Sensul vietii intre autentic si conventional

Introducere

În paginile ce vor urma se va încerca găsirea unor răspunsri cât mai elocvente la problematica propusă care este cel mai bine formulată de următoarele întrebări: Ai un sens al vieţii? Este cel autentic, cel care ţi se potriveşte cel mai bine? Este acest sens ales de tine? Îţi urmezi chemarea interioară? Sensul acesta l-ai construit singur, prin sârguinţă, creativitate, acceptare de sine? Este sensul pe care-l urmăreşti unul consecvent, unul congruent principiilor tale? Sau trăieşti un vid existenţial, în care eşti închis în tine, în sinele tău, şi ratezi ceea ce-i mai frumos în viaţă- viaţa însăşi-, ori urmăreşti un ideal care este atât de departe de tine încât este ca şi cum ai privi cu un telescop din centrul galaxiei noastre spre tine, cel de pe Pământ. Eşti împlinit social (Ai un statut ?), dar simţi că ceva lipseşte? Cum şi cât îţi influenţează sensul vieţii tale rigorile sociale actuale?

În capitolele lucrării de faţă vor fi analizate acele aspecte ce ţin de construirea unui sens al vieţii autentic sau convenţional, trecând în revistă capitolul I. Sensul vieţii sau firul Ariadnei, capitolul II. Fericirea autentică sau Ancora ficţiunii ideale în portul slăbiciunilor umane, capitolul III. Conventionalitate – conformism social sau Privind prin sticla fumurie cu prescripţii sociale, capitolul IV. Creativitatea şi Inteligenţă emoţională sau Renaşterea Omului, urmate de o privire generală şi o concluzie succintă.

Sensul vieţii….? Aceasta este întrebarea care a chinuit minţile gânditorilor pe parcursul a aproape trei milenii. De la Aristotel până la filozofii contemporani, deghizată sub alte forme, precum căutarea fericirii, a elixirului vieţii sau a pocalului sfânt, alchimie sau piatra filozofală, metafizică sau ce este dincolo de noi, problema care a apăsat dintotdeauna cu adevărat omenirea şi încă nu şi-a găsit un răspuns, a fost aceeaşi: Ce sens au vieţile noastre? Care-i esenţa existenţei?

Bineînţeles, un sens al vieţii se leagă de un alt concept la fel de important precum cel de „semnificaţie”, un concept adânc înfiripat în conştiinţele noastre, înzestrat cu un simbolism puternic. Ce semnificaţie au toate acestea? Ce semnifică asta sau aia pentru mine? Ce semnificaţie are viaţa mea? Ce semnificaţie are existenţa mea? Iată întrebările fundamentale care chinuie conştiinţa celui care se opreşte din căratul cărămizilor şi stă pentru o secundă şi reflectă asupra stării sale de fapt, aşa cum redă Irvin D. Yalom ultimele cuvinte desprinse din biletul de adio ale unui sinucigaş, ”un suflet disperat care nu mai găsea nici un sens în viaţă”, în tratatul său de „Psihoterapie existenţială” apărut la ed. Trei, Bucureşti 2010. Redau mai jos întreg pasajul pentru o imagine mai bună asupra a ceea ce poate însemna lipsa de sens:

„Imaginaţi-vă un grup fericit de cretini care muncesc. Cară cărămizi pe un câmp deschis. În momentul în care au terminat de pus cărămizile una peste alta la un capăt al câmpului, încep să le transporte la capătul opus. Asta continuă fără încetare şi, câte zile are anul, ei sunt ocupaţi cu acelaşi lucru. Într-o zi, unul dintre cretini se opreşte pentru suficientă vreme ca să se întrebe ce face. Îşi pune problema scopului pentru care cară acele cărămizi. Iar din acel moment nu mai e la fel de fericit cu ocupaţia sa cum fusese înainte.

Cretinul care cară cărămizile sunt eu.” (Irvin D. Yalom, Psihoterapie existenţială, ed. Trei, Bucureşti, pag. 485)

Ar putea fi viaţa o simplă supravieţuire, o zbatere neîncetată pentru acumularea cât mai multor mijloace materiale? Ar putea fi oare societatea un simplu bazin efemer al existenţei unde cel mai bun câştigă, un lanţ trofic unde peştele cel mare îl înghite pe cel mic. Asta ar reduce omul la o existenţă aproape de cea animală, ori cel puţin tindem să credem că suntem înzestraţi cu aptitudini care ne aşează deasupra regnului animal. Viaţa nu e întotdeauna o competiţie, ci mai degrabă o comparaţie continuă pentru identificarea şi rectificarea minusurilor personale.

Ar putea fi viaţa raţiune? Pentru asta ne naştem oare, transmiterea informaţiei generaţionale să dovedească oare că suntem programaţi pentru a gândi mai mult, mai profund şi mai departe spre limitele umane. Dar o viaţă absolut raţională n-ar exclude ea simţirea şi astfel rigorile normative nu ar da şansa naşterii unui stat dictatorial, şi în consecinţă a unui tiran? Sensul vieţii poate ţine de raţiune, de raţionalitate, dar în spaţiul social ţine cu precădere de raţiunea creativă: a cerceta, a imagina, a inova.

Ar putea fi viaţa doar simţire şi din ea să se nască doar haos, un haos să-i spunem implicit, în care coincidenţa, întâmplarea sau cauzalitatea universală sunt formele de expresie ale sensului vieţii. Bun, şi atunci noi ce rol am mai juca? Un univers haotic în care omul să simtă doar că vrea, şi în căutarea derizorie a unui nou fruct al dorinţei, să stea doar sub semnul zarurilor sorţii care i-ar putea oferi lucrul pe care-l caută sau nu.

De aceea spun că viaţa ar trebui să fie privită ca o armonie în care omul să caute hrană pentru corp, afecţiune pentru suflet şi activitate pentru minte. Un sens al vieţii privit intuitiv – proiectiv cât şi retrospectiv – introiectiv, ar trebui să semene cu firul Ariadnei, o înşiruire de ţeluri cu scopul final de găsire a drumului de ieşire din labirintul sinuos al destinului (transcedere) şi nu de rătăcire în buclele sale insidioase (regresie).

Unde se termină calea autentică şi unde începe convenţionalul sau viceversa? Câţi dintre noi avem curajul şi cunoaşterea pentru a alege calea autentică a sensului vieţii sau mai bine zis câţi dintre noi sunt pregătiţi cu adevărat pentru a se anagaja pe calea fericirii? Curajul, altruismul, fericirea, cunoaşterea, frumuseţea, virtutea ar putea fi ele oare posibile în afara sferei sociale? Dar cât anume suntem dispuşi să acceptăm din rigorile socialului? Ne mai arată oare “socialul”, înţelegând prin acesta atât cadrul restrâns al familiei cât şi cel lărgit al grupului etnic deci cultura din care facem parte, calea cea mai bună de urmat pentru realizarea şi împlinirea fericirii autentice? Sunt doar câteva întrebări la care teza de faţă caută răspuns şi încearcă o minimă justificare.

Dacă ne-am regăsi dintr-o dată pe o insulă pustie şi am petrece un timp mai îndelungat acolo, cum am şti oare că suntem fericiţi? Am recurge la Dumnezeu, ne-am ruga lui să ne fericească şi în caz contrar l-am contesta!? În singurătatea deplină ce ne-ar cuprinde fiinţa am crede în scurtă vreme că nu există un Dumnezeu, în caz contrar nu ne-ar lăsa de izbelişte să ne căznim singuri în nefericirea noastră. Şi chiar fără a crede în Dumnezeu, fără nici cea mai vagă aluzie a unui ajutor divin sau despre o intervenţie cosmică, nu-i aşa că ni s-ar părea nebunesc, chiar prostesc să ne bucurăm de unii singuri de acele realizări care ne umplu timpul? Cum oare am putea să resimţim “aprecierea” dacă nu ar fi ceilalţi să ne laude eforturile? Cum am şti ce înseamnă curajul şi cum am putea resimţi puterea vindecătoare a altruismului dacă am trăi doar pentru noi? Cum am şti că suntem inteligenţi, frumoşi şi plini de succes dacă nu ar fi nimeni cu care să ne comparăm? Dacă ne-am inventa nişte prieteni, de dragul socializării şi al igienei psihice pentru a ne păstra seninătatea mentală, n-ar fi acele reflecţii pe care prietenii noştri falşi le emit nişte imagini “strâmbe” despre noi, pentru că sondăm adesea în opinile prietenilor noştri pentru a ne forma o părere cât mai obiectivă despre noi înşine, ca o imagine în oglindă, dar o oglindă veritabilă. N-ar fi această insulă pustie asemenea unei închisori, şi mai departe afirm: n-ar putea fi conştiinţa umană un asemenea loc chiar în mijlocul mulţimii, precum Jacques Castermane¹ relatează în cartea sa, “K.G. Durkheim – Centrul fiinţei” apărută la ed. Herald, Bucureşti 2011 – pag. 10, “Ştiu că, dacă am abandonat confortul şi siguranţa unei vieţi burgheze, a fost pentru că eram în căutarea unui sens. N-aş fi putut să definesc ce se află în spatele acestui cuvânt. Tot ceea ce aş fi putut să definesc era senzaţia unei lipse care nu putea fi acoperită nici de tradiţia familială, nici de condiţionările culturale în care mă simţeam prizonier.”

Şi pentru că numim sens al vieţii, înseamnă că trebuie să luăm în considerare două coordonate de bază al unei traiectorii care are un punct de origine şi o destinaţie. Identificăm astfel o traiectorie personală, individuală care se suprapune vectorului Timp →, aşa cum afirma Graf Durkheim citat de Jacques Castermane, idem ¹ pag. 28, “Dacă am putea trăi în realitatea momentului n-am mai cunoaşte angoasa! Pentru că ceea ce simţim şi numim angoasă este întotdeauna în relaţie cu un trecut care nu mai este sau un viitor care nu este încă”, făcând referire la “calea care conduce la cale” (pag. 37) şi prin aceasta “ a trăi înseamnă a-ţi regăsi rădăcinile fiinţei şi a trăi pornind de acolo, devenind ceea ce eşti destinat să devii”, şi care mai “înseamnă a trece de la ceva la cineva”(pag. 1). De unde reiese ideea că nu trebuie să ne întrebăm ce sens are viaţa noastră, nu aceasta este întrebarea corectă, ci mai degrabă ar trebui să scotocim înăuntrul nostru şi să ne întrebăm ce sens dăm noi vieţii, nu există neapărat un sens al vieţii, ori este prejudicios să ne identificăm cu un sens al vieţii superior cu mult deasupra puterilor noastre, un sens cosmic, şi în consecinţă ar trebui să ne întrebăm ce am putea să-i oferim noi vieţii, este dăunător să privim din perspectiva a ce ne-ar putea oferi viaţa, pentru că viaţa- traiul cotidian- ca orice alt efort omenesc, nu oferă ci mai curând cere: sacrificii, obligaţii, răbdare etc.

Sensul vieţii am identificat ca având două funcţii principale sau condiţii de manifestare:

Condiţia auto-determinată ( ce ţine de individ, ex. nevoi, năzuinţe, scopuri personale)
Condiţia predeterminată (de către factori externi) care la rândul ei se împarte în două categorii:

a. cerinţe sociale tacite sau nescrise (ex. interferenţe inter-personale, comportament, metaprograme)

b. rigori sociale implicite sau scrise (ex. diplome, certificări, calificări, care în general ţin de stăpânirea unui bagaj informaţional sau aptitudinal necesar-obligatoriu)

Aceste condiţii sunt evidente în construcţiile de tipul “Eu aş vrea dar…”, ca urmare a conjuncţiei “dar” se constituie şi se instituie o condiţie a priori care se împotriveşte alegerii fireşti a individului. În această idee putem afirma că nu există un sistem de valori între aprecierile de bun sau rău ad literam în alegerea sensului vieţii, ci mai degrabă putem vorbi de valori precum corect sau incorect. Dacă un tânăr absolvent de studii liceale (condiţie predeterminantă implicită – recunoaşterea convenţională a depăşirii unui prag şi a însuşirii unui bagaj informaţional), doreşte să urmeze medicina (condiţie auto-determinată) dar tatăl său îl vede avocat (condiţie predeterminată tacită prin respectul faţă de poziţia autoritară a tatălui) , este rău pentru familie dacă tânărul va urma medicina, dar este bine pentru el, de aceea spunem că în consecvenţa unui sens al vieţii şi al congruenţei cu sine este corect ca el să urmeze medicina. “Noi toţi trăim în minciuni extraordinare pentru că suntem educaţi într-o etică a comportamentului. Ceea ce este foarte necesar”, afirmă K.G. Durkheim prin lucrarea lui Jacques Castermane, “Centrul fiinţei”, ed. Herald, Bucureşti 2011, pag. 53, şi se justifică în continuare pentru ultima sa constatare din afirmaţia de mai sus: “Se va spune despre cineva: “Ce om uimitor, este bun, are succes, face atâta bine în jurul lui… or, dacă aţi şti tot ce există în el rău… dar este uimitor cum poate să-şi suprime instinctele”. Jacques Castermane, “Centrul fiinţei”, ed. Herald, Bucureşti 2011, pag. 54

Citindu-l pe Viktor E. Frankl (1905-1997), profesor de neurologie şi psihiatrie la universitatea din Viena, întemeietor al logoterapiei sau a analizei existenţiale care a ajuns să fie cunoscută drept cea de-a treia şcoală vieneză de psihoterapie- descriere de pe coperta cărţii sale “Omul în căutarea sensului vieţii”, ed. Meteor Press, Bucureşti 2009, a-i zice că sensul vieţii e supravieţuirea cu orice cost pentru a te bucura de fructele înţelepciunii, citindu-l pe Frederic Fanget, medic psihiatru şi psihoterapeut, predă cursuri la Universitatea din Lyon– de pe coperta cărţii sale “Sensul vieţii” ed. Trei, Bucureşti 2008, a-i zice că totul e programat şi sensul vieţii trebuie minuţios plănuit şi organizat, citindu-l pe Karlfried Graf Durkheim, “Centrul fiinţei”- cuvinte adunate de Jacques Castermane, ed. Herald, Bucureşti 2011, a-i zice că sensul vieţii e armonia absolută. Dar iată, sensul vieţii rezidă în toate din aceaste trei stări care îl compun: înţelepciunea, activitatea şi armonia.

Lucrarea mea se bucură de o actualitate covârşitoare acum când, global, civilizaţia se confruntă cu o lipsă de sens (imposibilitatea de a găsi noi sensuri existenţiale aparte de cele tradiţionale care nu mai răspund necesităţilor sociale actuale), naţiunea noastră făcând parte exclusivă din “blocul” fostelor ţări cuprinse de flagelul comunist şi care în prezent se confruntă cu o formă de capitalism sălbatic în căutarea unui sens autentic este divizată de concepţia conservator – tradiţionalistă şi cea modern -cosmopolită, o trecere extremă care lasă urme vizibile, aflându-se de-a dreptul în pragul decepţiei cuprinsă de o stare aparent paradoxală de însuşire cu aviditate şi chiar lăcomie a tot ce este nou dar în acelaşi timp de declinare a responsabilităţii riscurilor care parvin cu noile orânduiri occidentale (şomaj, instabilitate politică, diversitate culturală, polarizare socială etc) . Aşa cum demonstrează un sondaj realizat la nivel global de către Worldwide Independent Network of Market Research sau WIN în ceea ce priveşte gradul de fericire al statelor lumii, ţara noastră a fost cotată ca cel mai nefericit stat al lumii conform Evenimentul zilei.ro (5 ian. 2012 – http://www.evz.ro/detalii/stiri/cum-a-ajuns-romania-cea-mai-nefericita-tara-din-lume-960202.html.) Acum, când se înregistrează o frenezie a căutării unui sens, când experienţa existenţială se crede a fi încifrată în meandrele secrete ale unui sens ideal imposibil de cuprins raţional, adevărul este cel mai evident, şi poate de aceea este şi cel mai greu de acceptat, sensul se află intrinsec, adică în interiorul nostru, nu trebuie căutat prea departe, nci nu trebuie să zăbovim excavând în noi sensuri pline de simbolism sau să descoperim alegorii pline de farmec, sensul stă în ceea ce facem deja, avem doar datoria de actualizare şi reactualizare pentru a îmbunătăţi condiţia umană, venind fiecare cu aportul său în construcţia unui sens global mai deplin. Ţări din Africa şi Asia, apărţinătoare lumii a-III-a din punct de vedere economic se bucură de o acceptare mai profundă a vieţii din partea locuitorilor acestor state care se confruntă cu precarietatea şi pauperitatea la un palier larg al populaţiei, decât state aflate în ierarhia G8, conform sondajului amintit mai sus. Chiar dacă sondajul a fost corupt într-o oarecare măsură chiar prin construcţia sa, oamenii au fost întrebaţi la modul cât mai direct dacă sunt fericiţi sau nu, ne întrebăm cu stupoare ce poate să determine un om într-atât încât să declare la modul cât mai direct că nu este fericit.

Capitolul 1. Sensul vieţii sau Firul Ariadnei

1.1 Ce înseamnă un “sens al vieţii”.

Irvin D. Yalom scrie: „Fiinţa omenească pare a avea nevoie de sens. A trăi fără scop, valori sau idealuri presupune o suferinţă considerabilă[….] Se pare că avem nevoie de absolut – de idealuri ferme la care să aspirăm şi de linii directoare în funcţie de care să ne ducem viaţa. [….] Şi totuşi, …. singurul adevăr absolut e că nu există absolut. [….] că oamenii se constituie pe ei înşişi, îşi constituie lumea şi situaţia lor din acea lume; că nu există „sens”, plan cosmic sau linii directoare pentru viaţă, altele decât cele create de individul însuşi.[….] Problema este aşadar, în forma cea mai rudimentară, cea a modului în care o fiinţă care are nevoie de sens poate să găsească sens într-un univers lipsit de sens. (Irvin D. Yalom, „Psihoterapie existenţială”, ed. Trei, Bucureşti 2010).

Viaţa pentru adult poate fi asemenea jocului pentru copil, dar aşa cum nu toate jocurile au un sens anume, copilul găsind plăcere pur şi simplu în acţiunea jocului, la fel se poate dezvălui şi viaţa adultului: scopul îi poate scăpa, ţelul poate fi omis, dar viaţa este o plăcere în însăşi experienţa de a trăi. Şi asemenea copilului, cu cât este el mai constructiv în a-şi crea jocul propriu şi a se bucura pe măsură de propria sa creaţie, la fel şi viaţa i se poate dezvălui mai interesantă adultului cu cât e mai cercetător, imaginativ şi inovativ în stilul său de viaţă.

„Sens” , „scop” sau „semnificaţie”, aceşti termeni sunt folosiţi interşanjabil în descrierea căutării existenţiale a fiecăruia dintre noi. Aşa cum ne precizează Irvin D. Yalom în „Psihoterapia existenţială”(ed. Trei, Bucureşti 2010, pag. 489): „sens” se referă la înţeles sau coerenţă”, „scop” se referă la intenţie iar „semnificaţie” se referă la importanţă sau consecinţă”. De unde tragem prin deducţie logică următoarele concluzii: sensul vieţii trebuie să aibă coerenţă în relaţie cu un trecut personal şi un viitor probabil, individul trebuie să resimtă importanţa intenţiei sale pentru a rămâne ancorat în sensul pe care l-a dat traiectoriei vitale, şi apoi dar nu mai puţin important trebuie să-i înţeleagă pe deplin consecinţele pentru a fi în acord cu sine şi cu ceilalalţi.

C.G. Jung afirma: „Sensul face extrem de multe lucruri suportabile, poate pe toate”, iar Gordon Allport identifică un sens al vieţii prin afirmaţia: „să fii pe jumătate sigur, dar dedicat cu totul”.

1.2 Sensul cosmic şi sensul pământesc

Sensul cosmic se leagă indiscutabil de tradiţia religioasă sau de convingerea oamenilor că „lumea şi viaţa omului sunt parte dintr-un plan de origine divină” (Irvin D.Yalom, „Psihoterapie existenţială”, ed. Trei, Bucureşti 2010, pag. 491). Acelaşi autor evidenţiază şi punctul de vedere al lui Carl Gustav Jung „asupra scopului vieţii individuale” care spunea că „el (scopul) trebuie să completeze creaţia lui Dumnezeu” (pag. 491):

„Omul este indispensabil pentru desăvârşirea creaţiei, ba, mai mult, el este de fapt cel de-al doilea creator al lumii, abia el dă lumii fiinţa obiectivă, fără de care lumea s-ar derula spre un sfârşit nedefinit – neauzită, nevăzută, devorând în tăcere, născând, murind, tot dând din capete prin sute de milioane de ani, prin noaptea cea mai adâncă a nefiinţei”.

„Scopul meditaţiei va fi întotdeauna transparenţa finţei umane pentru transcendenţa care este prezentă în străfundul fiinţei ei. Această idee este bazată pe bipolaritatea omului: un pol condiţionat (uman) şi unul necondiţionat (divin)”. K.G. Durkheim- Centrul fiinţei” de Jacques Castermane, editura Herald, Bucureşti 2011(pag. 80) …. „de unde ştim ceva despre acest nucleu necondiţionat?” se continuă afirmaţia lui Durkheim, „această experienţă se află la baza căii iniţiatice”, „chiar în momentul în care luăm în considerare şansa unei asemenea experienţe, ne găsim deja pe calea iniţiatică”, concluzionează Durkheim reformulând căutarea spirituală, resituând forul în care omul îl găseşte pe Dumnezeu, în străfundul fiinţei.

