4 zile” putem spune că „nah, asta a fost, comunismul bată-l vina, acum nu mai sunt probleme din acestea pe la noi prin ţară deci nu mai avem de ce să ne fie ruşine”.

Dar „Eu când vreau să fluier” şi „După dealuri”, mi se par a fi o manevră tip „Ştirile de la ora 5”,  şocăm lumea pentru audienţă. Da! este realitatea românească şi Da! nu ar trebui să o ascundem, dar nu-mi place gândul acesta, ca ardelean ce sunt, de a ne spăla rufele murdare în public. Adică se pune şi problema de etică patriotică, facem filme ca să şocăm occidentul cu cazurile din România  ca să ieşim  din banalul festivalurilor de film şi astfel redăm imaginea unei Românii venită din Evul Mediu, în care sodomia în penitenciare şi exorcizarea în mănăstiri sunt pracitici fireşti şi în consecinţă general acceptate. Sau am putea să mai facem şi noi nişte filme cuminţi, gen adolescentul român sărac care a ajuns să lucreze la NASA etc. pe principiul „Slamdog milionaire” doar ca idee.

Da, ştiu! filmele acestea nu sunt făcute pentru publicul românesc care oricum este familiarizat cu scenarii extreme chiar în vecinătatea casei sale, şi mai ales pentru că în România nu mai interesează pe nimeni de cultură, şi mai ştiu că un film trebuie să spună ceva şi să mişte altfel nu are valoare dar parcă vindem „românisme”  la kil peste hotare într-o nevoie disperată de a fi băgaţi în seamă uitând că suntem români şi că ceea ce vindem „dincolo” spune multe despre noi, ca naţie.

Am putea etala imaginea cuplului român stabilit în Italia sau Spania şi greutăţile lor, cel puţin ar fi într-o relaţie cu occidentul, pentru că mie ca român mi se face un pic pielea de găină când aud de exorcizări şi evadări. Iată de ce o mulţime de turişti de prin vestul Europei mărturisesc că în România nu este deloc cum îşi închipuiau, în sensul bun al afirmaţiei.  

 Evit să mă uit la filmele româneşti, de curând am văzut din greşeală „Toţi oamenii din faimilia noastră” chiar dacă soţia mea insista să schimb canalul, sunt prea dramatice, dar mai ales pentru că sunt aşa de familiare încât nu vreau să revăd acele scene care mi-au marcat existenţa şi încă îmi ameninţă liniştea uneori. Oare când o să fim şi noi o naţie normală?

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s