Este reconfortant să crezi într-un sens (oarecare) ca înţelesul unui destin personal şi să te laşi călăuzit de el, un asemenea sens nu necesită nici un efort suplimentar de ratiune ori simţire, aşa cum afirmă I. D. Yalom: „Fiinţele omeneşti sunt foarte liniştite atunci când cred în existenţa unor tipare supraordonate şi coerente pentru viaţă şi că fiecare individ are un anumit rol de jucat în acel plan. Individului nu numai că i se oferă un scop şi un rol, dar şi un set de linii directoare pentru propria viaţă.”(pag. 493) Dar viaţa trebuie să aibă un scop, un ţel, altfel totul s-ar reduce la absurd, căci este ca şi cum am privi în urma noastră asemenea lui Sisif, personajul lui Albert Camus din Mitul lui Sisif, şi am realiza că lucrurile nu au nici o importanţă în ele, le facem pentru că trebuie făcute de unde izvorăşte un nihilism valoric. Într-o lume a nihilismului absolut nici un obiect (lucru ori fenomen) nu ar mai fi generator de tensiune existenţială, vitală, precum entuziasmul, plăcerea, speranţa, dorinţa, voinţa etc.

«Un sens autentic ca scop final apare abia atunci când individul se dezleagă de trecut, pentru că înţelege că vechile obiceiuri de a face lucrurile nu duc neapărat spre progres, dar mai ales atunci când e dispus să-şi înfrunte disperararea, când trece dincolo de limitele acceptării credinţei general umane de încredere oarbă în clerici şi-n ceea ce propovăduiesc ei, când are forţa de a vedea dincolo de tradiţiile şi cutumele milenare ale orânduirii, când încercat de neputinţă dar dispus la o nouă provocare a destinului urmează faimoasa proclamaţie existenţialistă: „Viaţa omenească începe de partea cealaltă a disperării”.( I. D. Yalom – pag. 497) Numai pus în faţa inefabilului omul descoperă un sens al vieţii, de fapt în punctul acela nici nu prea mai are de ales: fie se acceptă pe sine şi încearcă prin găsirea creativă şi constructivă a alternativelor să dea un sens vieţii sale, fie se împotriveşte sorţii nemiloase prin singurul mod care i-a mai rămas la îndemână şi anume acela de a curma totul tragic.»

1.3 Omul – sistem biologic şi psihologic sau soma, psyche şi pneuma.

Omul ca fiinţă biologică are două tendinţe fundamentale paradoxale asemenea oricărui alt sistem biologic:

De a se dezvolta mereu, de a deveni mereu altceva: mai bun, mai mare, mai puternic.
De a rămâne constant acelaşi, de a se conserva, de a preserva viaţa, fără a suferi expandări periculoase care să fragilizeze sistemul devenit astfel instabil şi în consecinţă mai vulnerabil în faţa condiţiilor ostile ale mediului.

De aici şi problematica inerentă a regresiei şi a transcendenţei ca o răsfrângere a biologicului în psihismul uman: omul vrea să devină mereu un altul (nu are un răspuns întotdeauna la întrebările ce sau cum, poate doar intui răspunsul la aceste întrebări şi astfel să recurgă la instrumentele creativităţii cercetare, imaginaţie, inovaţie), dar pe de altă parte o altă forţă interioară îi transmite mesaje de genul: „rămâi acelaşi”, contradictorii cu primele atitudini existenţiale care îi induc persoanei o stare generală de confuzie, pentru că forma actuală pe care individul vizat o cunoaşte este singura configuraţie stabilă pe care o ştie pentru a-şi păstra integritatea şi seninătatea morală, astfel încât să supravieţuiască şi să conserve specia, ori a deveni un altul (un sistem nou a cărui date de existenţă şi manifestare sunt necunoscute) poate însemna asumarea unui risc mult prea mare, acela de a fi ameninţat cu însăşi dispariţia ca entitate biologică prin gradul de vulnerabilitate ridicat în procesul transformării, schimbările suferite lăsându-l expus la diferitele ameninţări ale mediului. Perioada cea mai vulnerabilă a copilului este primul an de viaţă în care au loc o serie de transformări cu acumularea unor achiziţii importante în câştigarea independenţei (copilul la sfârşitul primului an de viaţă ştie să mestece, să înghită, să meargă), urmată mai târziu de o etapă la fel de nefastă, adolescenţa ca proces de rafinare şi împlinire a identităţii personale.

Între biologic şi psihologic există o complementaritate cu scop de dezvoltare a aptitudinilor mecano – fizice ale corpului şi de maturizare a minţii, acest conflict e presărat cu mici victorii a unui sistem asupra celuilalt, victorii care se numesc independenţă şi auto-actualizare. Biologicul se prezervă ca entitate vitală, suflu al vieţii, omul câştigându-şi independenţa (materială), în consecinţă psihologicul se dezvoltă, se extinde, transcende ca unitate de înmagazinare şi interpretare a informaţiilor, ca o conştiinţă a cunoaşterii unde cunoaştere înseamnă explorare, cercetare, imaginaţie, ingeniozitate, inovaţie, deci proprietatea de auto-actualizare.

„Că vrem sau că nu vrem, viaţa este într-o perpetuă schimbare. Această schimbare este, în acelaşi timp, distrugere şi dezvoltare, o evoluţie de la copil la adult şi de la adult la înţelept. Ego-ul se dezvoltă, înfloreşte şi se estompează. Demnitatea umană este aceea care îi impune să nu rămână un copil pretenţios, frustrat, revendicativ, ci de a se transforma într-un adult a cărui natură este aceea de a da şi nu numai aceea de a primi.”(Arnaud Desjardins- Lumea modernă şi vechea înţelepciune, Bucureşti, ed. Herald 2011, pag. 133)

Putem spune cu desăvârşire că trupul implică sufletul, iar sufletul explică trupul, cu alte cuvinte procesul combinatoric – simbiotic – al celor două sisteme duce la tendinţe de influenţare reciprocă cu efecte psiho – somatice, s-a dovedit clar în diverse cercetări de ordin medical că atunci când problemele de tip raţional-emotiv generează conflicte interioare ele automat declanşează apariţia unor boli psihogene. Aşadar nu este nici o îndoială că omul este parte a unui lanţ trofic ca evoluţie a speciilor, un bio-sistem în continuă transformare bazat pe condiţiile celor două aspecte enumerate mai sus, doar că tendinţele psiho-somatice pot fi atât negative (distructive) cât şi pozitive (constructive) în plan personal, referindu-ne la calitatea lor, de unde concluzionăm că puterea de transcendere este proprietatea omului de a vedea şi de a trece dincolo de obstacolul obliteratoriu al convenţionalului, al fricii existenţiale de eşec, ratare, dezastru din cauza sustragerii de la cutumele impuse de societatea vremii sale.

Omul poate fi înţeles în plan biologic ca un sistem ce face parte dintr-un ecosistem– societatea, şi asemenea oricărei relaţii dintre un ecosistem integrator şi sistemul integrant, primul verifică contacte de presiune permanente pentru a testa validitatea celui din urmă, orice slăbiciune a sistemului va duce în cele din urmă la pierea sa în dinamica ecosistemului. Plus că odată cu înmulţirea elementelor (alte sisteme) ce compun Eco-sistemul, sistemul vizat va avea o libertate de desfăşurare (expansiune) mult mai mică, ce va duce la resurse mai puţine şi mai de slabă calitate şi implicit o dezvoltare precară a sa, un grad de uniformizare mai ridicat prin multiplicarea elementelor originale – prototipale ce se regăsesc în natură (Univers), un schimb mai frecvent de informaţii şi energie odată cu popularea arealului personal aşadar vorbim în acest caz de uzură inutilă (principiul fricţiunii). Într-o lume a forţelor de constrângere enumerate mai sus e mai dificil să realizezi şi să înţelegi veridicitatea unui sens al vieţii. Precum A. Maslow, teoretician al actualizării de sine propune o moralitate evoluţionistă, afirma că individul posedă o ierarhie de motive înăscute (motivele fundamentale ale supravieţuirii sunt cele fiziologice) când acestea sunt satisfăcute, individul se îndreaptă spre satisfacerea unora mai înalte (siguranţa, dragostea, apartenenţa, identitatea, preţuirea de sine), dar fără a depăşi pragul de bază – biologic fundamental- omul nu va putea să se ridice din negura conştiinţei primare.

Dacă luăm în considerare existenţa a două sisteme care funcţionează atât independent cât şi în relaţie de schimb (soma şi psyche), nu putem să omitem veriga care face legătura între cele două entităţi, una biologică, cealaltă procesuală, şi anume pneuma. „Pneuma” poate fi înţeleasă ca mecanismul de alimentare, regenerare, automatizare, combustie şi asimilare a fiinţei umane. Pneuma este locul unde se produce schimbul dintre sistem şi ecosistem, oxigenul prin arderi conferă vitalitate, reactivitate, hrana prin digestie conferă putere, forţă, apa prin asimilare conferă vigoare, supleţe, trăind totuşi într-o lume materială nu putem ignora totuşi că fără „a consuma” un sistem nu poate exista, şi fără a beneficia de mijlocul unei maşinării ingenioase un sistem nu-şi poate procura resursele de existenţă. Putem spune că pneuma este interfaţa de schimb energetic dintre sistem şi ecosistem(„În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se trasformă.” Antoine-Laurent Lavoisier”). De buna ei funcţionare ţine mersul întregului angrenaj, dar solicitările intense, comenzile eronate, uzura ineficientă, neglijenţa în exploatare, conduc la distrugerea ei iremediabilă, probleme care implicit îşi găsesc un răspuns imediat în sfera bio-psihologică.

Şi în acest univers presant, al condiţionăriilor dintre cele mai fireşti – ecologice – sau nefireşti – produse artificial -, unde îşi mai regăseşte omul locul? Unde este omul la el ACASĂ? Când se simte omul la el? Întotdeauna acolo unde este unit cu ceva. Artizanul este la el în momentul în care îşi ia unealta în mână. Pictorul este la el în clipa în care îşi ia pensula în mână. Artistul este la el când îşi ia vioara în mâini. Omul se regăseşte la el acolo unde se bucură de o unitate perfectă cu ceva care face parte din sine însuşi…. Iar în sfera psihoterapiei, acelaşi autor precizezază: „Trebuie văzut cum are grijă artizanul de uneltele sale, artistul de instrumentul său, ţăranul de secera sa”.- (K. G. Durckheim- Centrul fiinţei, ed. Herald, Bucureşti 2011, pag. 93) Omul intră în legătură cu Universul său prin intermediul uneltelor de care dispune: raţiune, emoţie, creativitate, trebuie însă să se îngrijească de ele, să le acorde o minimă atenţie.

1.4 Conflictul dintre interesul propriu şi interesul general

Bordieu, făcut cunoscut de noi de M.D. Gheorghiu, scria în 1977:

„Nu cumpăr un ziar, ci un principiu generator de priză de conştiinţă, definit printr-o oarecare poziţie distinctivă într-un câmp de principii generatoare instituţionalizate. Câmpul este aici un loc public deschis, unde fiecare priveşte (citeşte) ce face celălalt… un câmp de forţe şi de luptă (câmp de bătaie) „în care se confruntă diferite producţii culturale şi se instituie „o regulă a jocului”…. (Psihologia câmpului social – Reprezentări sociale – Adrian Neculau, ed. Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti 1995).

Reprezentarea socială poate fi – în acelaşi timp- semnul unui obiect, dar şi o imagine, uneori ruptă de imediat, având caracter mistic. Orice sens este reprezentat printr-o figură, iar fiecărei figuri îi aparţine un sens. Participarea la viaţa socială a unor instituţii, organizaţii, grupuri formează individului o imagine (uneori „fantasmatică”) despre această „lume”, dă naştere unei organizări structurate tematic şi alimentate de energia impulsională a persoanei. (Psihologia câmpului social – Reprezentări sociale – Adrian Neculau, ed. Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti 1995).Ceea ce nu ne poate duce cu gândul decât la dictonul etern care spune că: există o diferenţă ireductibilă între lume şi experienţa noastră despre ea.

„Ceea ce este cunoscut drept parţialitate (părtinire, bias) cognitivă, distorsiune subiectivă, tendinţă afectivă, există neîndoielnic, aşa cum suntem conştienţi cu toţii, numai că ele sunt astfel doar în legătură cu un model, cu reguli, considerate drept normă comună……. Observaţia comună potrivit căreia suntem conştienţi de câteva dintre cele mai evidente lucruri, că nu reuşim să vedem ceea ce se află chiar înaintea ochilor noştri. E ca şi cum văzul sau percepţia ne-ar fi ceţoase, astfel încât o clasă de persoane date, fie din cauza vârstei – de exemplu cel bătrân pentru cel tânăr şi invers – fie din cauza rasei – negrii pentru albi etc. devine invizibilă în timp ce în realitate, ne „ privesc drept în faţă”. Iată cum un talentat scriitor de culoare descrie fenomenul: (Serge Moscovici – Fenomenul reprezentărilor sociale- citat de Adrian Neculau 1995, pag. 2)

„Sunt un om invizibil. Nu, nu sunt nici dintre spiriduşii care l-au obsedat pe Edgar Allan Poe şi nici nu sunt vreuna dintre ectoplasmele gen Hollywood. Sunt o persoană reală, în carne şi oase, fibre şi lichide şi, s-ar putea spune, am şi ceva minte. Sunt invizibil, cred eu, din simplul motiv că oamenii refuză să mă vadă. E ca şi cum aş fi încercuit de oglinzi strâmbe, deformante, aşa cum vezi de obicei pe la bâlciuri. Când oamenii se apropie, ei văd fie numai ceea ce mă înconjoară, fie se văd pe ei înşişi, fie proiecţiile imaginaţiei lor – într-adevăr, orice, mai puţin pe mine”. (Ellison, 1965, p. 7)

Discriminarea din motive neobiective sau gândirea prejudicioasă ca adecvare la norme sociale tacite oneroase este cea care generează presupoziţii dăunătoare la adresa stimei interpersonale, indivizii şi grupurile sunt mereu şi complet sub guvernarea unei ideologii guvernante. (Serge Moscovici – Fenomenul reprezentărilor sociale- citat de Adrian Neculau 1995, pag. 17) Şi de ce nu ar fi aşa, ştiut fiind faptul că în planul operaţional al percepţiilor lucrăm cu imagini simbolice, prototipuri sau mai nou imagini iconice deci un meta-model, de ce acestea nu ar fi organizate într-o meta-structură manifestată în sfera cotidianului existenţial sub forma stereotipului, a scenariului de parcurs (aşa-zis) logic al unei persoane sau fenomen social, a falsei intuiţii bazată pe fricile sociale faţă de anumite grupuri de persoane, fenomene ori lucruri bizare.

Un recrutor de resurse umane, ăn urma analizei superficiale a activitatăţii unei persoane ar putea prezice încotro se îndreaptă profesional, dar oare nu cade el în capcana prezumpţiilor psihologizante, unde atribuim unui anumit stimul un anumit răspuns şi unei anume cauze un efect corespunzător, ori omul este prin natura sa un sistem generator a unei grile de alegeri care cuprinde opţiuni multiple şi complexe din care poate să aleagă oricare în schimbul alteia. Un om pentru un head-hunter înseamnă personalitate, aptitudini şi interese profesionale. Aici intervine creativitatea, detaşarea de sine, conştientizarea poziţiei constructive de viaţă prin adoptarea atitudinilor prosociale, asumarea riscurilor pentru opţiunile asupra cărora s-a decis, compunerea unei game cât mai largi de variante, implicarea motivaţiei intrinseci, perseverenţa în ciuda oricăror obstacole, deschiderea la nou şi simţul empatic înţeles ca învăţarea din greşelile altora. În lipsa creării unui sens autentic al vieţii nu ne rămâne decât sensul convenţional, dictat de societate, care nu aduce satisfacţii, doar frustrări, angoase, nevroze. Din acest punct de vedere, pentru a continua ideea începută în acest paragraf, depresia şomajului poate fi înţeleasă nu ca imposibilitatea societăţii de a oferi un loc de muncă dezocupatului împingându-l astfel spre marginea disperării, dar neputinţa individului de a se orienta spre şi de a dezvolta acea activitate care să i se potrivească şi să-i aducă beneficii atât de ordin material cât şi spiritual.

Conflictul care există cel mai adesea la ora actuală între individ şi societate se duce în planul profesional şi al realizării materiale, al sclaviei moderne în care omul e înrobit prin metode sublime. Astăzi este mai vehiculată ca oricând sintagma conversiei profesionale, a cursurilor de calificare, recalificare, societatea se pare că nu mai are nevoie de specialişti, de bresle meşteşugăreşti unde munca era transmisă ca o artă din generaţie în generaţie, ca un venerat şi onorabil sens al existenţei. Într-un stat birocratic precum cel descris în ziua de azi în lume, cum poţi explica utilitatea absurdă a hărţogăriei infinite unui conţopist de clasă medie, ce roade culege el din munca pe care o prestează, care este produsul creaţiei sale? Munca sau ce a mai rămas din ea,… nu poate conferi potenţial creativ multora din formele de muncă de azi. (Yalom, pag 517)

1.5 Sensul vieţii între iluzia auto-determinării şi aluzia manipulării

„În zilele noastre, tot revendicându-se, cu mare tevatură, libertatea individuală, promiţând şi apelând la această libertate, societatea, în toate privinţele, menţine masa oamenilor într-o stare de supunere faţă de a avea, de dependenţă şi sugestie

„Ceea ce numim cultură, în zilele noastre, este capul pllin şi nu capul bine făcut, aşa cum recomanda Rabelais. A poseda cât mai multe noţiuni posibile asupra celui mai mare număr posibil de subiecte nu are nimic de-a face cu o cunoaştere veritabilă” .”(Arnaud Desjardins- Lumea modernă şi vechea înţelepciune, Bucureşti, ed. Herald 2011, pag. 19 şi 92)

«Bulversarea individului prin multitudinea sau cascada de informaţii ce intră în casele noastre, prin intermediul televiziorului mai ales dar şi a altor canale media (internet, radio, presă) are ca scop tributar „puterii” să-l muncească pe subiectul în cauză, tocmai pentru a-i face aproape imposibilă misiunea de a-şi forma o părere proprie, „obiectivă”, înţeleaptă şi de a o căuta în altă parte: în confromism sau dictatură „socială”. »

Problema sensului vieţii se răsfrânge în plan material prin procesul în care persoana îşi asumă cunoştinţe, nu pentru a fi, nu pentru a-şi integra cunoştinţele şi în acest mod de a deveni cine se vrea a fi, ci pentru a avea, cât mai multă putere, câţi mai mulţi bani, cât mai mult prestigiu etc, deci este corupt însăşi fundamentul devenirii de sine. A fi prin a avea e o falsă atitudine de dezvoltare personală, acumulând informaţii de care nu ai neapărată nevoie (idioţii savanţi ai societăţii) sau folosind cunoştinţele care-ţi servesc în întreţinerea unui statut social în alt domeniu curricular al vieţii, nu poate decât să corupă rolul persoanei pe scena vieţii, fie identificându-se mai degrabă cu funcţia pe care o ocupă în societate decât cu sinele personal, fie creând o stare de confuzie care comută atenţia de la problemele adevărate ale vieţii. Aici amintim de acele plăcuţe de pe uşile de la intrarea în locuinţe pe care scrie: Fam. Ing. Ionescu Ghe. O alegere autentică a profesiei ar trebui să facă distincţia între cel de acasă şi cel de la serviciu: un psiholog va fi în mică măsură un psiholog şi în sânul familiei sale, la urma urmei este nociv pentru el şi claustrofobic pentru ceilalţi să urmărească implicaţiile emoţional-raţionale ale acţiunilor celor dragi în întreprinderile pe care le desfăşoară, psihologul în cauză ar cădea în aceeaşi cursă psihologizantă de care aminteam mai devreme, nu toate demersurile umane au un scop bine conturat (putem vorbi de scopuri difuze sau multiple) şi nu toate scopurile pot fi intuite logic ( o dorinţă personală este un motiv intrinsec care are mai puţin a face cu raţiunea), plus că s-ar naşte un alt duşman de temut şi anume acela al conţinutului magic, al profeţeiei auto-împlinite („s-a întâmplat cum am zis eu!”) sau efectul „aha-psihologiei” cum o denumea Alfred Adler în cartea sa „Sensul vieţii” (ed Iri, Bucureşti 1995), plus că un inginer care se vrea inginer şi acasă, pleacă din start de la premise greşite în relaţia cu cei dragi.

„Fiecare se străduieşte să aibă cât mai mult: mai multe cunoştinţe, mai mult prestigiu, mai mulţi bani – sau mai multe compensări pentru lipsurile lor inconştiente. Multe cariere strălucite nu sunt altceva decât expresia unei nevroze, a unei toatale absenţe a veritabilei cunoaşteri de sine” .”(Arnaud Desjardins- Lumea modernă şi vechea înţelepciune, Bucureşti, ed. Herald 2011, pag. 27)

„În anii în care mi-am trăit viaţa, inclusiv viaţa de familie, cu orientalii din toate mediile, am ajuns să resimt din ce în ce mai puternic cât de mult sunt condamnaţi la egoism occidentalii secolului al XX-lea, care sunt supuşi tiranicei şi nemiloasei legi a averii. Aceasta nu este greşeala persoanei în particular. Toată lumea este în acelaşi timp, atât victimă cât şi complice.

O ”propagandă”, o „intoxicare”, folosind termeni la modă, îi influenţează pe toţi bărbaţii, femeile, copiii, tinerii şi tinerele, pentru ca toţi aceştia să devină sclavi ai nevoii de a consuma indiferent ce: ştiri senzaţionale într-unul din ziare (pe internet), automobile care depăşesc o sută şaizeci de kilometri pe oră, cântece înlocuite fără încetare în parada topurilor, rochii depăşite complet din pricina schimbării modei în sezonul următor, amanţi şi amante, sloganuri politice, idei noi, adevăruri a căror vogă durează cât durează trandafirii. Aici întâlnim adevărata subversiune.

În mod conştient am căutat să folosesc termenul „intoxicare”. Într-o societate a averii, esenţialul existenţei unui bărbat, sau al unei femei se reduce la o formă sau alta de intoxicare, altfel zis, a nevoii imperioase de ceva inutil. Într-o ultimă analiză, acest ceva este întotdeuna o agitaţie interioară: un gând, o emanaţie, o senazţie.”

Odată obiceiul acceptat, orice lipsă este percepută ca o suferinţă. Faptul este evident şi nimeni nu îl neagă, dacă vorbim de stupefiante pentru un drogat, tutun pentru un fumător înrăit şi băutură pentru un alcoolic. Obişnuinţa cu toate celelalte pretinse necesităţi (care, de fapt, sunt imitaţii) este mai subtilă, dar nu mai puţin înrobitoare.

În lumea modernă se exercită tot felul de influenţe sau de sugestii asupra copiilor, adolescenţilor, sau pretinşilor adulţi, pentru a crea în ei nevoi senzuale, emoţionale, intelectuale, pe care aceştia sunt obligaţi să le satisfacă fără să ţină seama de mecanismele implacabile cărora ei le sunt supuşi” .”(Arnaud Desjardins- Lumea modernă şi vechea înţelepciune, Bucureşti, ed. Herald 2011, pag. 40-41-42)

„Grupuri precum familia, Biserica, şcoala, industria, armata, anumite partide politice fac totul ca să menţină controlul social ca forţă dominantă. În aceste grupuri, exigenţa de continuitate, necesitatea de a transmite practici şi valori, nevoia de a prezerva relaţiile ierarhice duc la o supraveghere constantă a comportamentului individual şi la o vigilenţă nu mai puţin constantă pentru prevenirea sau eliminarea devianţei când aceasta intervine. Consensul, supunerea faţă de norme, suprimarea unor preferinţe personale puternice, nevoia de conducere şi de aprobare par să fie condiţiile prealabile necesare oricărei interacţiuni coordonate şi scutite de conflict…. Nu la fel se întâmplă în ştiinţă, artă, modă sau tehnologie. În aceste domenii, originalitatea, conflictul de opinii, căutarea de idei şi tehnici noi fac parte din valorile superioare şi cel mai bine recompensate.” (Serge Moscovici – Influenţă socială şi schimbare socială, ed. Polirom, Bucureşti 2011, pag 120)

1.6 Lipsa de sens sau vidul existenţial

„Cu cinci ani în urmă, a început să se întâmple cu mine ceva cât se poate de bizar:asupra mea au început să se abată clipe, iniţial de nedumerire, de stagnare a vieţii, de parcă n-aş mai fi ştiut cum să trăiesc, ce să fac (…) Aceste pauze de viaţă se exprimau întotdeuna prin întrebări similare: De ce? Ei bine, şi pe urmă?(…) dar tot mai des întrebările au început să se repete, tot mai insitent şi mai insistent pretindeau ele răspunsuri şi, ca nişte picături căzute mereu în unul şi acelaşi loc, întrebările acestea fără de răspuns s-au strâns într-o pată neagră.”(Lev Tolstoi – lucrarea sa „Spovedania”, adusă în lumină de I.D. Yalom – Psihoterapie exitenţială, ed. Trei, Bucureşti 2010 pag. 485)

Inidividul se simte cinic, lipsit de reacţie şi îşi pune sub semnul întrebării cele mai multe activităţi din viaţă. Unii se plâng de un vid şi de o nemulţumire vagă în momentul în care săptămâna încărcată se termină („nevroza de duminică”). Timpul liber îl face pe indiivid capabil să-şi dea seama de faptul că nu vrea să facă nimic. Frankl susţine că dilema omului modern e dată de faptul că instinctul nu-i spune ce trebuie să facă şi nici nu există o tradiţie care să-i spună ce se cade să facă. De asemena, individul nu ştie ce vrea. Două reacţii comportamentale comune la această criză a valorilor sunt conformitatea (a face ce fac alţii) şi supunerea la totalitarism (a face ce doresc alţii). ( I.D. Yalom – Psihoterapie exitenţială, ed. Trei, Bucureşti 2010 pag. 519-520)

Salvador Maddi citat de I.D. Yalom sugerează că o bună parte din psihopatologia de azi emană din sentimentul unei lipse de sens, el descrie trei forme de „boală existenţială” (după cum numeşte el lipsa de sens omniprezentă): cruciadismul ( sau aventurismul este caracterizat de o înclinaţie puternică de a căuta şi a te dedica unor cauze dramatice şi importante) nihilismul (o înclinaţie activă şi permanentă de a discredita activităţile pe care ceilalţi le cred înzestrate cu sens) şi vegetarea (individul nu mai caută compulsiv un scop în varii angajamente; de asemenea, el nu se mai năpusteşte la sensurile îmbrăţişate de alţii, se cufundă într-o profundă stare de lipsă de sens şi apatie).

De ce să munceşti toată viaţa, până la urmă, tot mori? De ce să-ţi petreci jumătate de viaţă la şcoală? De ce să te căsătoreşti? De ce să-ţi întemeiezi o familie? De ce să ai parte de lipsuri? Nu sunt oare toate valorile arbitrare şi toate scopurile iluzorii? Iată întrebări la care nici religia (teismul), nici cultura (opera) şi nici societatea (tradiţii) nu ne mai pot oferi răspunsuri odată ajunşi în acest punct, dar şi nihilismul poate fi benefic pentru că te impulsionează să cauţi răspunsuri dincolo de cele evidente, astfel că şi nihilismul poate fi autentic în forma asceţilor, sihaştrilor şi a profeţilor care se leapăda de tot ce e lumesc şi caută mântuirea în spiritualitate.

„Abundă exemplele în care indivizii care-şi caută un sens în poziţia socială, prestigiu, posesiuni materiale sau putere sunt brusc forţaţi să se întrebe cu privire la valoarea acestor scopuri în viaţă.” ). ( I.D. Yalom – Psihoterapie exitenţială, ed. Trei, Bucureşti 2010 pag. 522)

„Folosirea la întâmplare şi fără nici o noimă a cuvântului „fericire” relevă aceeaşi alienare a persoanei în profitul sistemului. Posesia nu are limite. Fericirea care se bazează pe posesie este, prin urmare, amânată pentru a doua zi. Sugestiile lumii moderne impun noţiunea unei fericiri standardizate, care îşi îndepărtează victimele de la o dezvoltare înfloritoare personală. Fiecare este convins că nu poate fi fericit decât achiziţionând bunuri de care nu are nevoie, deşi din experienţă ştie că acestea nu îi sunt într-adevăr necesare.”

„În creştinătatea modernă lucrurile se petrec invers, Biserica este aceea care, la toate nivelurile, inclusiv la cel mai înalt, acela al Conciliului, face apel la „experţii” profani. În loc de a da lumină lumii, ea i-o solicită”.…. epocile normale de progres regulat şi fragmentar, precum cea pe care o traversăm astăzi, sunt trăite şi judecate pe moment ca nişte perioade de criză.” (Serge Moscovici – Influenţă socială şi schimbare socială, ed. Polirom, Bucureşti 2011, pag 121

Capitolul 2. Fericirea autentică sau Ancora ficţiunii ideale

în portul slăbiciunilor umane

2.1 Ce este fericirea?

Un sens autentic al vieţii se leagă inevitabil de bucurie, bucuria de a experimenta senzaţii noi, de a te dedica unui scop, unui ideal, bucuria de a fi împreună cu alţii, de a schimba păreri, de a face schimb de impresii, într-un cuvânt bucuria de a trăi!

“Nefericită e istoria fericirii! În urmă cu mai bine de două mii de ani, pe vremea când grecii dezbăteau problema “vieţii bune”, fericirea era o virtute civică pe care o cultivai toată viaţa. Astăzi, la ea pare să aibă dreptul oricine încă de la naştere: înghiţi o pastilă – te simţi fericit- , faci yoga- atingi extazul- , mergi la un consilier spiritual – îţi recapeţi respectul de sine-. Noi, cei care trăim aceste vremuri, am pierdut contactul cu tradiţiile străvechi şi pline de substanţă care vorbeau despre fericire, am pierdut capacitatea de a înţelege că aceste tradiţii erau, în esenţă, de natură morală. Rămânând surzi la înţelepciunea de veacuri, ne refuzăm neîntrerupt şansa de a găsi fericirea plină de sens. În ziua de azi ne mulţumim cu o fericire diluată, mult mai subţire, superficială: totul se reduce la a te bucura de plăcere şi la a evita durerea şi suferinţa. Pe drumul de la Platon la prozac, fericirea şi-a pierdut calitatea de scop nobil şi a devenit un drept pe care şi-l revendică oricine”. (Richard Schoch, “Secretele fericirii: ce putem învăţa din trei milenii de căutări”, Bucureşti, ed. Humanitas, 2008 pag. 1)

Este greu să oferim o definiţie concisă a fericirii, este o stare resimţită de fiecare în felul său original, nu poate fi măsurată între parametrii unui sistem valoric raportată la o unitate de referinţă – etalon -, asemenea frumuseţii, bucuriei, libertăţii, plăcerii, fericirea se sustrage unei definiţii precise pentru a o putea reproduce în condiţii sintetice, de laborator. Putem reproduce plăcerea, dar aceea este doar o mică parte a fericirii, care poate fi mai degrabă descrisă de stările de exaltare, pace, împlinire personală şi sclipire.

Fericirea poate fi descrisă ca:

a. bucuria sau emoţia sublimă a fericirii (exaltare, exuberanţă) ce poate fi resimţită ca o împlinire de sine, ca o răsplată, ca o recompensă în urma unui efort sau a unui sacrificiu, ca o dobândă a unei investiţii karmice, ca un câştig neaşteptat, ca o victorie (când suntem suporterii unei echipe de fotbal, credem în destinul ei glorios, investim în evoluţia ei karmică, când înscrie un gol echipei adverse resimţim o emoţie puternică; naşterea unui copil o resimţim ca o bucurie karmică a propăşirii şi renaşterii).

. b. extazul cu atributul ei – dezvoltarea personală, stare în care regăsim o detaşare nemărginită, apreciem fenomenul ca o dilatare a conştiinţei care se apropie de conştiinţa universală, o comuniune cu cosmicul, cu Universul; înţelgerea poziţiei noastre în ansamblul multidimensional al spaţiului şi timpului; proces descris de unii ca atragere în conştient a cât mai multor lucruri inconştiente, decodificarea mesajelor subliminale ale conştiinţei globale; descoperirea veritabilă de Dumnezeu, credinţa necondiţionată de factori concreţi, materiali, în lipsa oricăror dovezi palpabile, perceptibile; perceperea esenţei existenţiale şi înţelegerea a ceea ce înseamnă sursa ordinii Universale.

c. sclipirea sau ideea magnifică, geniul transpus în plan ştiinţific sub denumirea exlamaţiei “Evrika” descrie cel mai bine revelaţia ingenuă, cu corespondentul ei terapeutic “declick” ca experienţă revelatoare a depăşirii unui obstacol ( a unei regresii) prin metode inovatoare, găsirea unei motivaţii intrinseci individului prin creativitate de a accede la un nivel superior al existenţei şi implicit al conştiinţei;

d. pacea şi atributul ei fundamental – împlinirea de sine, regăsită în faţa frumuseţii copleşitoare, a peisajului magnific, , regăsirea sinelui în faţa măreţiei monumentale a creaţiei divine (contemplarea infinitului mării sau a oceanului, a culorilor pastelate ale frunzişului tomnatic), sau depăşirea pragurilor existenţiale cu rol de şunt pulsional, depăşirea acelor momente care ne redefinesc fiinţa care mai sunt denumite popular “momente de graţie” (fiorul primei iubiri, stângăcia primului sărut, căsătoria, naşterea primului copil, prima carte citită, promovarea bacalaureatului) Putem spune că în materie de experienţe, momentele de graţie sunt pentru suflet asemenea imaginii iconice cu care operează percepţia, pacea resimţită în urma unor asemenea momente, pe care o numim împlinire de sine, ne oferă atributele transcedentale ale Eu-lui: suntem mai buni, mai toleranţi, mai altruişti, mai instruiţi, mai înţelepţi.

Iată ipostazele fericirii absolute.

“Un experiment destul de actual asupra fericirii presupunea ca participanţii să poarte cu ei, 24 de ore pe zi, dispozitive cu acces la internet. Când sună alarma, participanţii – instruiţi în prealabil să răspundă la acest stimulent auditiv cu un automatism pavlovian – îşi întrerup pe loc orice activitate şi completează un sondaj on-line cu privire la starea lor de spirit din momentul respectiv. De partea cealaltă, în laboratorul fericirii, tehnicienii folosesc datele rezultate pentru a construi un grafic în care se vizualizează culmile şi depresiunile fericirii fiecărui participant pe o perioadă de timp. În cazul în care cobaii noştri încearcă să înşele sistemul – prin raportări false – există tomografii care confirmă sau nu declaraţiile lor…. Dacă e să dăm crezare statisticilor, este relativ uşor să devii fericit: ia-ţi o casă la zece minute distanţă, mers pe jos, de serviciul sigur şi plăcut pe care-l ai, găseşte un bar unde să bei cu prietenii, apoi mergi acasă şi fă sex. Iată secretul fericirii!” – spune autorul ironic la adresa societăţii de consum, în care fericirea rezidă doar în pulsiunea hedonistă, dar revine cu o ipoteză năucitoare:

Toate căile spre fericire au ca punct de plecare acelaşi loc: nefericrea. Ne trezim cu sentimentul că viaţa pe care o ducem este dezarticulată, deşi pare stabilă şi pusă la punct. Poate nu ştim cum trebuie să o reparăm, dar cu siguranţă suntem conştienţi de discrepanţa dintre traiul pe care-l ducem şi cel pe care ni l-am imaginat. Seamănă tocmai cu o ceartă între îndrăgostiţi, dar de astă dată între tine şi viaţa ta…. Într-un sens mai larg, tot consumerismul nu este altceva decât dorinţa de a umple un gol din viaţa noastră…. Întrebarea care-i macină pe oameni- Cum anume dau sens vieţii mele- este una eternă! Aceasta este întrebarea supremă a umanităţii, iar fondul ei conţine un adevăr general valabil şi pentru căutarea fericirii: acela că insatisfacţia pe care o resimţim faţă de vieţile noastre este o fază necesară – cea dintâi- pe drumul spre fericire. (Richard Schoch, “Secretele fericirii: ce putem învăţa din trei milenii de căutări”, Bucureşti, ed. Humanitas, 2008 pag. 10 şi 29) Să fie oare adevărat?

În continuare autorul ne prezintă diversele interpretări ale fericirii pe care Omul în căutarea sa milenară a pretins ca fiind adevărata fericire, interpretări pe care le vom descrie şi noi succint:

2.1.1 Utilitarismul şi Formula fericirii

În secolul al XVIII-lea, filozoful în drept englez Jeremy Bentham îşi dezvăluia teoria hiperrelaţională despre fericire şi plăcere într-o lucrare monumentală de jurisprudenţă. Bentham denumea aproape sumbru principiul plăcerii utilitate, însemnând prin aceasta: beneficiu, avantaje, plăcere, bine sau fericire. Teoria utilitaristă îşi exercită puternic atracţia în continuare: ea explică fericirea într-un mod clar, logic şi cuprinzător, mai exact o acţiune este corectă dacă produce rezultatul cel mai bun, dacă acel rezultat “sporeşte fericirea comunităţii”. Un lucru aproape imposibil, pentru că ne va pune în situaţia de a sacrifica plăcerea noastră imediată pentru a asigura o fericre mai mare prietenilor şi semenilor noştri.

Richard Scoch îl ironizează în continuare pe J. Bentham afirmând că registrul lui Bentham cuprinde: bogăţia, puterea şi îndemânarea, în timp ce lipsurile, duşmănia şi neîndemânarea sunt considerate lipsuri majore. Aşadar fie că-ţi place să arunci la ţintă, să compui sonete sau să chinuieşti animale nici una dintre aceste plăceri nu este intrinsec superioară celeilalte. (după Richard Schoch, “Secretele fericirii: ce putem învăţa din trei milenii de căutări”, Bucureşti, ed. Humanitas, 2008)

Schoch ne prezintă şi “calculul fericistic” al lui Bentham: “Plăcere minus suferinţă egal fericire”. Dar lucrurile sunt destul de complicate pentru că avem nevoie să cunoaştem câte ceva despre ele: atributele lor, condiţiile în care se produc şi felul în care se influenţează reciproc. Aşadar avem următaorele atribute:

INTENSITATE
DURATĂ
CERTITUDINE
AFINITATE
PRODUCTIVITATE
PURITATE
MĂSURĂ

Intensitatea (I) şi Durata (D) sunt proprietăţile de bază ale tuturor plăcerilor şi durerilor: o anumită forţă (intensitatea) exercitată într-un anumit timp (durata).

Certitudinea (C) este probabilitatea de a se întâmplă a unui proces, fenomen, acţiune deliberată.

Afinitatea (A) este apropierea în timp a acţiunii ce se va petrece într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. De exemplu, cu cât eşti mai sigur că vei fi avansat, cu atât mai multă plăcere vei încerca gândindu-te la acest aspect; iar pe măsură ce se apropie data avansării, eşti din ce în ce mai emoţionat.

Productivitatea (P1) se referă la probabilitatea ca o anumită senzaţie să se repete: plăcerea respectivă va aduce după sine şi mai multă plăcere; ex. Avansarea şi implicit mărirea de salariu va aduce după sine şi prosperitatea personală şi a familiei.

Puritatea (P2) se referă la posibilitatea ca o anume senzaţie să nu fie urmată de opusul ei, ci să rămână “pură” în esenţa ei; entuziasmul faţă de noutatea unui autovehicul (gadget) este direct proporţional cu preţul său, dar şi plăcerea produsă de el scade dramatic, exponenţial cu preţul, odată ce ne-am obişnuit cu el.

Măsura (M) sau Câmpul se referă la cât de mult îi afectează pe ceilalţi plăcerile sau suferinţele noastre. Plăcerea sau suferinţa se extinde şi asupra celorlalţi, ca efectul de undă al valurilor într-un lac: este cazul părinţilor care se mândresc cu realizările copilului sau care suferă de copilul bolnav. Măsura se poate exprima şi ca un coeficient sub forma raportului dintre numărul celor care acţiunea individului le provoacă plăcere (care apreciază rodul muncii noastre) şi numărul total al participanţilor direcţi sau indirecţi la acţiunea în cauză (care au luat cunoştinţă de rodul muncii noastre), sub forma aritmetică n/Nt. Măsura poate fi tradusă ca fiind coeficientul de fericire dobândită social: empatie, altruism, solidaritate.

Din datele de mai sus putem foarte bine extrage o formulă a fericirii cât mai abstractă posibil, sub formă aritmetică, care de fapt evidenţiază gradul de plăcere pe care-l regăseşte un individ într-o acţiune dată.

Fig. 1.2

Aşadar putem spune că fericirea sau plăcerea hedonistă poate fi interpretată ca produsul dintre Intesnitate (I) şi Durată (D) înmulţit cu raportul dintre suma Certitudinii ( C) şi Productivităţii (P1) supra suma dintre Afinitate (A) şi Puritate (P2), totul înmulţit cu coeficientul de măsură explicat mai sus.

Produsul dintre intensitate şi durată ne oferă coeficientul cantitativ al plăcerii sau al emoţiei plăcute produse de un eveniment fericit. Certitudinea şi afinitatea sunt două atribute care se raportează unul la cealălalt (cu cât certitudinea este mai mare cu atât afinitatea este mai mare, deci raportul dintre certitudine şi afinitate ne dezvăluie coeficientul sau gradul în care un eveniment este posibil sau realizabil ori nu, coficientul de potenţialitate); puritatea şi productivitatea sunt două atribute invers proporţionale pentru că o acţiune este cu atât mai pură cu cât expresia ei în timp este mai rară, deci are o productivitate mai scăzută, raportul dintre productivitate şi puritatea emoţiei ne oferă coeficientul de calitate.

Certitudinea ţine mai mult de sfera personală, individul canalizându-şi forţele (credinţa) pentru realizarea evenimentului dorit sau altfel spus va căuta fericirea cu mai mult sau mai puţin entuziasm, pe când afinitatea ţine mai mult de sfera socială, de mediu, de circumstanţele care pot produce efectul dorit, deci aici putem vorbi de speranţă. Certitudinea putem afirma că reprezintă o motivaţie intrinsecă individului, iar afinitatea una extrinsecă, certitudinea ca şi credinţă a individului de posibilă realizare a unui eveniment favorabil poate rămâne valabilă atât timp cât afinitatea este validă, atât timp cât mediul transmite un mesaj pozitiv că circumstanţele permit (sunt propice) producerii evenimentului. Cele două atribute ţin de actul voliţional al individului dar şi de resursele mediului, iar procesul ce se desfăşoară intrinsec este ca un raport parte la întreg, când valoarea raportului este aproape de 0 absolut entuziasmul este mic, iar când valoarea este negativă tot fundamentul voliţional se prăbuşeşte.

Pe scurt, Bentham enunţă întrebările care trebuie puse pentru a determina valoarea oricărei plăceri sau suferinţe, care se vor evalua pe o scară de la 1 la 10 pentru a efectua un exerciţiu demonstrativ:

Cât de puternică este? (intensitatea , de exemplu= 7)
Va avea ca rezultat ceva similar? ( productivitatea, ex. = 8)
Cât timp va dura? (durata, ex. = 6)
Nu va avea ca rezultat opusul său? (puritatea ex.= 9)
Care este probabilitatea de a se produce? (certitudinea ex. = 5)
Cât de repede se va produce? (afinitatea ex.= 3)
Cât de mult îi afectează pe ceilalţi, dar mai ales pe câţi din totalul celor implicaţi? ( măsura ex.= 4/6 )

Să luăm ca exemplu Bacalaureatul din poziţia unui elev în clasa a XI- a, dealtfel examenul de Bacalaureat este un pas important în viaţa oricărui adolescent, resimţit ca o emoţie puternică deopotrivă, dar şi ca factor de stres. Să spunem că intensitatea momentului este resimţită în medie pe scala 1- 10, la o valoare de 7 (mai are un an până la marele eveniment) şi bineînţeles că acest pas va avea ca rezultat ceva similar şi anume intrarea la facultate, o emoţie aproape la fel de puternică pentru că implică asumarea unor noi riscuri constructive deci putem nota productivitatea cu nota 8, durata în cazul acesta este o stare paradoxală pentru că elevul speră că va scăpa repede şi uşor de “chinul” examenelor dar ştie că-i va fi greu să se despartă de colegii de liceu, deci durata este egală cu 6. Puritatea este deasemenea mare pentru că pragul examenului final de liceu deschide perspective noi, frumoase, idealizate. Certitudinea poate fi din acest punct al clasei a XI-a una din două, de a se produce- aşa cum este previzibil sau de a nu se produce – datorită unor factori imprevizibili (accidente, complicaţii diverse), deci acordăm nota 5. Elevul doreşte ca timpul să zboare cât mai lent pentru a putea recupera materia lăsată în urmă deci o afinitate mică egală cu 3. Să spunem că sunt 6 membri care compun familia adolescentului nostru, părinţii se vor bucura de reuşita băiatului lor, la fel şi cele două surori mai mici, el se exclude din economia situaţiei ca element neutru, dar fratele cel mare îi va purta ranchiună (invidie) pentru că el nu a putut să treacă examenul de bacalaureat şi astfel nu poate împărtăşi bucuria fratelui mai mic deci un raport de măsură de 4 din 6.

Transpuse în formula de mai sus valorile vor avea ca rezultat un coeficient evaluat pe o scară de 1 la 100, un procent care va arăta în ce măsură un eveniment produce plăcere individului:

Fig. 2.2

Se poate deduce logic că cu cât intensitatea momentului şi durata vor fi mai mari, resimţite de individul în cauză, cu atât coeficientul de plăcere va fi mai mare, în ciuda insatisfacţiei pe care o provoacă celorlalţi, aşadar putem spune că plăcerea hedonistă ca fericire umană, este una mai aproape de un sentiment egoist decât altruist. Dar fericirea veritabilă, cea care poate conferi un sens autentic al vieţii, este mai mult decât o căutare hedonistă, prin suprimarea suferinţei şi urmărirea plăcerii, pentru că împlinirea personală pe lângă fericire, ţine şi de speranţă, credinţă, libertate, voinţă şi dorinţă, precum şi de reflecţia socială care stă la baza individului şi care poate fi numită datorie (morală, materială, karmică) ca interdependenţă, ca factor vectorial de socializare, ca muncă şi răsplată în cadrul comunităţii.

Să luăm de exemplu grădinăritul, o ocupaţie dealtfel onorabilă şi plină de satisfacţii şi beneficii dacă cultivatorul va şti să le culeagă. Cu cât sapă mai intens, se dedică mai mult lucrului, muncii şi cu cât zăboveşte mai mult asupra planului său pentru a pune în ordine toate detaliile privind structura grădinii sale (distribuirea plantelor, aranjarea pietrelor etc.) cu atât grădinarul va resimţi o satisfacţie mai mare la sfârşit. Cultivatorul îşi poate imagina încă de la început cum va arată grădina sa la final (motivaţia intrinsecă iniţială – o fericire îndepărtată) Munca istovitoare se pare că este generată de o tensiune care trebuie suprimată, un sistem pulsional, şi cu cât efortul pe care-l depune este mai mare se pare că şi intensitatea plăcerii va fi mai mare la sfârşit, vorbim de puritatea activităţii.

Certitudinea muncii sale va creşte treptat, mai întâi va zări primii colţi ivindu-se din pământ, apoi va putea vedea cum planta se dezvoltă, devine mai viguroasă, şi atunci vorbim de afinitate, în acest punct tensiunea care în final va genera fericirea creşte văzând cu ochii. Cu cât iarba va fi mai deasă, cu cât florile vor fi crescut în buchete mai bogate (productivitate) şi cu cât sentimentul de a le admira este mai satisfăcător pentru el şi pentru ceilalţi (măsura) cu atât gradul de fericire al cultivatorului va fi mai puternic. Cu cât vecinii şi musafirii îi vor admira mai mult grădina cu atât va creşte şi coeficientul de împlinire socială sau fericire socială, foarte benefic stimei personale de sine.

Durerea fizică, inconfortul, mâinile bătătorite, genunchii înţepeniţi, înţepăturile de albină, aspectul buruienilor şi mirosul pesticidelor sunt acţiuni neplăcute, dar care au rol de a crea tensiunea iniţială a certitudinii şi afinităţii, purităţii şi productivităţii, inconvenientele de mai sus sunt doar vectori de tensiune pe care-i putem folosi în mod constructiv (integrându-le), ele se transpun în emoţii pe măsură şi odată cu apariţia produsului final, al creaţiei noastre, al grădinii pline de flori. Durerea, inconfortul, inconvenienţa creează un potenţial de acţiune, o tensiune motivaţională din care rezultă o forţă vectorială.

VOINŢA ca forţă vectorială, poate fi pe de o parte o forţă orientată spre fericire sau spre suferinţă (reaua şi buna-credinţă), procesul voliţional sau liberul arbitru cu elementul său motivaţia incitantă iniţială sau implsul de început poate avea un sens negativ sau unul pozitiv în funcţie de sursa motivaţiei – distructivă („am avut numai de suferit, trebuie să mă răzbun”) sau constructivă („atât de mulţi oameni m-au ajutat, trebuie să ajut şi eu la rândul meu”).

„Acest demers va fi încununat de succes, atâta vreme cât ne concentrăm suficient. Când este explicată cu atâta precizie, fericirea pare realizabilă – un lucru pe care ni-l dorim cu toţii. Bentham a înţeles totuşi că, nu se poate ca fiecare dintre noi să-şi dedice atât de mult timp calculelor fericirii; nu am mai avea vreme să ne ocupăm de ceea ce ne-ar putea face fericiţi…. După cum el însuşi explica, adevăratul scop era unul legislativ: acela de a aloca fericirea în interiorul unei comunităţi în mod egal (un fel de Moş Crăciun care împarte jucării)… dar starea naturală nu este nici pe departe o binecuvântată Grădină a Edenului (n.p. atitudinea antiutopică), ci un haos care se poate transforma foarte rapid în „războiul tuturor împotriva tuturor” (bellum omnia omnes), întrucât fiecare va încerca să-şi satisfacă dorinţele împotriva celorlalţi. În aceste circumstanţe, nimeni nu poate fi fericit; de aceea renunţăm la drepturile noastre naturale, pentru a forma o societate condusă paşnic, în care şansele fiecăruia sunt considerabil sporite. Pentru o securitate mai mare, renunţăm la o părticică de libertate”. . (Richard Schoch, “Secretele fericirii: ce putem învăţa din trei milenii de căutări”, Bucureşti, ed. Humanitas, 2008, pag. 47) “Problemele majore le reprezintă viaţa şi proprietatea fiecărui cetăţean: nu poţi fi cericit dacă viaţa sau proprietatea îţi este în pericol.”

“În utilitarism găsim un model universal potrivit scopului pe care şi-l propune: toţi oamenii, indiferent de circumstanţe, pot aplica un tipar unic pentru a dtermina – şi chiar provoca- fericirea personală… dar Bentham nu ne oferă o bază raţională pentru a susţine că unele plăceri sunt vinovate, chiar şi când conştiinţa noastră ne spune acest lucru. Acesta este un lucru demn de reţinut în demersul nostru de căutare a fericirii: chiar dacă luăm plăcerea ca fiind definitorie şi fundamentală pentru o viaţă fericită, avem sentimentul că trebuie să ţinem cont şi de altceva, pe lângă plăcere. Plăcerea singură nu poate fi fundamentul unei vieţi împlinite.”

„Dar, dacă majoritatea se bucură de garanţia succesului, unii vor pierde cu siguranţă. Acceptăm această inegalitate a rezultatului pentru că jocul este corect: nimeni nu fură la start, nimeni nu are şanse mai mari decât ceilalţi (nu înşală, sau în regula jocului nu trişează) şi nimeni nu cunoaşte rezultatul dinainte. În acest fel, deşi nu garantează rezultate egale, ne pune la dispoziţie aceleaşi oportunităţi.” (Richard Schoch, “Secretele fericirii: ce putem învăţa din trei milenii de căutări”, Bucureşti, ed. Humanitas, 2008, pag. 48-49)

2.1.2 Porcii, nebunii şi calitatea vieţii

„Este în mare măsură în acord cu principiul utilităţii să recunoaştem faptul că unele plăceri sunt mai de dorit şi mai valoroase decât altele…. Plăcerile de bază – actul de a mânca, a bea, a defeca şi a face sex – presupun simple senzaţii fizice, sunt simţite de oameni şi animale. Mai mult decât atât, socotim că sunt inferioare aceste plăceri de bază deoarece sunt de scurtă durată şi nu necesită efort sau îndemânare din partea subiectului (nu este nevoie să înveţi plăcerea mâncatului pe cineva înfometat.) Spre deosebire de acestea, plăcerile cultivate sunt mai de lungă durată şi necesită efort şi pricepere ( cineva trebuie să ne înveţe cum să cântăm la pian o sonată de Beethoven). Cu cât o plăcere este mai rezervată spiritului uman, spune Mill, cu atât este mai înălţătoare şi cu atât trebuie cultivată mai mult.”

Istoricul Thomas Carlyle, contemporan cu Mill, a condamnat utilitarismul numindu-l o „filozofie de porc”, pe baza accentului pe care acesta îl pune pe plăcere, oamenii reducându-se la nivelul degradant al animalelor. Carlyle avertiza că, în cazul în care fericrea cuprinde doar gratificarea dorinţei, nici nu merită să o găseşti. Bălăcitul în noroi şi scurmatul cu râtul în troacă nu poate fi în nici un caz semnul bunăstării. Doar dacă eşti, bineînţeles, porc- atunci totul este perfect.”

Într-o memorabilă replică a lui Mill către Carlyle, acesta declară:

„este mai bine să fii un om nesatisfăcut decât un porc mulţumit; mai bine un Socrate nemulţumit decât un nebun mulţumit. Şi dacă nebunul sau porcul cred altceva, asta se întâmplă pentru că ei cunosc doar o parte a problemei. Ceilalţi, prin comparaţie cunosc ambele feţe.” John Stuart Mill (1806 – 1873)

Utilitarismul poate fi mai curând privit ca o relaţie unde motivaţia de a căuta plăcerea este privită drept cauză, iar satisfacţia ei este privită ca efect. Dar aceasta este doar o modalitate superficială de a trata un sentiment atât de complex precum fericirea, pentru că atunci am avea doar o relaţie a factorilor de conţinut ai fericirii (sau motivatori), factorii de context sau igienici – sunt pur şi simplu variabili prin imprevizibilitatea situaţilor, fie sunt pur subiectivi – totul raportându-se la trăirile interioare ale subiectului şi a experienţelor anterioare.

Mill îşi încadrează opera sub motto-ul imperativ al triumfului imaginaţiei asupra raţiunii. Raţiunea ne îngăduie să înţelegem structura lucrurilor, pentru că le descompune în părţi şi mai mici; iar imaginaţia le integrează şi ne dă posibilitatea să le surprindem înţelesul. Oamenii fericiţi sunt cei:

„care au minţile fixate asupra unui alt scop decât propria lor fericire; asupra fericirii altora, asupra progresului oemnirii, chiar asupra vreunei meserii sau îndeletniciri, urmate nu ca un mijloc, ci ca un scop ideal ele însele. Ţintind, astfel, la altceva, ei găsesc fericirea pe drum…. Fericirea necesită din partea noastră o aplecare pentru un simţ al onoarei, atracţia faţă de frumos şi căutarea ordinii. Scopul suprem al vieţii nu este acela de a face calcule aproximative asupra utilităţii, ci de a deveni o persoană mai bună…. am putea crede că ţine de epoca modernă acest concept, dar ideea este una dintre cele mai vechi şi dateatză tocmai de la Aristotel , care spunea că devenim fericiţi aşa cum un vlăstar devine copac.”

(Richard Schoch, “Secretele fericirii: ce putem învăţa din trei milenii de căutări”, Bucureşti, ed. Humanitas, 2008, pag. 52-53)

2.1.3 Cele patru principii ale fericirii

Spre deosebire de lumea antică, cei din zilele noastre se aşteaptă, cuprinşi de o oarecare lenevie, ca teoriile despre fericire să le ofere soluţii imediate pentru cele mai imposibile probleme. Epicur sublinia că a fi fericit înseamnă să subscrii la patru principii fundamentale:

Zeii există, dar nu în felul în care îi percepem noi.
Moartea nu e ceva de care trebuie să ne temem.
Plăcerea este cheia fericirii.
Tot ceea ce ne trebuie pentru a fi fericiţi este uşor de obţinut.

Atunci când ne frământăm că zeii ne vor pedepsi, nu reuşim decât să fim nefericiţi, căci libertatea omenirii constă în eliberarea de frica superstiţioasă de Dumnezeu. Chiar dacă moartea există peste tot în jurul nostru, frica de moarte este absurdă şi iraţională. Când ne este teamă de ceva, să nu ne îmbolnăvim spre exemplu, noi credem de fapt în consecinţele nefaste pe care le produce un astfel de eveniment, dar când vrem să ne bucurăm de sănătate sau de libertate, ne gândim la consecinţele benefice care decurg din această stare.

„Cum putem şti cu certitudine dacă o anumită acţiune ne face bine sau rău? Dacă nu avem această siguranţă, singura noastră şansă este să alegem la întâmplare, să învăţăm din experienţă şi să sperăm la cel mai bun rezultat posibil. Este însă o abordare ineficientă şi chiar periculoasă, întrucât nu avem niciodată garanţia că am luat decizia corectă. Trebuie să fim siguri, anticipa Epicur. Putem şti care acţiuni ne vor aduce fericirea şi care nu – dacă învăţăm să facem diferenţa între dorinţele necesare şi cele de prisos. Vom fi capabili să identificăm acele dorinţe care ne satisfac, să le ocolim pe celelalte sau să renunţăm la cele care nu ne trebuie… Epicur ne linişteşte afirmând că tot acest proces nu va fi complicat, pentru că există doar trei feluri de dorinţe:

Fireşti şi necesare (cele care ne uşurează suferinţa)
Fireşti, dar nenecesare (cele care ne uşurează suferinţa dar pot face rău)
Şi nefireşti, şi nenecesare (cele care nu uşurează suferinţa şi pot face rău)

(Richard Schoch, “Secretele fericirii: ce putem învăţa din trei milenii de căutări”, Bucureşti, ed. Humanitas, 2008, pag. 68-69).

2.1.4 Fericirea este uşor de obţinut

„Dacă tânjim după obiecte luxoase, ne va fi din ce în ce mai greu să ne satisfacem dorinţa. Nici un pantof nu va fi îndeajuns de stilat, nici o maşină nu va fi destul de rapidă, nici o vilă – îndeajuns de mare. Experienţa proprie ne învaţă acest lucru neîncetat: plăcerea produsă de orice lucru scade pe măsură ce ne obişnuim cu el. Există şi o denumire ştiinţifică delicioasă pentru acest fenomen: „adaptare hedonistă”. Dar secretul fericirii ar fi să ajungem la acea stare de împăcare în care nu am mai avea nevoie să ne satisfacem nici o plăcere, nu am mai simţi nevoia să ne împlinim nici o dorinţă. Este un secret uşor de descifrat. Căutăm plăcerea doar când suferim. Dacă nu am fi în suferinţă ( adică am fi cuprinşi de linişte), nu am mai căuta plăcerea. Când ne decidem asupra anumitor dorinţe – cutare lucru acum, cutare mai încolo, cutare niciodată – , nu judecăm în funcţie de dorinţa în sine, ci în funcţie de ce anume este bun în viaţa noastră.” (Richard Schoch, “Secretele fericirii: ce putem învăţa din trei milenii de căutări”, Bucureşti, ed. Humanitas, 2008)

2.1.5 Plăcerile vinovate

O faptă este morală dacă aduce mai multă plăcere decât suferinţă; la fel, este imorală dacă produce suferinţă, nu plăcere. Când facem judecăţi de valoare, nu trebuie să luăm în considerare nici fapta în sine (este corect să fac cutare lucru?), nici consecinţele ei asupra celorlalţi (dacă fac cutare lucru, ce se va întâmpla?), ci doar sentimentele pe care ni le provoacă (dacă fac acest lucru, mă voi simţi mai bine?). Fireşte că această judecată este una relativă, nicidecum absolută. Aceeaşi faptă, săvârşită de oameni diferiţi, sau de aceeaşi persoană, dar în condiţii diferite, poate fi deopotrivă morală (dacă procură plăcere) şi imorală (dacă provoacă suferinţă). În acest sistem închis, virtuatea – adică predispoziţia de a acţiona moral – funcţionează ca un mijloc pentru a obţine plăcere, nu ca un scop în sine.

Trebuie să înţelegem că noi, de fapt, nu ne dorim să avem ce mânca, ce bea şi unde ne adăposti (deşi asta simţim), ci vrem să nu ne fie foame, să nu ne fie sete, să nu ne fie frig. Devenim cu adevărat fericiţi nu în momentul când ne împlinim dorinţele, ci în momentul imediat următor – când ne dăm seama că nu mai vrem nimic.

2.1.6 Neutralitatea faţă de plăcere

Există multe feluri de a clasfica plăcerile (imediate, condiţionate, îndepărtate etc.) dar o clasificare de care ar trebui să ţinem seamă este cea în care ne raportăm la plăcere, ca la un lucru oarecare de care avem trebuinţă. Richard Schoch identifică două feluri de plăceri una cinetică şi alta statică, vom face referire la ele ca fiind de natură pozitivă prima şi neutră cea de-a doua, deşi Epicur identifică cele două plăceri ca fiind una cu sens pozitiv iar alta cu sens negativ.

Plăcerile pozitive sunt denumite cinetice pentru că au o legătură directă cu o activitate: a mânca, a bea, a asculta muzică, a face sex; iar plăcerile neutre sunt denumite şi statice pentru că nu implică nici un fel de activitate: nu mănânc dacă nu mi-e foame, nu beau dacă nu mi-e sete etc. Epicur susţine (apud. Schoch) superioritatea plăcerilor negative (neutre) pentru că le consideră totale şi complete. Pentru a fi cu adevărat fericiţi ar trebui să nu ne rezumăm la limitatele plăceri cinetice, urmare a satisfacerii unor dorinţe anume, şi să căutăm infinitele plăceri statice – absenţa suferinţei- ce vin din lipsa dorinţelor din viaţa noastră. Când fiecare dorinţă e împlinită, atunci orice durere va dispărea şi vom atinge limita extremă a tuturor plăcerilor. Plăcerile pozitive sunt inferioare pentru că sunt intrinsec parţiale şi incomplete: putem avea oricând haine şi mai elegante, mese şi mai savuroase, orgasme şi mai intense.

Plăcerile pot fi neutre doar dacă avem puterea de a ne detaşa de nevoia imperioasă de a ne suprima pornirile instinctuale prin trecerea lor în faza de sublimare a procesului de raţionalizare intelectiv-emotiv. Cu alte cuvinte, a face sex poate deveni o plăcere mai înălţătoare numai printr-un salt calitativ, prin integrarea procesului, prin conştientizarea mai profundă a actului iubirii, prin detaşare de sine şi încredinţarea sinelui personal celui iubit, şi nu printr-un salt cantitativ, un număr cât mai mare de relaţii cu un număr cât mai mare de persoane de sex opus. Se spune că saltul cantitativ duce la cel calitativ, dar aceasta se petrece în plan psihologic doar când individul ajunge la o saturaţie a nevoii, auto-declararea dependenţei, recunoaşterea vinei, conştientizarea forţei distructive în plan personal a unui gând obsesiv, care-şi face simţită prezenţa de obicei ca recurs la proba de foc a disperării – neputinţă, angoasă, slăbiciune, anxietate.

2.1.7 Formula fericirii sociale

Fs = Atmosfera de acasă + Contactul cu lumea + Credinţa în Dumnezeu

Fig. 3.2

„Cicero, filozof stoic, afirma: o viaţă fericită trebuie să aibă contact cu lumea, nu să fie separată de ea. Una dintre condiţiile fericirii este şi aceea că ne putem simţi acasă în lumea în care trăim, aşa cum este ea. .” (citat Richard Schoch, “Secretele fericirii: ce putem învăţa din trei milenii de căutări”, Bucureşti, ed. Humanitas, 2008)

Persoana este celula de bază a unui organism (îmţeles ca sistem funcţional), dar ca orice organism (societatea) şi cel mondial (lumea întreagă) este format din alte organe mai mici (culturi- societăţi organizate pe baza unor cutume), care la rândul lor se compun din sisteme mai mici cu roluri diferite (etnia, familia, echipa, grupul). Astfel că buna desfăşurarea a individului ca parte integrantă a unui sistem hipercomplex (multi-celular şi pluristratificat) duce la buna desfăşurare a societăţii în ansamblul ei, pentru ca întregul organism să funcţioneze în condiţii normale şi individul trebuie să funcţioneze la anumiţi parametrii de randament social şi eficienţă personală.

Famila sau atmosfera de acasă este cărămida de bază a întregului fundament social, aici persoana dobândeşte, achiziţionează, normele cu privire la contractul social de convieţuire, manifestare şi desfăşurare a activităţilor zilnice. Fericirea socială nu poate fi dobândită în urma construcţiei defectuoase a unui sistem de raportare la ceilalţi deprins dintr-o familie destrămată, incestuoasă, iresponsabilă, imatură. În sânul familiei constructive persoana învaţă şi îmbunătăţeste, amplifică, perfecţionează atitudinile de toleranţă, de solidaritate, de compasiune faţă de ceilalţi: fraţii învaţă să se ajute între ei, să aibă răbdare unul cu altul, să joace cinstit şi mai ales învaţă ce înseamnă să pierzi.

Contactul cu lumea este de fapt oglinda sinelui nostru, faţa nevăzută a noastră, pe care nu o percepem direct din motive varii, subiective, dar pe care o putem sonda în atitudinile celorlalţi faţă de noi. Reacţiile celorlalţi faţă de noi pot declanşa transformări la nivel personal, schimbări de comportamente judicioase, socializarea poate duce la inhibarea unor atitudini temperamentale distructive, la găsirea unor scopuri ideale, de transcendere prin sacrificiu personal în folosul comunităţii.

Credinţa în Dumnezeu, orice credinţă nu numai cea creştină, vorbim de un Dumnezeu ca figură emblematică a unei divinităţi ce se află deasupra înţelegerii noastre, credinţa este legată de un spirit social decât de o reprezentare individuală; un spirit social egal ca trăire globală, ca încadrare într-o armonie mondială; o conştiinţă globală guvernantă, mobilizatoare. Spiritul social este legat de atributele sale ca: statutul, respectul şi fomele supravalorizate ale celebrităţii şi averii (în sensul de putere), acestea se pot cristaliza ca atitudini negative când iau forma avidităţii, adică a vidului personal care trebuie umplut cu însemnele puterii, nevroza patologică a succesului înainte de toate prin negarea sinelui individual.

2.1.8 Umple-ţi timpul cu truda ta

După cum afirmă R. Schoch: „Aşa cum intuia şi misticul hindus Ramakrishna (1836-1886) în mod obişnuit noi experimentăm absolutul ca pe un gol care trebuie umplut, ca pe o dorinţă care trebuie împlinită sau ca pe o punte peste care trebuie să treci:

„Omul este mereu neliniştit, mereu se mută dintr-un loc în altul… Faptul că este nemulţumit de natura sa finită ne arată că nu aceasta este starea sa naturală. Faptul că are o ambiţie infinită şi o sete nepotolită de cunoaştere demonstrează că şi natura sa este infinită”.

«„Cuvintele lui Ramakrishna pot fi neliniştitoare, dar în acelaşi timp sunt şi mângăietoare, întrucât ne putem alina cu ideea că sentimentul de nemulţumire – acea întrebare care apare continuuu în minte, Ce-ar fi dacă? – este un semnal că suntem, de fapt „infiniţi prin natura noastră”. Ceea ce reprezintă, de fapt indiciul unei realităţi superioare pe care, pentru moment, nu o putem decât vag percepe şi imperfect înţelege. Sinele mărginit şi nesatisfăcut pe care îl purtăm în noi zi de zi (ca pe un bagaj în plus) nu este sinele nostru autentic; adevăratul nostru sine este infinit. Înseamnă că universul nu ne este doar transcendent, ci ne şi include.”

„Efortul de a înţelege un astfel de adevăr constituie calea spre fericire sau mântuirea, eliberarea, iluminarea, numai aşa putem avea o privirea de ansamblu asupra multiplelor dimensiuni ale drumului spre fericire. Esenţa adevăratului sine şi esenţa realităţii absolute nu pot fi separate, aşa cum nu poate fi separată nici sarea din apa sărată a mării. Această conştientizare ne poate schimba viaţa vădindu-ne noi moduri de a gândi, de a acţiona şi simţi care ne vor ajuta să devenim acel sine mai mare şi mai evoluat la care aspirăm cu toţii; acel sine care, prin forţa karmei, îşi dobândeşte eliberarea din eternul ciclu al naşterii, morţii şi reînvierii. Cum vom găsi fericirea: prin cunoaştere, prin acţiune şi prin iubire.”» (Richard Schoch, “Secretele fericirii: ce putem învăţa din trei milenii de căutări”, Bucureşti, ed. Humanitas, 2008, pag. 88-89).

2.1.9 Fericirea ultima frontieră

«La fel ca şi Aristotel, şi Toma d’Aquino era încredinţat că trebuie să existe un scop ultim care să îndrume fiecare dintre acţiunile noastre şi care să aducă ordine în haosul vieţii. În loc să ne războim cu o serie infinită de scopuri, aflate inevitabil în conflict, trebuie să ne concentrăm asupra scopului suprem, atoatedirigiuitor. Aşa cum trenul opreşte în staţiile de pe parcurs, dar are una singură la capăt de drum, şi noi avem mai multe scopuri intermediare şi unul singur final. Indiferent ce-am face şi ce ne-am dori, toate acţiunile şi dorinţele noastre există pentru acest ţel suprem. Dacă nu am avea acest ultim scop, nu am putea trăi nici o clipă de împlinire, pentru că n-am avea ce să împlinim. E ca şi cum ai trage cu arcul în gol: nu ai nimeri ţinta pentru că n-ai avea ce să nimereşti. Dar ce este cu adevărat această ţintă pe care o urmărim cu toţii? Care e destinaţia aceea unică înspre care ne îndreptăm cu toţii? Este vorba tocmai despre fericire; dorinţa noastră de a fi fericiţi este naturală. Şi, aşa cum nu este natural pentru o plantă să se ascundă de soare, la fel este nefiresc pentru om să fugă de fericire.» (Richard Schoch, “Secretele fericirii: ce putem învăţa din trei milenii de căutări”, Bucureşti, ed. Humanitas, 2008, pag. 147-148).

2.1.10 Dorinţa din inimă

«Raţiunea îşi are propriile limite, întrucât, deşi poate fi utilizată în nenumărate moduri – de fiecare dată vom găsi noi şi noi lucruri la care merită să ne gândim -, nu ne poate pune la dispoziţie decât informaţii despre lucruri mărginite – o furtună, o reacţie chimică, o prevedere legală. Prin definiţie, raţiunea nu poate cunoaşte, decât prin analogie difuză, speculativă, lucrurile situate dincolo de limitele ei.

În căutarea fericrii ne putem folosi libertatea interioară – acea libertate care nu ne va fi nicicând înfrântă – pentru a opta în ce mod să ne ducem povara, oricât de grea ar părea. Această opţiune înseamnă mai mult decât rezistenţa de tip stoic, având ca scop ceva mai presus de simpla împăcare sufletească. În suferinţa nimicitoare, în iraţionalitatea goală din tot ce ne înconjoară, ne putem strădui să construim un sens al vieţii şi să atingem astfel fericirea. Nici o clipă din cauza suferinţei, dar în ciuda ei; de fiecare dată ne dorim să nu ne fi ieşit aşa ceva în cale, dar putem alege să fim demni de încercările prin care trecem, de cazne, găsind o semnificaţie a vieţii în mijlocul necazului nostru; o semnificaţie pe care beznele chinuitoare nu o vor putea distruge vreodată. Aşa cum Viktor E. Frankl îşi aminteşte în cartea sa „Omul în căutarea sensului vieţii”:

„Noi cei din lagărele de concentrare ne reamintim cum mergeau oamenii printre barăci şi-i încurajau pe ceilalţi, dăruindu-le şi ultima bucăţică de pâine. Poate că erau puţini ca număr, dar stăteau mărturie îndeajuns că poţi să-i iei totul unui om, mai puţin un lucru: cea din urmă dintre libertăţile umane – de a opta cum să se comporte în orice fel de circumstanţe, de a-şi alege calea”.

Dacă această viaţă are un sens, atunci şi suferinţa are un sens, ea fiind parte integrantă din planul existenţei, la fel ca naşterea şi moartea. Nimeni nu o doreşte, pe nimeni nu bucură prezenţa ei, toţi o ocolim pe cât se poate, dar suferinţa rămâne o condiţie pentru ca viaţa să devină cu adevărat împlinită şi totală. Dacă vedem în suferinţă o ofensă adusă omenirii şi un obstacol în calea fericirii, nu facem decât să nesocotim adevărata noimă a naturii umane şi a fericirii.

Răul ca realitate şi faptul de a suferi sunt preţul ce trebuie plătit de oricine ca să fie fericit. Aceasta este morala Holocaustului şi a Cărţii lui Iov: să alegi cum să trăieşti în acele împrejurări al căror control nu-ţi stă niciodată în putinţă. Esenţa fiinţei noastre nu ţine de contextul plăcut sau neplăcut, de momentul prielnic sau neprielnic, de împrejurările în care suntem prinşi.

„Viaţa fericită rămâne totuşi marcată de idealuri, simboluri ale unui scop mai înalt, mai mare, larg şi profund decât noi înşine. Ea reprezintă o năzuinţă profund umană de a aspira la mai mult, şi de a ne lăsa însufleţiţi de această năzuinţă. Urmărim ceva dincolo de dorinţele noastre egoiste, ceva ce ne depăşeşte ţelurile personale; şi vrem să atingem acel ceva. Fireşte, din când în când se poate să dăm greş în eforturile noastre, dar vom fi învăţat astfel îndeajuns ca să ştim că nu ne doboară propriile eşecuri. Viaţa noastră este o strădanie neîntreruptă, o luptă continuă presărată cu mici victorii, şi numim această strădanie fericire.” »(Richard Schoch, “Secretele fericirii: ce putem învăţa din trei milenii de căutări”, Bucureşti, ed. Humanitas, 2008, pag. 234- 235).

2.2 Fericirea de “a avea” sau de “a fi”

«”Dacă există o realitate peramenentă subiacentă tuturor fenomenelor, atunci omul însuşi este o formă a acestei realităţi. Întrucât omul are conştiinţa de sine însuşi, conştiinţa de a fi, sursa acestei conştiinţe este Realitatea fundamentală. A fi şi a avea, a fi sau a avea, iată întrebarea fundamentală de care depind toate celălalte. Întreaga existenţă a unui om are ca pivot central afirmaţia “Eu sunt”. Metafizica ne vorbeşte despre un absolut care transcende distincţia dintre Fiinţă şi Ne-Fiinţă, apoi dintre Fiinţa supremă şi Fiinţa Cosmică. Dumnezeu spune despre el însuşi: “Eu sunt cel ce sunt”, iar Iisus spune:”Înainte de a fi Avraam, sunt Eu”. Orice fiinţă omenească afirmă că ea este, îşi proclamă dreptul de a fi şi cere să fie respectată. Omul trăieşte, acţionează, intră în conflict potrivit conştiinţei de a fi pe care o are. Dar câţi bărbaţi şi câte femei se străduiesc să înţeleagă ceea ce ei sunt cu adevărat şi să străpungă misterul existenţei?”

“Omul simte nevoia să-şi consolideze şi să-şi confirme fiinţa posedând ceea ce îi scapă sau distrugând ceea ce i se opune. Iubirea este mai puţin nevoia de a se uni cu altul, decât aceea de a atrage pe altul la el, pentru a se uni cu el. Omul simte că este doar având. Or, veritabila expansiune a fiinţei are loc, dimpotrivă, prin libertatea faţă de a avea. Omul doreşte să aibă chiar în măsura în care el nu este. Nevoia de a avea este întotdeuna o stare de dependenţă. Omul devine rob prin ceea ce doreşte să aibă, sau prin ceea ce se teme că va pierde, constrâns să acţioneze pentru a câştiga, sau pentru a păstra la nesfârşit, fără linişte. Tot ce se poate exprima cu adjectivul posesiv: al meu, a mea, ale mele – oricât de rafinat, subtil, delicat, nobil, sau pur ar putea să pară – depinde de avere.”

“ A fi înseamnă a fi liber de avere sub toate formele, pe deplin de sine însuşi, detaşat, disponibil de a se apleca spre alţii, fără dorinţe şi fără teamă, fără egoism. La înţelept, omul care a realizat sinele (Fiinţa nemărginită şi atemporală, în inima lui însuşi), a dispărut orice urmă de egoism, de individualism. Înţeleptul nu posedă nimic. Nimic nu-i aparţine. El nu are nimic. El nu este nimic, nimic definit, nimic special, căci “a fi aceasta” implică “a nu fi aceasta”. Întrucât nu este nimic, el este totul. Totul este Sinele. Înţeleptul spune că: ”mâncând, el se mănâncă pe el însuşi, că mergând, el merge pe el însuşi”.

“O cultură veritabilă şi o ordine socială dreaptă angajează fiecare bărbat şi fiecare femeie, potrivit propriilor posibilităţi şi nivelului lor de evoluţie, pe calea existenţei (deci a libertăţii faţă de avere) şi a independenţei.”

“Această dilemă, a fi sau a avea este una mai subtilă decât pare la prima vedere. A avea nu priveşte numai obiectele materiale, bunuri care pot fi cumpărate şi păstrate într-un număr mai mic sau mai mare. A avea se aplică la tot ceea ce nu este a fi, la ceva cu care omul se poate identifica şi ataşa, adică la ceva ce nu este el însuşi şi pe care îl poate obţine sau pierde.”

“Din ce este făcută existenţa unui om în zilele noastre? “Din “Eu am”. Am o soţie, am o iubită, am copii, am o casă, am un automobil, am diplome, am o profesie, am relaţii mondene, am succes, am o sănătate bună, am noroc, am un fizic agreabil, am adversari, am idei în legătură cu această problemă, am braţul lung.”

“Omul vrea să aibă experienţe, emoţii, senzaţii, iar emoţiile şi senzaţiile să fie plăcute. Dar acela care rămâne sensibil la emoţii şi la senzaţii plăcute rămâne, în aceeaşi măsură, sensibil la emoţii şi la senzaţii dureroase. Întreaga sa viaţă este în aşa fel organizată – în bine sau în rău – încât să-i permită să cumuleze, pe cât este posibil, emoţiile şi senzaţiile pe care le iubeşte, sau să fugă din calea celor pe care nu le iubeşte.”

“Omul nu este niciodată în raport cu obiectele la general, ci cu obiectele sale. El îşi cunoaşte soţia, copiii. Dar el nu cunoaşte esenţa acestor fiinţe, cărora le este soţ sau părinte, iar limbajul obişnuit, de dimineaţă până seara, trădează acest adevăr. “Avionul meu decolează la prânz”, Grăbiţi-vă, trebuie să prind trenul”, “Partidul meu a câştigat alegerile!”. Ca şi cum avionul, trenul sau partidul ar fi ale lui.”

“Eul” care are, sau care nu are, care a avut, sau care nu a avut, care va avea, sau care nu va avea, cum poate oare să creadă că va evolua, sau că se va transforma, atâta timp cât va rămâne sclavul verbului a avea?”

“Cu siguranţă el se schimbă neîncetat şi nu prezintă nicio permanenţă, este fericit într-o zi, trist în alta, liniştit dimineaţa, furios după-amiaza, deprimat seara. Ceea ce voia să aibă ieri, nu mai este acelaşi lucru cu ceea ce doreşte astăzi. Dar instabilitatea nu înseamnă nici dezvoltare, nici evoluţie, nici transformare. A se transforma nu înseamnă doar a se reforma. Transformarea nu defineşte o schimbare a formei, ci o trecere dincolo de formă, mai precis, o eliberare a conştiinţei de sine, limitată de corp. Această dezvoltare, evoluţie şi transformare este o problemă de a fi, ea constituie ţelul existenţei umane şi sensul vieţii. Scopul final al întregii existenţe este acela de a depăşi individualitatea (“ego-ul”) şi separarea, pentru a ajunge la conştiinţa universală.”» (Arnaud Desjardins, Lumea modernă şi vechea înţelepciune, ed. Herald, Bucureşti 2011pag. 23-35)

Tema lui a fi în detrimentul lui a avea este una cât se poate de actuală, putem să o observăm foarte bine mai ales în preajma sărbătorilor religioase de Paşti sau de Crăciun, în care cei mai mulţi sunt cuprinşi de o frenezie furibundă de achiziţionare de bunuri unele chiar fără valoare, sunt cuprinşi de febra cumpărăturilor care se transpune sentimentului autentic al trăirii comuniunii sociale. Se pune întrebarea: a fi în spiritul comuniunii spirituale sociale sau în mijlocul tumultului de oferte “promoţionale”? Dispariţia tradiţiilor, a obiceiurilor, ca strămutare a omului din mediul rural în cel urban şi mai apoi ca efect al cetăţeanului cosmopolit internaţional deci al globalizării, a dus la înlocuirea valorilor autentice cu unele false ce vin să umple golul, vidul produs de industrializare şi tehnologizare, merkantizare şi informatizare mass-media şi multimedia.

2.3 Armonia interioară sau „În numele Omului”

«„Întreaga activitate umană comportă, în acelaşi timp, un punct de plecare şi o certitudine de plecare. Ea începe cu viziunea unui punct de sosire şi cu convingerea că acest rezultat poate fi atins, că el este o realitate. Întrebaţi o bucătăreasă, care începe să prepare aluatul pentru o tartă, ce face acolo. Ea nu va răspunde „Amestec făină cu apă”, ci „Fac o tartă”. Punctul de plecare este făina şi apa, însă certitudinea plecării este tarta terminată. Spitalele există nu fiindcă există boală, ci pentru că există sănătate. Grădinăritul are la bază nu sămânţă, ci planta care se va naşte din sămânţă. Un profesor are în minte copilul care ştie să citească, să scrie şi să calculeze. Un alpinist nu face o căţărare pentru că există un vârf. Punctul de plecare al celor de mai sus este boala, sămânţa, copilul neştiutor, Chamonix sau Saint- Germain. Certitudinea de plecare este sănătatea, planta, copilul instruit şi vârful. Deci, certitudinea de plecare se confundă cu cauza acţiunii şi dorinţa cu îndeplinirea ei.”

„Civilizaţia averii oferă multe exemple de invidiat sau de emulaţie a altora ca punct cert de plecare: omul de afaceri, savantul, campionul sportiv, play-boy-ul, vedeta, chirurgul faimos şi femeia care reuşeşte în carieră, „Premiul Pulitzer” şi”Premiul Nobel”, academicianul şi deputatul. Întreaga creatură umană poartă această amprentă de neşters. Cele mai multe idei, gusturi, chiar emoţii ale unui om sunt împrumutate, sunt imitate, sunt datorate influenţelor exterioare şi celei ce s-a convenit a se numi educaţie. Dar omul n-are nevoie de nici o carte, de nici un sfat, de nici un exemplu pentru aspira la mai mult, întotdeauna la mai mult. Acest lucru nu l-a învăţat nimeni din exterior. Omul are o nevoie irezistibilă de expansiune. Ceea ce nu este limitat şi nici împrumutat este nevoia esenţială, imperioasă de a frânge, de a depăşi toate limitele şi condiţiile, de a se elibera de toate limitările. Această nevoie ia, mai întâi, forma nevoii de a obţine totul, de a lua totul, de a avea totul, dar nu îşi va găsi liniştea decât în nemărginirea fiinţei, prin ştergerea individualităţii şi realizarea sinelui.”

„Omul limitat, omul păcătos, omul „incapabil de a face binele prin el însuşi”, omul dependent devine puţin câte puţin norma, „măsura tuturor lucrurilor”, mai întâi în religie apoi în ateism. Omul dependent este acela care consideră dependenţa lui ca un fapt împlinit şi definitiv. Mic, mărginit, slab, înspăimântat, el va depinde de Dumnezeu. Care Dumnezeu? Dumnezeul minţii sale.”

„Dacă omul mărginit şi dependent este considerat drept normă supremă, acest om nu poate să scape de legea avuţiei. Oricare ar fi aspiraţiile sale morale, idealismul său, fervoarea sa religioasă, el va considera existenţa în termeni de a avea şi pe Dumnezeu ca pe o providenţă. Cei mai mulţi oameni se roagă să aibă, să aibă sănătate, succes, sau ce le doreşte inima. Dacă Dumnezeu nu le dă suficient din ceea ce au cerut, oamenii descoperă că se pot lipsi de EL şi încearcă să-ţi procure ceea e-ţi doresc. Aspiraţia lui pentru mai mult, aspiraţia lui pentru a creşte, pentru a spori, se îndreaptă atunci spre avuţie, exclusiv pentru a avea în toate domeniile, material, mental, emoţional, senzual. Omul nu mai poate să trăiască iluzia de a fi decât având, având tot mai mult şi tot timpul. Se potriveşte perfect denumirea de „societate de consum”, ultimul stadiu al unei societăţi materialiste sau profane.”» (Arnaud Desjardins, Lumea modernă şi vechea înţelepciune, ed. Herald, Bucureşti 2011pag. 23-35)

2.4 Cunoaşterea de sine, în căutarea „Eu”-lui autentic.

„Lumea noastră este populată de fiinţe ale căror idei nu sunt decât citate, emoţiile sunt imitaţii, iar acţiunile caricaturi. Trăind la suprafaţa fiinţei lor, ei sunt lipsiţi de profunzime, deci de adevăr în ei, ei sunt total dependenţi. Dependenţi de morală şi de ideile căpătate, sau dependenţi de revolta împotriva acestei morale şi a acestor idei, dependenţi de sloganuri politice sau comerciale, de metode şi de sugestii, de grupuri şi de organizaţii, dependenţi de instinctele lor, ca şi inconştientul lor. Posibilitatea ca omul să-şi regăsească adevărata natură, fericită şi nemuritoare, constituie lucrul cel mai de preţ pentru el, simţul însuşi al existenţei sale în calitate de fiinţă umană şi nu de animal sau de plantă. Pentru moment, omenirea întoarce spatele acestui adevăr fundamental. Existenţa devine fără încetare mai complexă, din toate punctele de vedere şi interzice, din ce în ce mai mult, orice veleitate de viaţă interioară. Adevărata fericire nu poate fi găsită decât „în realizare” sau în luarea la cunoştinţă a Naturii profunde, a Sinelui, dar tinerii, ca şi bătrânii, caută cu disperare plăceri şi satisfacţii care nu pot dura prea mult. Acesta este, prin excelenţă, fructul pe care toate învăţăturile iniţiatice l-au numit orbire şi ignoranţă.” (Arnaud Desjardins, Lumea modernă şi vechea înţelepciune, ed. Herald, Bucureşti 2011pag. 46 – 59)

2.5 Cercul virtuos al stimei de sine sau lanţul fericirii

«“Fericirea fiecăruia depinde de a celuilalt. Astfel, poţi fi fericit doar dacă sunt fericiţi cei din jurul tău; la fel, nici ei nu pot fi fericiţi decât dacă eşti şi tu…. Trebuie în primul rând să le asigurăm celorlalţi fericirea – este singurul mod în care ne-o putem garanta nouă înşine- şi trebuie să privim asupra noastră ca un spectator “binevoitor şi dezinteresat”. Din această perspectivă detaşată ne putem da seama că dorinţele noastre sunt la fel de importante şi arzătoare ca ale celorlalţi. Mill credea cu atâta tărie în etica utilitaristă, care impunea consideraţie absolută pentru celălalt, încât a ajuns să o compare senin (sau revoltător, după părerea unora) cu creştinismul:

“În regula de aur a lui Iisus din Nazaret vedem întregul spirit al eticii utilitariste. Să faci precum vrei să ţi se facă şi să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, aceasta constituie perfecţiunea ideală a moralei utilitariste.”

“Să presupunem că, în momentul meu de perfecţiune ideală, îmi sacrific fericirea pentru a ta. Dacă sacrificiul meu îi face pe alţi oameni fericiţi, atunci a meritat, pentru că pe termen lung acest lucru mă va face şi pe mine fericit. Dar, dacă greşeşsc – dacă nimeni nu va fi fericit – atunci eforturile mele vor fi fost “o risipă” şi aş fi putut să trăiesc bine mersi având grijă doar de mine (în cuvintele lui Mill).”»(Richard Schoch, “Secretele fericirii: ce putem învăţa din trei milenii de căutări”, Bucureşti, ed. Humanitas, 2008, pag. 58 – 59).

“Descoperirea sensurilor vieţii noastre nu este, în consecinţă, egocentrică, ci, dimpotrivă, altruistă. Ocupându-ne de ceilalţi, uităm de noi şi nu ne mai gândim la lucrurile care ne preocupă. Nu este vorba de o mişcare centrifugă egocentrică, ci de un “du-te vino” permanent între trăirile noastre , cele ale celuilalt şi cele pe care ni le trasmitem reciproc” (Fredric Fanget, “Sensul vieţii”, ed. Trei, Bucureşti 2008, pag. 60)

Capitolul 3. Convenţionalitate – conformism social sau Privind prin

sticla fumurie cu prescripţii sociale

Pentru a înţelege conformismul social trebuie să luăm în calcul două componente importante ale “normei” care dictează convenţionalul:

Actorii sau personajele vieţii publice, sau mai bine zis arhetipurile sau metamodele sociale (mama, tatăl, vărul, cumnata, soacra, văduva, orfanul ca funcţie – rol în celula de bază a societăţii) sau preotul, primarul, directorul de companie etc (ca statut sau autoritate într-un domeniu de activitate) în sensul de comportament general acceptat sau adecvat într-o situaţie dată.
Universul social sau scena publică (agora), viziunea pe care o creează lumea despre ea însăşi, sau mai bine spus suma reprezentărilor acestora, aspect văzut mai degrabă ca o ficţiune a unui organism, care cuprinde o atitudine despre şi faţă de viaţă departe de a fi ideală şi departe de a fi reală, uneori e chiar bizară (alimentată de zvonistică şi întreţinută de legende “urbane” veritabile).

«“O adunare, un articol de ziar, o atitudine publică trezesc ecouri diferite. De la adeziune la respingere, trecând prin diferite nuanţe intermediare, gestul public pune în funcţiune diferite mecanisme valorizatoare, suscită opinii şi atitudini, stimulează nevoia de acţiune, solicită actualizarea sau inventarea unor noi modele de evaluare. Aceste atitudini polarizează adesea, grupeză publicul în tabere, trezesc pasiuni. Stimulul declanşator a fost uitat, actorii sociali sunt acum preocupaţi doar să-şi impună imaginea lor despre eveniment, să o popularizeze, să-i convingă şi pe alţii să gândească la fel. Avem în final un produs şi se poate înregistra un proces de elaborare psihologică şi socială a unei imagini despre evenimentul real. Analistul social înregistrează o manieră de interpretare şi de gândire a relităţii cotidiene, construirea unei forme de conştiinţă socială şi o cale prin care s-a ajuns aici.”

“Şi produsul final, dar şi procesul de elaborare a acestuia sunt o sinteză a concepţiilor achiziţionate de individ (componenta socială) şi a posibilităţilor sale personale (componenta psihologică). Imaginea pe care ne-o facem despre evenimentul real, maniera de a interpreta, de a gândi realitatea cotidiană, această formă de conştiinţă socială a primit denumirea de reprezentare socială.”

“Acţionăm nu în funcţie de stimulii ce vin din mediul social, nu în raport cu informaţia obiectivă, ci în funcţie de imaginea noastră despre realitate.”» (Adrian Neculau, Psihologia câmpului social: reprezentările sociale, ed. Societatea Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti 1995)

3.1 Reprezentările sociale

« “Reprezentările sociale desemnează un aparat evaluator, o grilă de lectură a realităţii, o situare în lumea valorilor şi o interpretare proprie dată acestei lumi. Nici gândire obiectivă, “ştiinţifică”, nici “reflectare” afectivă a realităţii; o refacere, o reconstrucţie a mediului prin prisma filosofiei de viaţă a individului, o instanţă intermediară între percpeţie, informaţie, atitudine şi imagine. Un stil de conduită, un mod de a comunica cu exteriorul, o orientare în lumea obiectelor şi faptelor şi o operaţie de clasificare a acesteia. O conectare la diferite sisteme explicative, dar şi un instrument cu ajutorul căruia actorii sociali îşi reglează raporturile reciproce. O articulare a personalităţii la contextul social, un mod de a face accesibilă lumea exterioară, de a-i înţelege pe alţii. Un sistem de credinţe, un model explicativ, un mecanism prin care construiesc teorii despre mediul social, un efort de înţelegere şi de stăpânire a acestuia, o modalitate de a gândi practic contextul. Un stil de conduită, un mod de comunicare cu exteriorul, un filtru, un ecran între presiunea socialului şi sistemul personalităţii. O îmbogăţire a realului, o recitire a sa. Faţă de simpla reproducţie, crede D. Jodelet, reprezentarea se înfăţişează ca o construcţie şi are caracterisitici de autonomie şi de creaţie individuală sau colectivă. Ea înseamnă o idee (concepţie, schemă mentală, model de abordare) şi o acţiune (stil de conduită, model acţional, comportament cooperativ sau competitiv), reunite într-un întreg.”

“Specific reprezentării este caracterul ei simbolic. Reprezentarea socială poate fi – în acelaşi timp – semnul unui obiect, dar şi o imagine, uneori ruptă de imediat, având caracter figurativ, chiar mistic. Orice sens este reprezentat printr-o figură, iar fiecărei figuri îi aparţine un sens. Participarea la viaţa socială a unor instituţii, organizaţii, grupuri formează individului o imagine (uneori “fantasmatică”) despre această “lume”, dă naştere unei organizări structurate tematic şi alimentate de energia impulsională a persoanei. Această imagine, îmbrăcând multe elemente figurative, incorporează unele percepţii anterioare, dar şi impactul afectiv al momentului, imaginarul socio-cultural, ca şi reflectarea în oglindă a imediatului. Imaginea este mai ales o producţie socială, o ordonare a realităţii purtând semnătura “creatorului”, dar şi a creatorului orientat de coduri, grile de interpretare, percepând realul, articulat lumii exterioare. Ceeea ce caracterizează imaginea în cadrul procesului reprezentaţional este modul de funcţionare a unui dispozitiv interpretativ, integrat deopotrivă dimensiunii cognitive, afective, relaţionale şi imaginare.” » (Adrian Neculau, Psihologia câmpului social: reprezentările sociale, ed. Societatea Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti 1995, pag. 20)

3.2 Simbolul şi imaginarul social

«“O contribuţie substanţială la descifrarea semnificaţiei psihologice a simbolului găsim la psihologul român Mihai Ralea, în perioada sa de afirmare ieşeană. Limbajul, moravurile juridice, obiceiurile cotidiene presupun procese mai mult sau mai puţin de simbolizare. Toată viaţa noastră e plină de aceste semne convenţionale. Simbolurile sunt “semne caracteristice ale expansiunii poftelor şi aspiraţiilor noastre”, ele ne îndeamnă să credem ceea ce avem nevoie să credem. Un simbol, crede Ralea, reprezintă un grup de imagini abstracte; el e superior însă imaginii prin complexitate, fiindcă presupune mai multe imagini asemănătoare, legate de un sens unic. Grupul de imagini nu e selectat, însă după reguli interioare de ordin logic (abstracţie, generalizare) ci “tot mănunchiul e suspendat de un semn obiectiv, de o convenţie exterioară care asigură reunirea părţilor într-un întreg. El nu are consistenţa conceptului, este inferior acestuia, pare – mai degrabă – “un concept ratat, elementar, primitiv, oprit în desfăşurarea lui. Dar e oprit nu de insuficienţa generalizării, ci de elanurile imaginaţiei, care aduc o prea mare viteză de generalizare. Lipseşte, în acest caz, controlul, confruntarea cu realitatea, simţul critic” (“dorinţa transformă fantezia în realitate”).

“Cariera psihosocială a conceptului de simbol a dobândit notorietate (şi recunoaştere) abia în ultimele decenii, prin lansarea şi explicarea unui nou concept – imaginarul social. Imaginarul, crede istoricul francez Le Goff, ocupă o secţiune în spaţiul reprezentării, îşi extrage seva din simbolic, se înrudeşte cu ideologicul, dar nu e doar atât. Imaginarul cuprinde producţiile mentale (mentalul colectiv, îndeosebi), dar şi pe cele scrise, iconice, exprimate public sau conservate interior, înseamnă “cercetarea originii şi a naturii profunde a omului”, sondarea “adâncurilor conştiinţei sociale” şi a “evoluţiei sale istorice”. Producţiile specifice imaignarului sunt arta şi literatura. Dar şi miturile, codurile ideologice şi vestimentare, visul. Visul medieval este unul dintre câmpurile predilecte de luptă între diavol şi Dumnezeu, iar “visătorii” sunt cei care propun – în plan simbolic – alternative “liberalizate” ale imaginii permise. Din Biblie şi până la Freud am constatat ce pondere are imaginarul oniric în viaţa indivizilor şi a societăţii.”

“Lumea simbolică este încă puţin conceptualizată, îndeosebi dimensiunea sa afectivă şi imaginativă. Ea cuprinde fantasme, structuri inconştiente, emanaţii emoţionale, pulsiuni conflictuale reprimate, dorinţe refulate. Imaginarul este interpretat astăzi ca o alterntivă la lumea reală, o lume construită care se opune adesea concretului, palpabilului, dublând imginea reală. Fracturând Eul, desprinzând o secvenţă ideală de cea reală, imaginarul regândeşte, reansamblează realitatea, propune o nouă strategie de tratare a informaţiei: prin implicare – distanţare – interpretare care facilitează accesul la semnificaţie. “» (Adrian Neculau, Psihologia câmpului social: reprezentările sociale, ed. Societatea Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti 1995, pag. 22)

3.3 Procesul de reprezentare

“Procesul de reprezentare comportă două dimensiuni principale: una ideologică, alta imaginară. Ultima este aceea care contribuie la mobilizarea energiei, menţine “producţia”, stimulează dorinţa, introduce ruptura cu realitatea sau o idealizează pentru a o face suportabilă. Imgainarul social explicitează modul în care reprezentarea socială, ordonând şi întreţinând o logică internă, face apel totuşi la afectivitatea individuală. Între social şi individual se situează procesele inconştiente. Adeziunea individuală, deşi are investitură instituţională, de fapt social, este de natură subiectivă, psihică. Deşi plasat într-un anume context (ideologic, organizaţional, socio-cultural), care îl presează, subiectul îşi construieşte în mod singular viaţa afectivă. Discursul său asupra societăţii raportează despre interacţiunile pe care el le-a întreprins cu aceste surse de informaţii.” (Adrian Neculau, Psihologia câmpului social: reprezentările sociale, ed. Societatea Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti 1995, pag. 22)

3.4 Universul consesual reificat sau câmpul social

Bordieu, făcut cunoscut de noi de M.D. Gheorghiu, scria în 1977:

«„Câmpul de producţie pune în circulaţie „bunuri simbolice” destinate marelui public, publicului cultivat, dar şi norme de producţie şi criterii de evaluare a propriilor produse. Aceste norme şi criterii au puterea de a retraduce şi reinterpreta toate determinările externe conform propriilor principii. Câmpul este deci purtător şi producător în acelaşi timp, de valori, norme, simboluri care impregnează prestaţia fiecărui individ din interiorul său; un „spaţiu ştiinţific” care elaborează idei, concepte, orientări, dar care şi organizează practic o anumită „realitate”, livrând semne de cunoaştere şi de recunoaştere. Aici se fabrică identitatea unui obiect, fenomen, personaj produs de câmp, reprezentarea sa mentală (percepţia şi aprecierea), dar şi reprezentarea obiectuală (embleme, stigmate, alte semne de recunoaştere) sau strategii de manipulare simbolică. Câmpul produce un anumit tip de discurs, iar această producţie are „efecte practice” asupra actorilor sociali. Semnificaţia reprezentărilor sociale este alimentată de context, în primul rând prin natura condiţiilor care elaborează discursul şi care înlesnesc formularea unei idei, descoperirea unei teorii. Discursul, deci, este întotdeauna situat, în timp şi spaţiu, presupune raporturi concrete, interacţiuni.”

„Din punctul de vedere al impresiilor fiecare dintre noi este înconjurat în mod evident, atât individual, cât şi colectiv, indiferent dacă recipientului îi convine sau nu, şi care îl solicită şi chiar fără să o ştie, aşa cum sute de mesaje transportate de undele electromagnetice circulă în aer fără să le vedem şi sunt transpuse în cuvinte, într-un receptor telefonic sau în imagini, pe ecranul unui televizor. O astfel de metaforă nu este, totuşi, chiar adecvată…. Dacă acceptăm faptul că există întotdeauna o anumită cantitate atât de autonomie, cât şi de constrângere în fiecare ambient, fie el natural sau social – şi în acest caz este vorba de amândouă -, atunci putem afirma că reprezentările au în mod sigur două roluri:

a. În primul rând ele convenţionalizează obiectele, persoanele şi evenimentele cu care ne aflăm în contact. Le conferă o formă precisă, le localizează într-o categorie dată şi le impun, gradual, drept model de un anumit tip, distinct şi împărtăşit de un grup de persoane. Toate elementele noi aderă la model şi fuzionează cu acesta. Astfel, afirmăm că Pământul este rotund, asociem culoarea roşie comunismului, inflaţia cu scăderea valorii banului. Chiar atunci când o persoană, un obiect nu se conformează precis modelului, sunt obligate să-şi asume o formă dată, să intre într-o categorie dată, de fapt, să devină identice celorlalte, cu riscul de nu fi nici înţelese, nici decodate. Aceste exemple arată cum fiecare experienţă se adaugă unei realităţi predeterminate de convenţii care îi definesc în mod clar frontierele, distingând mesajele semnificative de cele nesemnificative, conectând fiecare parte la întreg şi repartizând fiecare individ unei categorii aparte.

„În această pânză de păianjen a gândirii, fiecare fir depinde de celălalt, iar un Zande nu poate scăpa de ochiurile sale pentru că acestea alcătuiesc singura lume pe care o cunoaşte. Ţesătura este nu numai o structură externă în care este închis. E însăşi textura gândirii sale, iar el nu poate, evident gândi că gândirea sa este greşită.”

(Evans – Pritchard, 1937)

b. În al doilea rând reprezentările sunt prescriptive , adică ni se impun cu o forţă irezistibilă. Această forţă este combinaţia dintre o scurtătură prezentă, chiar înainte ca noi să începem să gândim, şi a unei tradiţii care decretează ce ar trebui să gândim. Vreau să spun că aceste reprezentări ne sunt impuse, transmise şi sunt produsul unei secvenţe întregi de elaborări şi de schimbări care apar în cursul timpului, fiind rezultatul prelucrării de către generaţii succesive. Toate sistemele de clasificare, toate imaginile şi descrierile care circulă într-o societate, chiar cele ştiinţific, presupun în memoria colectivă şi o reproducere prin limbaj, care reflectă, invariabil, cunoaşterea trecută şi care sparge limitele informaţiei curente.

„Fiecare individ este în acelaşi timp beneficiarul şi victima tradiţiei lingvistice în care s-a născut- beneficiar pentru că limbajul îi oferă acces la înregistrările acumulate ale experienţelor altor oameni şi victimă întrucât îi întăreşte credinţa potrivit căreia conştienţa redusă este singura conştienţă, distorsionându-i simţul realităţii, astfel încât este prea pregătit să ia conceptele sale drept date, iar cuvintele sale drept lucruri efective.”

Aldoux Huxley, The doors to perception, N.Y. 1954

„Activitatea socială şi intelectuală este la urma urmei, o repetare, o recitare; cu toate acestea, cea mai mare parte dintre psihologi o tratează ca şi cum ar amnezică. Experineţele şi ideile noastre trecute nu sunt moarte, ci continuă să fie active, să schimbe şi să infiltreze ideile şi experienţele prezente. În multe privinţe, trecutul este mai real decât prezentul. Forţa şi claritatea deosebite ale reprezentărilor – adică al reprezentărilor sociale – derivă din succesul cu care controlează realitatea de astăzi prin cea de ieri, precum şi de continuitatea pe care acest proces o presupune.”

„Gândirea, prin contribuţia reprezentărilor colective, se spune că ar avea propriile sale legi, destul de diferite de cele ale logicii”. (McDougall, 1920). În lumina istoriei şi a antropologiei putem afirma că aceste reprezentări sunt entităţi sociale, cu o viaţă proprie, comunicând unele cu altele, opunându-se şi schimbându-se armonios de-a lungul vieţii, dispărând numai pentru a reapărea sub alte veşminte. În orice caz dacă ar surveni o schimbare în ierarhia lor sau dacă o idee-imagine ar fi ameninţată cu dispariţia, întregul nostru univers ar fi disturbat.”» (Psihologia câmpului social – Reprezentări sociale – Adrian Neculau, ed. Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti 1995, cap. 1 Serge Moscovici – Fenomenul reprezentărilor sociale).

3.5 „Dictatura” socială

„În ansamblu, s-ar părea că condiţiile sociale îi determină pe indivizi să se conformeze. Când ei se conformează, intervenţia sistemului social se limitează la restabilirea echilibrului psihologic al indivizilor şi tranzacţiilor acestora cu lumea exterioară. În toate celelalte cazuri, conformismul nu este de dorit şi, oricum, este cu toul ipocrit. E vorba de a-i da Cezarului ce e al Cezarului. Din nefericire, asta nu se face fără urmări neplăcute. Poţi începe prin a te supune din politeţe, ajungând la veritabile şi mari compormisuri pe plan emoţional şi funcţional. Cum spunea Diderot, oamenii sfârşesc pein a crede în opiniile pe care sunt obligaţi să le expime în public. În ultimă analiză, devine greu de distins între supunere şi conformare autentică. (Serge Moscovici, Influenţă socială şi schimbare socială, ed. Polirom colecţia Collegium, Iaşi 2011)

„Se pare că o exigenţă fundamentală a omului este nevoia de a-şi valida opiniile. Deşi informaţiile clare furnizate de mediul fizic contribuie la satisfacerea acestei nevoi, comportamentul celorlaltor persoane constituie şi el o sursă de validare. Mai ales când are un sentiment de incertitudine sau de tulburare – când nu ştie cum să reacţioneze – , o persoană poate observa comportamentele semenilor pentru a descoperi în ele o lume stabilă. Această realitate socială îi oferă un punct de referinţă pentru propriul comportament. Cu cât situaţia non-socială care serveşte drept stimul este mai ambiguă, cu atât este mai probabil că persoana se va sprijini pe realitatea socială pentru a se orienta.” (Secord şi Breckman, 1964, pag 331)

«“Adesea adevărul nu este bun de spus sau de auzit; e posibil ca el să provoace din partea majorităţii rea-voinţă ori chiar ostilitate. Evitând acest risc, individul dă un răspuns care este fals, dar pare convenabil. Comformistul rezolvă problema exprimând public o opinie contrară opiniei personale şi rămânând convins de adevărul opiniei personale.”

“Faptul de a fi diferit antrenează probleme şi tensiuni. Într-un fel, trebuie să fii mai puternic şi mai solid ca să depăşeşti concepţiile convenţionale şi să înfrunţi majoritatea decât ca să urmezi opiniile grupului şi să te pui la adăpostul majorităţii. Când lumea a aflat despre lucrările lui Freud, el şi discipolii săi au fost priviţi la început “nu doar ca nişte pervertiţi sexuali, ci şi ca nişte psihopaţi, fie obsesionali, fie paranoici; ceea ce a făcut să fie consideraţi un adevărat pericol pentru societate” Colegii săi, neurologi, psihiatri şi psihologi, s-au agitat; criticile şi discuţiile ostile au proliferat în reviste şi în cărţile de specialitate. Freud a opus acestor atitudini impasibilitatea. Singurul răspuns care a catadicsit să-l dea acestui potop de critici a fost acelaşi cu a lui Darwin: a publicat alte dovezi în sprijinul teoriilor sale. Dispreţuia stupiditatea adversarilor şi le deplângea josnicia. (Jones, 1961, p. 306)…. Nonconformismul şi revolta împotriva majorităţii oferă câteva avantaje evidente; persoanele sau subgrupurile împotriva majorităţii oferă avantaje evidente; persoanele sau subgrupurile cu un statut inferior, la fel ca proletariatul (dacă ne gândim la Marx), n-au de pierdut decât lanţurile. “» (Serge Moscovici, Influenţă socială şi schimbare socială, ed. Polirom colecţia Collegium, Iaşi 2011, pag. 65)

Ca unică uneltă împotriva „dictaturii” sociale amintim deviza lui Wilhelm de Orania, foarte bine punctată de Serge Moscovici:

„Nu e nevoie să speri ca să acţionezi, nici să reuşeşti ca să perseverezi”.

3.6 „Dumnezeul” catastrofic

„Tindem să credem mai degrabă în profeţii rău-prevestitoare („Societatea umană se îndreaptă către distrugere”, „În 2012 vine sfârşitul lumii, apocalipsa”), în gânduri negativiste, neconstructive („Natura umană este vicioasă”,”Viaţa este din ce în ce mai grea”, „Tinerii nu mai au nici un viitor”, „Politicienii sunt toţi corupţi”, „Credinţa, viaţa, nu mai e ce a fost odată” etc.). Adesea avem aceste gânduri pesimiste în legătură cu societatea şi umanitatea. Un anumit număr de indivizi care au această viziune sumbră asupra lumii ajung până la urmă să se izoleze şi să rupă orice legătură cu semenii lor. Skinner, fondatorul behaviorismului modern vorbea de „alienare”. În opinia lui această atitudine corespunde unei pierderi a sensului, unei îndoieli imense sau unui sentiment de neputinţă care le creează oamenilor impresia că nu pot schimba nimic şi că nu pot face nimic pentru a influenţa propria viaţă şi evoluţia evenimentelor: „Le lipseşte ceva în care să poată crede, ceva pentru care să manifeste devotament… Aceste reacţii îi imobilizează pe oamenii de bună-credinţă.” (Frederic Fanget, „Sensul vieţii – Răspunsurile psihologiei pentru a da sens propriei vieţi”, ed. Trei, Bucureşti 2008)

Mulţi dintre noi ne concentrăm prea mult asupra efectului negativ al lucrurilor, ne mobilizăm atenţia într-o direcţie greşită, parcă într-o perfecţiune absurdă căutăm să prevedem şi acele evenimente care nu au nici o semnificaţie în ele, s-ar putea produce dar probabilitatea este mică sau cauzele producerii unui eveniment nefast nu ţin de noi: un robinet care s-ar putea sparge şi ar provoca o inundaţie, un cablu care ar putea lua foc şi ne-am pierde casa într-un incendiu, un criminal care ne-ar jefui şi ne-ar devasta casa, dejucarea oricărei strategii de culise care ne-ar putea distruge cariera, îmbătrânirea vizibilă care ne-ar putea face respingători etc. Mereu mai mult, mereu mai bine, goana după performanţă este unul dintre cele mai teribile contrasensuri de azi: perfecţioniştii care sucombă tiraniei exigenţelor, hiperactivii bolnavi de stress care pierd din vedere esenţa vieţii lor, obsesionalii corpului perfect (apud. R. Schoch), cu toţii sunt prinşi în spirala unui miraj al sensului: „Valoarea mea depinde de performanţa şi/sau de înfăţişarea mea” aceasta ar putea fi deviza inconştientă a celor care caută să umple un gol. Toţi aceştia cred şi depind de un Dumnezeu „catastrofic” care nu are altă treabă decât să interfereze în vieţile oamenilor şi să-i pedepsească pentru greşelile lor, un Dumnezeu care-i „apără”, îi ajută, dar mai ales îi „bate”. Putem spune că aceste persoane suferă de o interpretare judicioasă a credinţei, care naşte de fapt un gol în loc să-l acopere, omiterea celor mai mici detalii se constituie într-un vid, o gaură neagră care atrage totul după sine, de care-i răspunzător Universul, mâna lui Dumnezeu, destinul, karma, întâmplarea dar care (eveniment nefast), în credinţa lor coruptă, ar putea să-l depăşească dacă sunt îndeajuns de previzibili şi atunci intervine teoria „dublu-gânditului” care nu poate naşte decât dezastru, un ciclu aberant de rătăcire într-un sens giratoriu principial, un proces din care individul reiese ca fiind victima propriei infracţiuni.

3.7 Vălul ignoranţei

„Să luăm un exemplu: confunzi o bucată de funie încolăcită cu un şarpe ce se odihneşte pe podea. Ceea ce simţurile tale percep – funia – este real (nu ai vedenii); dar concluzia la care ajungi – şarpele – este falsă. Înşelat asupra nturii reale a lucrului pe care-l ai în faţă, încerci să-ţi impui o percepţie greşită asupra lui. Şi reuşeşti chiar mai mult decât atât: într-atât de puternică este iluzia creată, încât îţi afectează modul de acţiune. Crezând că o simplă sfoară poate fi un şarpe , ai fi tentat să fugi de ea, ai încerca să o omori sau chiar ai înţepeni de groază şi ai începe să urli. Acest şarpe iluzoriu produce efecte reale. (Pentru cine se îndoieşte de acest lucru, să încerce să-i convingă şi pe poliţiştii care-l arestează fără drept de apel pe un oarecare individ pentru că a încercat să jefuiască o bancă înarmat fiind cu un pistol de jucărie). Când încerci să fugi de o banală funie crezând că e un şarpe, nu faci decât să demonstrezi că eşti prins într-o lume a amăgirilor: deoarece acţiunile pe care le întreprinzi îşi au sursa în ignoranţă, ele nu se potrivesc nciodată cu starea actuală a lucrurilor. Amăgirile trebuie evitate din mai multe motive, dar cel mai important este acela că ne împiedică să fim fericiţi. „Eul” se naşte, îmbătrâneşte, moare şi reînvie (iar şi iar, în ciclul karmic, cursul vieţii zi după zi poate fi privit ca un ciclu karmic la scară mai mică), dar acest eu este numai un eu fals, iluzoriu – aşa cum este şi funia încolăcită în formă de şarpe. Adevăratul sine este nemuritor şi infinit. Până când nu vom experimenta în mod direct acel adevăr absolut ( o schimbare radicală faţă de ceea ce credem poate despre el), nu putem găsi fericirea, pentru că fericirea nu reprezintă altceva decât pătrunderea acestui adevăr… descoperirea că înţelepciunea se transpune firesc în acţiune, ca un fluviu care se varsă în mare.” (citat Richard Schoch, “Secretele fericirii: ce putem învăţa din trei milenii de căutări”, Bucureşti, ed. Humanitas, 2008, pag. 95)

Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, cineva, investit cu “autoritate” deci numit tocmai pentru a spune ceva într-un anume domeniu, poziţia demnitarului politic de exemplu, spune celor mulţi că ceva este de fapt altceva, şi cei mulţi tocmai în baza investiturii primului, tind să creadă că acel ceva despre care credeau a fi chiar ceea ce este de fapt este altceva. Fenomenul acesta se întâmplă destul de des, oamenii nefiind pregătiţi (neavând cunoştinţele necesare, dispoziţia ori timpul) pentru a “digera” informaţia o “înghit” pe de-a întregul exact în forma în care le parvine informaţia, nu o trec prin filtrul gândirii proprii pentru a-şi forma o părere, o opinie, mai aproape de adevărul absolut, mai exactă, mai veridică, nu o disecă mai mult decât atât pentru a surprinde şi înţelege dedesubturile, se mulţumesc să se erijeze concepţiei celor mulţi, pentru a se regăsi mai apoi luptând pentru cauze care nu au nimic de-a face cu nevoile lor ori consumându-se pentru trenduri care nu le satisfac în nici un fel dorinţele.

“Viaţa agitată pe care se presupune că trebuie s-o aibă capul familiei – să aducă bani în casă, să fie la timp la serviciu, să fie un om respectabil în comunitate- îl împiedică să contemple adevărul veşnic, aşa cum îi cere inima. Cei mai înţelepţi îşi caută refugiul într-un loc izolat unde ignoranţa celorlalţi nu le va stâmjeni puritatea gândirii. Ne putem închipui că pustnicul este fericit – poate mai fericit decât majoritatea dintre noi, care suntem prizonierii propriilor amăgiri în această viaţă plină de griji şi probleme. Cu toate acestea, există ceva în noi care ne împiedică să plătim un preţ aşa de mare precum izolarea pentru a fi fericiţi. Acest lucru ne oferă o viziune asupra vieţii crude şi însingurate, o viaţă care nu se potriveşte cu cerinţele epocii moderne. Trebuie să subliniem că fericirea e necesar să implice şi participare celorlalţi: ea înseamnă o anumită relaţie pe care o stabileşti cu ceilalţi.” (citat Richard Schoch, “Secretele fericirii: ce putem învăţa din trei milenii de căutări”, Bucureşti, ed. Humanitas, 2008, pag. 96)

3.8 Cercul vicios al depresiei

«„Adesea, am recurs la o imagine extrem de simplă pentru a le explica pacienţilor mei parametrii unei vieţi armonioase. Echilibrul unei persoane este analog unui scaun cu patru picioare. Dacă acestui scaun îi lipseşte un picior, el se transformă într-un trepied care poate atinge până la urmă un anumit echilibru. Două picioare înseamnă deja o provocare! Cu un singur picior, căderea este asigurată. Cele patru picioare ale scaunului corespund celor patru domenii în care îţi investeşti viaţa: social, amical, profesional, intim. Să definim mai clar aceste categorii:

„Piciorul” sau pilonul social este reprezentat de relaţiile zilnice cu cei din jur: vecini, vânzători, cunoştinţe făcute la sala de fitness.
„Piciorul” sau pilonul amical sunt prietenii. Spre deosebire de relaţiile sociale stabilite pe baza a ceva comun( un cartier sau o activitate sportivă), pentru relaţia de prietenie este nevoie de două persoane, fiindcă doi oameni, de comun acord, se împrietenesc.
„Piciorul” sau pilonul intim se referă la anturajul cel mai apropiat, soţ, soţie, copii, părinţi sau prieteni foarte buni.
„Piciorul” sau pilonul profesional este sfera muncii fiecăruia, în care intră colegii de serviciu şi relaţiile profesionale.

„Desigur că aceste categorii nu sunt etanşe, astfel încât un vecin poate deveni un prieten sau poate chiar mai mult. Ceea ce este important este să ai o viaţă echilibrată asmenea unui scun cu patru picioare. Dacă în viaţa ta nu există decât cuplul şi munca ta, atunci poziţia în care te aflii este fragilă. Ar trebui să te întrebi de ce nu ai prieteni. Chiar dacă pentru unii latura socială poate părea superflu, lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Am tratsat pacienţi cu fobie socială, adică fiindu-le atât de teamă de modul în care îi privesc şi îi judecă ceilalţi încât nici măcar nu mai reuşesc să iasă din casă. „

„Se ştie că în cazul formelor grave de depresie inactivitatea amplifică simptomele bolii şi invers. Or, unele dintre aceste simptome este tocmai dificultatea de a fi activ. Persoanele care suferă de depresie recunosc că le este foarte greu să se scoale din pat dimineaţa; este vorba de pierderea elanului vital matinal, o absenţă a gustului pentru viaţă şi a energiei necesare desfăşurării vieţii cotidiene. Or, această inactivitate care le împiedică să aibă legături sociale şi contacte cu ceilalţi va agrava, la rândul ei, depresia – ne aflăm în cercul vicios al depresiei.”» (Frederic Fanget, „Sensul vieţii – Răspunsurile psihologiei pentru a da sens propriei vieţi”, ed. Trei, Bucureşti 2008, pag. 82)

«„Mulţi clinicieni au remarcat că, din ce în ce mai frecvent, pacienţii recurg la terapie ca urmare a pierderii snetimentului că viaţa are un sens. De ce? Care sunt factorii din cadrul culturii contemporane care contribuie la o descreştere a sentimentului existenţei unui sens în viaţă? Locuitorii lumii rurale preindustriale aveau viaţa împovărată de destule probleme, însă maladia contemporană a lipsei de sens nu pare să fi fost una dintre ele. Sensul era furnizat în mai multe moduri. Înainte de toate, viziunea religioasă asupra lumii oferea un răspuns atât de cuprinzător, că problema sensului a fost pusă în umbră. În plus, cei vechi erau adesea atât de preocupaţi de sarcina de a-şi satisface nevoi fundamentale, de supravieţuire, cum ar fi cea de hrană şi adăpost, că nu-şi permiteau luxul să-ţi examineze nevoia de sens.”

„Locuitorii lumii preindustriale aveau alte activităţi de unde îşi extrăgeau un sens pentru viaţa de zi cu zi. Trăiau aproape de pământ, se simţeau o parte a naturii…. Aveau un sentiment puternic al apartenenţei la o unitate mai vastă; erau părţi integrante ale unei familii şi comunităţi şi , în acel context, li se confereau roluri şi scenarii… munca lor era intrinsec valoroasă, cine putea pune sub semnul întrebării sarcina de a produce hrană. Însă toate aceste sensuri s-au evaporat…. Avem timp, prea mult timp, aşa că ne întrebăm lucruri care ne tulbură. Timpul „liber” e problematic pentru că ne împovărează cu libertate. Munca, sau ce a mai rămas din ea, nu e o sursă de sens. Nici măcar o imaginaţie foarte bogată nu poate conferi potenţial creativ multora din formele de muncă de azi. Muncitorul de la banda de montaj de exemplu, nu doar că nu are nicio modalitate de exprimare a creativităţii la locul de muncă, dar, în plus, începe să se considere în mod sistematic drept o rotiţă decerebrată din maşinăria fabricii. În plus, munca nu posedă adesea o valoare intrinsecă. Cum pot oare membrii armatei de funcţionari „ocupaţi” cu munca desfăşurată în vastele şi ineficientele sisteme birocratice să conceapă că activitatea lor are vreo valoare.”» (citat I.D.Yalom, pag. 517)

Capitolul 4. Creativitatea şi Inteligenţa emoţională sau Cheia

Renaşterii Omului (M. Rocco)

4.1 Creativitatea ca proces de adaptare şi supravieţuire

«„Societatea contemporană, comparativ cu cele anterioare, se caracterizează prin schimbări radicale care se petrec în conduită, la locul de muncă sau în familie, în educaţie, în ştiinţă şi tehnologie, în religie şi aproape în orice aspect al vieţii noastre. Pe de altă parte, teama de nenorociri domină, de la cele care privesc persoana şi familia acesteia până la cele care se referă la supravieţuirea speciei umane.”

„A TRĂI într-o asemenea lume presupune un înalt grad de adaptare şi de curaj care este legat în mare măsură de creativitate. Omul zilelor noastre are nevoie de culturalizare în interiorul propriei lui fiinţe, deoarece goliciunea interioară corespunde unei apatii exterioare, incapacităţii de a înţelege realitatea şi de a avea comportamente adecvate. Prin originea ei, natura umană este creatoare. Omul se justifică pe sine în faţa Creatorului nu numai prin ispăşire, ci şi prin creaţie.”

„Creativitatea nu înseamnă doar receptarea şi consumul de nou, ci în primul rând crearea noului. După Carl Rogers (1961), adaptarea creativă naturală pare a fi singura posibilitate prin care omul poate ţine pasul cu schimbarea caleidoscopică a lumii sale. În condiţiile actuale a ratei progresului ştiinţei, tehnicii şi culturii, un popor cu un nivel scăzut al creativităţii, cu o cultură limitată nu va putea rezolva eficient problemele cu care se confruntă. Dacă oamenii nu vor realiza idei noi şi originale în adaptarea lor la mediu, atunci popoarele lor nu ar mai fi competitive în plan internaţional.”» (citat M. Rocco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, ed. Polirom, Iaşi 2004, pag. 1)

4.2 Termenul de creativitate

«Termenul de creativitate a fost introdus în psihologie de G.W. Allport pentru a desemna o formaţiune de personalitate. În opinia lui, creativitate nu poate fi limitată doar la unele dintre categoriile de manifestare a personalităţii, respectiv la aptitudini (inteligenţă), atitudini sau trăsături temperamentale. Acesta este unul din motivele principale pentru care, în dicţionarele de specialitate apărute înainte de 1950, termenul de creativitate nu este inclus. Cu toate acestea, abordări mai mult sau mai puţin directe ale creativităţii s-au realizat şi înainte de 1950, noţiunea fiind consemnată sub alte denumiri: inspiraţie, talent, supradotare, geniu, imaginaţie sau fantezie creatoare.”

Inspiraţia este ostare psihică de tensiune puternică cu o durată variabilă, în cursul căreia se conturează în linii generale viitoarea idee sau soluţie nouă. Atributele esenţiale ale inspiraţiei sunt: spontaneitatea şi vibraţia afectivă.

Talentul provine din limba greacă, talanton desemnând o unitate de măsură a greutăţii sau o monedă având valoarea corespunzătoare unui talant de aur sau de argint. În dicţionarul Larousse sensul psihologic al termenului talent se referă la aptitudinea sau superioritatea naturală pentru a face un anumit lucru.

Persoana supradotată este înzestrată cu „daruri naturale” care îi permit să facă lucruri deosebite, iar „geniul constituie dispoziţia sau aptitudinea naturală de a crea ceva original şi cu totul remarcabil”:

În dicţionarele de psihologie supradotat este:

Cel care posedă într-o mare măsură abilităţi intelectuale sau cel care are un cotient intelectual (QI-Intelligence Quotient) mai mare de 140.
Individul care posedă un talent non-intelectiv cum ar fi cel muzical (J.P. Chaplin, 1995, p. 194) . După J.Denver un individ supradotat posedă talente la cel mai înalt nivel, în general sau într-un anumit domeniu (J.Denver, 1992, pag. 109)

R. Weisberg apreciază că toate persoanele creatoare („unde există şi geniu”) au un număr restrâns de trăsături comune printre care se numără: interesele de cunoaştere, independenţa judecăţilor, încrederea în sine, intuiţia şi o fermă percepţie de sine ca individ creativ. »(citat M. Rocco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, ed. Polirom, Iaşi 2004, pag. 13)

«„W. Duff a distins trei facultăţi ale minţii creatoare: imaginaţia, judecata şi gustul.

Imaginaţia este facultatea mintală care elaborează o infinitate de asociaţii noi prin compunere şi descompunere a ideilor, prin combinare şi recombinare a lor, creând în final obiecte care nu au existat niciodată în natură.

Judecata permite combinarea ideilor elabirate de imaginaţie, observarea acordului sau dezacordului dintre ele, reunirea în aceeaşi categorie a celor omogene şi respingerea celor discordante, în final urmând să se determine utilitatea şi adevărul invenţiilor şi descoperirilor produse prin puterea imaginaţiei.

Gustul este un simţ intern care permite delimitarea ideilor frumoase de cele urâte, a celor decente de cele ridicole.

Remarcăm că imaginaţia se aseamănă cu gândirea divergentă, iar judecata cu gândirea convergentă. Gustul este abordat ca un supliment de judecată de factură estetică, care conferă în primul rând eleganţăgândurilor noastre.» (citat M. Rocco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, ed. Polirom, Iaşi 2004, pag. 15)

În prezent există sute de modalităţi prin care este definită creativitatea. Psihologii susţin că a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original şi adecvat realităţii. Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate şi expresivitate, este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ.

4.3 Calităţile creativităţii

«Productivitatea se referă la numărul mare de idei, soluţii, lucrări de specialitate, produse mai mult sau mai puţin materiale.

Utilitatea priveşte în special rezultatele acţiunii, care trebuie să fie folositoare, să contribuie la bunul mers al activităţii.

Eficienţa are în vedere caracterul economic al performanţei, se referă la randamentul acţiunii, la performanţele care se pot obţine prin folosirea rezultatelor activităţii creatoare.

Valoarea produselor activităţii creatoare trebuie să prezinte însemnătate din punct de vedere teoretic sau practic, să fie recunoscută şi respectată în plan social.

Ingeniozitatea presupune eleganţă şi deosebită eficacitate a metodelor de rezolvare.

Noutatea se referă la distanţa în timp a lucrurilor, ideilor. Există lucruri foarte noi (recent elaborate) care pot să aibă un grad redus de originalitate.

Originalitatea se apreciază prin raritatea ideilor, soluţiilor sau produselor. De obicei, sunt considerate originale rezultatele creativităţii care apar o singură dată într-o colectivitate, deci sunt unice.» (citat M. Rocco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, ed. Polirom, Iaşi 2004)

4.4 Barierele creativităţii

4.4.1 Bariere legate de contextul socio-cultural

a. Conflictul de valori şi lipsa cadrelor de referinţă

«Contextul socio-cultural constituie un mediu constrângător pentru o persoană atunci când ea nu poate admite şi nici nu poate adera la scările de valori, la ideologiile societăţii în care trăieşte, pentru că ea nu se poate regăsi pe sine. Aceasta duce la un conflict al valorilor şi la absenţa cadrelor de referinţă. În fiecare societate schimbările, transformările, mutaţiile la gândire se realizează, în general, după anumite procese sistematice care, deşi sunt mult mai inconştiente, ciclice, repetitive pot fi divizate pe elemente, faze şi analizate ca atare.

Etapa ascendentă când apare un curent inedit sau o concepţie trecută revine, formulată într-un mod nou, original.

Etapa culminantă moment în care adepţii, militanţii curentului respectiv difuzează ideile într-un mod cât mai convingător pentru a converti cât mai multă lume la aceste idei.

Etapa descendentă – de uzurî a mişcării, ideologiei sau curentului respectiv, care începe să regreseze, fiind însoţită de rezistenţe disperate ale adepţilor, care pot să ajungă la forme de violenţă, lipsă de respect, agresivitate faţă de cei care nu le împărtăşesc ideile.

Etapa de inserţie terminală – fază în care mişcarea sau ideologia respectivă îşi ocupă locul în contextul celorlalte mişcări existente şi îşi pierde treptat caracterul progresist, novator sau alternativ.

În mod practic, aprecierea cât mai corectă, directă şi mai apropiată de realitate a scărilor de valori şi a cadrelor de referinţă este diminuată datorită interpunerii mai multor elemente între care se află: instabilitatea societăţilor, îmbătrânirea populaţiilor, descoperirile ştiinţifice, saturaţia informaţiilor oferite de mass media. » (citat M. Rocco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, ed. Polirom, Iaşi 2004, pag. 101 – 102)

b. Condiţionarea şi manipularea prin mass-media

Unul dintre fenomenele implicite ale condiţionării prin mass-media este manipularea, care este permanentă. Una dintre formele cele mai insidioase ale manipulării o constituie dezinformarea opiniei publice, al cărei scop este răspândirea dee informaţii tendenţioase, parâial obiective, în vederea deformării realităţii şi evenimentelor.

c. Prejudecăţile

Prejudecăţile, ideile gata confecţionate, constituie piedici importante ale creativităţii. Contextul socio-cultural în care trăim este impregnat şi uneori pietrificat de prejudecăţi. Adaptarea unei atitudini nonconformiste faţă de norme şi prejudecăţi conduce de multe ori la catalogarea celui care o face ca având un comportament deviant, periferic.

d. Diferenţele culturale

Fiinţele individuale, ca şi grupurile din care fac parte sunt educate conform unei anmite culturi specifice, care le structurează valorile şi ideologiile. O cultură diferită de cdea în care a fost crescută o persoană constituie o privire diferită asupra lumii. Deşi, în prezent, datorită circulaţiei informaţiei, diferitele culturi sunt din ce în ce mai cunoscute publicului ( prin reportaje, filme documentare) există încă o tendinţă de izolare în cultura originară căreia o persoană îi aparţine prin educaţie.

e. Nonintegrarea frustrărilor

Frustrarea în general, îşi are originea în senzaţia şi în convingerea de a fi victima nedreptăţilor, suferinţelor, jignirilor etc. cauzate de alţii. Frustrările declanşează reacţii şi comportamente mai mult sau mai puţin nuanţate sau intense, toate fiind nefavorabile creativităţii. Ne vom referi la şase dintre ele:

Fuga (retragerea) persoana nefiind în stare să facă faţă frustrării încearcă să o evite, să scape de ea, temporar sau definitiv prin dispariţia din calea ei. Forme mai blânde ale fugii sunt: demisia, părăsirea localităţii, visul, neparticiparea, glume care să ducă la devierea de la subiect, alcoolul, somniferele, drogurile. Forma cea mai gravă a fugii este sinuciderea.

Agresivitatea de obicei, este atacată persoana sau instituţia care în viziunea celui frustrat se află la originea situaţiei lui. Ca forme mai uşoare sunt cunoscute: calomnia, ironia, bătaia de joc, pamfletele anonime prin care se încearcă reducerea la tăcere a celuilalt. Există şi forme extreme, accentuate ale agresivităţii prin care se urmăreşte eliminarea fizică a persoanei sau grupului vinovat: distrugeri fizice, provocarea morţii celuilalt.

Transferul – dacă nu se poate acţiona direct asupra persoanei sau a grupului considerate a fi vinovate de frustrare, agresivitatea celui frustrat trece asupra altor persoane, grupuri sau obiecte.

Compensarea – este un fel de consolare prin substitute care pot fi oameni sau lucruri.Dintre formele de manifestare consemnăm: tandreţea faţă de animalele domestice sau colecţiile de obiecte.

Resemnarea – se referă la comportamentul de supunere, renunţare, apatie, pasivitate, chiar fatalism.

Integrarea frustrărilor – se referă la aptitudinea de a-ţi asuma frustrările considerate majore şi imposibil de depăşit. De exemplu, în faţa unor situaţii imposibil de modificat cum ar fi: boala, îmbătrânirea, pierderea locului de muncă etc., persoana în loc să se descurajeze în faţa evenimentelor, le acceptă, le asimilează şi încearcă în mod pozitiv, constructiv să le facă faţă. Capacitatea de integrare a frustrărilor constituie un factor de manifestare plenară a personalităţii, favorabil creativităţii. (citat M. Rocco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, ed. Polirom, Iaşi 2004, pag. 103)

4.4.2 Bariere datorate fricii endemice

«Barierele datorate fricii endemice se referă la teama pe care o încearcă anumiţi membri ai societăţii, cei mai vulnerabili, cei care au unele sensibilităţi personale.

Înfruntarea – înfrunatarea cu persoane necunoscute, dar şi cu cele cunoscute le provoacă unora reacţii de teamă, adesea imprevizibile. Tema lor se datorează mai ales faptului că nu pot anticipa sau prevedea reacţiile persoanelor cu care vin în contact. Au tendinţa de a-l socoti pe celălalt ca fiind un judecător, un om cu atitudine critică, ceea ce le conduce la timiditate. Această situaţie determină persoana să fie retrasă, închisă şi aproape mereu gata să se apere. Oricum, pentru creativitate este favorabil ca o persoană să fie mai curând ca o poartă decât ca un zid sau ca o fereastră deschisă decât ca una cu jaluzelele trase.

Agresivitatea – starea de încordare conflictuală marchează anumite persoane. Agresivitatea manifestată în public este mai dăunătoare creaţiei pentru că este contagioasă, putând conduce la un climat tensionat.

Principiul competiţiei – societatea care promovează acest principiu este una dură şi crudă pentru cei care nu sunt „blindaţi” şi nu au puterea să se apere eficient. De aceea, unii oameni încearcă un sentiment de teamă de a nu fi minimalizaţi, „striviţi”. La bata multor societăţi contemporane se află competiţia, concurenţa, rivalitatea. Dorinţa de a se ridica este uneori prea mult legată de dominare, învingere şi mai puţin progres. De aceea, se întâmplă ca în general competiţia să-i opună mai degrabă pe oameni decât să-i apropie. Dacă o competiţie este corectă, bazată pe valori autentice, atunci ea este stimulativă, determinând pe fiecare să dea ce are mai bun şi ducând la afirmarea celui mai bun. Un asemnea tip de competiţie, care implică valorizarea persoanei, este stimulativă pentru creaţie.

Rezistenţa la schimbare – rezistenţa la schimbare este una dintre cele mai puternice ale creativităţii, fiind în acelaşi timp şi cel mai frecvent întâlnită. Evoluţia, progresul necesită în mod obligatoriu schimbarea obiceiurilor, normelor, procedeelor de acţiune. Prin educaţie, majoritatea oamenilor manifestă o puternică rezistenţă la schimbare, deoarece modificările provoacă teama, implicând necunoscutul şi asumarea de riscuri.

Lipsa încrederii de sine – fiecare om realizează mult mai puţin decât posibilităţile pe care le are. Progresul individual şi colectiv se bazează pe încredere în forţele proprii, pe motivaţia de a elabora lucruri bune şi pe convingerea că le poţi realiza. »(citat M. Rocco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, ed. Polirom, Iaşi 2004, pag. 104-105)

4.4.3 Barierele datorate atitudinilor individualiste

«a. Comportamentul egocentric – individul care este centrat pe sine însuşi nu mai poate fi receptiv la ceea ce se petrece în afara lui, dialogul cu ceilalţi devine greoi, uneori imposibil. Aceste tipuri de comportamente pot să se întindă de la o indiferenţă faţă de ceilalţi, până la un egoism voluntar şi calculat.

b. Necunoaşterea propriei persoane – necunoaşterea propriei persoane favorizează o viziune deformată, chiar eronată cu privire la propria persoană. Individul se interpretează pe sine mai mult sau mai puţin conştient, este ambiguu în orientările şi deciziile sale şi nu-şi dă seama de consecinţele acestei situaţii. Necunoaşterea de sine face imposibil autocontrolul reacţiilor şi comportamentelor în mediul profesional, social, cultural, unde este necesar să apelezi la personaje diferite pentru a face faţă. În fiecare dintre noi locuiesc mai multe personaje, dintre care le consemnăm pe următoarele:

1. ceea ce suntem în principal, esenţa personalităţii (Personajul fundamental)

2. ceea ce ne imaginăm că suntem (Personajul admis)

3. ceea ce vrem să fim (Personajul visat)

4. ceea ce ne-ar plăcea să fim, ca model (Personajul scop sau model)

5. cum ar vrea ceilalţi sau societatea să fim (Personajul exemplar)

6. cum ne văd ceilalţi (Personajul reflectat)

7. cum am vrea noi să ne perceapă ceilalţi (Personajul aparent)

8. ceea ce ascundem celorlalţi (Personajul secret)

9. ceea ce am dori să părem într-o situaţie dată (Personajul actor)

10. personajul în care ne refugiem în caz de ameninţări (Personajul apărare)

Se pot imagina multe alte variante de personaje (J. Maisonneuve)

c. Sentimentele de incompetenţă sau ineficienţă – în general, sentimentul de inferioritate împiedică pe oricine să fie el însuşi, să se realizeze pe sine. Un subiect are conştiinţa complexului său numai atunci când încearcă o stare de jenă, o inhibiţie în anumite situaţii sau în general, ceea ce-l împiedică practic să reacţioneze într-o manieră adaptată, eficientă după cum ar dori s-o facă şi în condiţii fireşti pentru alţii. O persoană este împiedicată să rezolve o situaţie – problemă de o reacţie stereotipă, automatizată, izvorâtă din ea fără acordul voluntar al persoanei. Ceea ce trăieşte subiectul conştient sunt sentimente şi reacţii fizice cum ar fi: ruşine, dezgust, indispoziţie (jenă), o dorinţă puternică de a fugi, imposibilitatea de a vorbi etc. Este important de ştiut că pentru Eul normal trecerea de la un nivel de semnificaţie la altul este posibil să se realizeze în mod firesc, unele persoane reuşind chiar inhibarea unor niveluri în mod voluntar, pentru a se situa la altele. Complexul este o piedică în calea acestei libertăţi, este un crop străin în Eu, un fragment de personalitate detaşat în ansamblul normal coerent.

d. Lipsa de obiectivitate şi realism – Perceperea realităţii prin prisma sentimentelor personale duce la denaturarea realităţii. Tendinţa de a reacţiona subiectiv naşte o serie de comportamente interumane nefavorabile creativităţii:

Dramatizarea – tendinţa de a exagera sau a minimaliza importanţa evenimentelor.

Simplificarea – minimalizarea excesivă a problemelor, a dificultăţilor.

Banalizarea – unui lucru meritoriu, dosebit sau chiar excepţional, considerându-l ca ceva obişnuit, normal.

Interpretarea personală – prin intermediul propriilor mentalităţi, păreri, trăiri subiective.

Indiferenţa – lipsa de sensibilitate, chiar desconsiderarea, prin neacordarea atenţiei cuvenite unor persoane, lucruri, activităţi.

Generalizarea – unui fapt izolat, singular în mod eronat sau subiectiv.

Pasivitatea excesivă – pasivitatea excesivă duce la inerţie, indolenţă şi dezinteres, precum şi la neimplicarea în diferite situaţii. Creativitatea presupune angajare totală, până la uitare de sine în activităţi pe care le desfăşurăm. Între cauzele acestui tip de pasivitate (temporară sau cronică) se pot afla următoarele:

– discordanţă între proiectul elaborat cu ceilalţi şi cel personal;

– obligaţia de a desfăşura activităţi care nu-ţi plac, nu le aprobi, dar le faci din constrângere, sub presiune;

– lipsa interesului pentru sarcina propusă sau impusă sau neînţelegerea scopului acesteia;

– comoditate – aşteptarea instrucţiunilor, obiectivelor de la alţii;

– frica de a nu face ceva greşit şi de a răspunde pentru aceasta;

– oboseală, sănătate precară; »(citat M. Rocco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, ed. Polirom, Iaşi 2004, pag. 105 – 106)

4.4.4 Bariere referitoare la relaţiile individ – grup

«Lipsa de comunicare – se poate prezenta în trei ipostaze:

– comunicare imposibilă datorată limbajului, vocabularului (de strictă specialitate), total diferite sau altor condiţii obiective sau subiective;

– comunicare incompletă (ca în cazul manipulării);

– comunicare deformată, falsifocată sau denaturată în mod voit (un exemplu îl pot reprezenta discursurile politice);

Marginalizarea – în general, oamenii care nu-şi respectă cuvântul dat, care nu respectă legile, care au comportamente deviante sau marginalizaţi de societate. Este de remarcat faptul că şi comportamentul creativ este un gen de comportament deviat de la o normă, de la medie, dar în sens constructiv valoric;

Lipsa de autenticitate – lipsa de autenticitate este nefavorabilă creaţiei. Puţini oameni trăiesc şi se exprimă în conformitate cu ceea ce simt şi îşi doresc în mod real. Din raţiuni şi constrângeri sociale sau culturale ei acţionează altfel decât ar dori, astfel încât între scala lor de valori şi atitudini, pe de o parte, şi cele pe care le afişează, pe de altă parte. Există discordanţă. Asemenea oameni sunt mereu nişte actori, asumându-şi valori cu care nu sunt de acord.

Izolarea nu favorizează creativitatea – cu toate acestea, numărul oamenilor care trăiesc singuri este în creştere. Între cauze se află: considerarea lor ca fiind incompetenţi sau neînsemnaţi; respingerea lor de către grup pentru că s-au distnţat de el; afişarea unui comportament individualist, teama faţă de alţii care îi determină să treacă neobservaţi în relaţiile cu ei.

Dependenţa – persoana creatoare este independentă. Colectivităţile şi sistemul de educaţie cultivă dependenţa individului faţă de grup, pe care în mod voit o interpretează eronat ca dovadă de fidelitate faţă de acesta. Factorii prin care oamenii pot fi mai controlaţi şi dominaţi, făcuţi mai dependenţi de grup se referă la bani, informaţii, puterea de a comanda, recompensa, pedepse, forţa de seducţie fizică sau psihică şi statutul persoanei de grup.

În final, vom prezenta schematic principalele categorii de bariere ale relaţiilor interumane şi cretivităţii după modelul lui E. Limbos.» (capitol extras din lucrarea „Creativitate şi inteligenţă emoţională”, Mihaela Rocco, ed. Polirom, colecţia Collegium, Iaşi – 2004, pag. 101-108)

Fig. 4.4

(Principalele categorii de bariere ale relaţiilor interumane şi creativităţii după modelul lui E. Limbos – citat M. Rocco, „Creativitate şi inteligenţă emoţională”, ed. Polirom, Iaşi 2004, pag. 15)

4.5 Blocaje ale creativităţii

«Sidney Shore ( cf. Jaoui, 1990, p.18 – 20) a inventariat trei tipuri de blocaje ale creativităţii: emoţionale, culturale şi perceptive.

4.5.1 Blocaje de tip emoţional

– teama de a nu comite o greşeală, de a nu părea extravagant;

– teama de a risca să fii un „pionier”, de a fi în minoritate;

– oprirea prematură la prima idee, soluţie care apare sau teama ori neîncrederea faţă de superiori, colegi, colaboratori;

– capcitatea slabă de a se destinde, de a lăsa timp incubaţiei să se desfăşoare, să acţioneze;

– dorinţa aproape patologică pentru aparenta securitate a „cunosutului” şi a „evidentului”;

– dificultatea de a schimba modelul de gândire;

– dependenţa excesivă faţă de opiniile altora;

– lipsa competenţei de a depune un efort susţinut pentru a desfăşura procesul de rezolvare a unei probleme de la identificarea ei până la soluţionare;» (citat M. Rocco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, ed. Polirom, Iaşi 2004, pag. 109)

4.5.2 Blocaje de ordin cultural

– dorinţa de a se conforma modelelor sociale, dorinţa de apartenenţă;

– „conformism” la idei vechi, ca şi la cele noi;

– tendinţa de a reacţiona conform principiului „totul sau nimic”;

– prea mare încredere în statistici şi experienţa trecută;

– punerea pe primul plan a factorilor practici sau economici în luarea deciziilor, ceea ce reduce timpul pentru a avea un număr suficient de idei;

– slaba capacitate dea transforma sau modifica ideile;

– sentimentul că tendinţa de a te îndoi sistematic este un inconvenient social;

– prea mare încredere în logica a ceea ce se numeşte Raţiune;

– exaltarea excesivă faţă de spiritul grupului, conducând la conformism. (citat M. Rocco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, ed. Polirom, Iaşi 2004, pag. 109)

4.5.3 Blocaje de ordin perceptiv

– incapacitatea de a se interoga aupra evidentului;

– incapacitatea de a distinge între cauză şi efect;

– dificultatea de a defini o problemă sau declinarea capacităţii, refuzul de a sesiza, de a releva;

– dificultatea de a destructura o problemă în elemente care pot fi manipulate, dirijate;

– dificultatea de a diferenţia între fapte şi probleme;

– prezentarea prematură a pseudo- soluţiilor la problemă care nu au fost încă definite;

– incapacitatea de a utiliza toate sensurile care ne pun în contact cu mediul;

– dificultatea de a percepe relaţii neobişnuite între idei şi obiecte;

– incapacitatea de a defini lucrurile;

– îngustarea excesivă a punctului de vedere;

– credinţa negativă: „Nu sunt creativ”.

Este foarte important să înveţi natura acestor blocaje pentru a introduce spiritul novator îîn grupuri şi organizaţii. (citat M. Rocco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, ed. Polirom, Iaşi 2004, pag. 109 – 110)

4.6 Inteligenţa emoţională

«În majoritatea dicţionarelor de psihologie, afectivitatea desemnează un nivel al existenţei care se defineşte prin antiteză cu conceptualizarea, cu raţiunea, unde totul este doar trăit de individ şi nu cunoscut în mod conştient. A. Şi R. Muchielli (1969) consideră că afectivitatea se caracterizează prin:

1. Implicare personală completă (ceea ce ne vizează, ne „atinge” în mod individual şi singular)

2. Faptul că este esenţial psihosomatică sau fiziologică (adică trăirea se desfăşoară mai curând în plan fizic, fiind însoţită de fenomene sau de senzaţii organice, funcţionale, decât la nivel conştient, sub forma sentimentelor);

3. Semnificaţii personale pe care le atribuim condiţiilor noastre de existenţă şi mediului nostru care ne înconjoară.

4. Puterea de determinare a comportamentului nostru.

Dezacordurile între raţional şi afectiv intervin mai ales când ele se desfăşoară la niveluri diferite („nivelul intelectual superior se cuplează cu emoţii primare, violente, oarbe – M. Zlate, 1991, p. 69), situaţie în care acestea au efecte dezadaptative.

Emoţiile sunt importante deoarece ele asigură: supravieţuirea (emoţiile funcţionează ca un sistem de ghidare, delicat şi sofisticat) luarea deciziilor (sentimentele noastre constituie o bogată sursă de informaţii), stabilirea limitelor ( sentimentele noastre ne înştiinţează cu privire la tragerea unor semnale de alarmă faţă de anumite persoane), comunicarea (dacă arătăm trişti şi răniţi, le arătăm celorlalţi că avem nevoie de ajutorul lor), unitatea ( sentimentele de empatie, compasiune, cooperare şi iertare, au potenţialul de a ne uni ca specie, vorbind la modul general, sentimentele ne unesc, convingerile ne despart).

Daniel Goleman citat de M. Rocco a surprins în cartea sa intitulată „Inteligenţa emoţională” faptul că abilitatea sau capacitatea de a recunoaşte şi de a face faţă emoţiilor duce la performanţe mai mari la şcoală, în muncă şi în relaţiile interumane.

H. Gardner (1993) descrie inteligenţa socială care desemnează capacitatea de a înţelege şi de a stabili relaţii cu oamenii. El a introdus termenii de: Inteligenţă interpersonală ( abilitatea de a-i înţelege pe ceilalţi) Inteligenţă intrapersonală (constă în abilitatea de a se întoarce spre sine).

Tipul de persoană care cunoaşte succesul în viaţă are un QE (coeficient de inteligenţă emoţională se evaluează prin teste specifice) ridicat, considerându-se că se poate prevedea succesul în viaţă şi prin stabilirea coeficientului de emoţionalitate. În cadrul inteligenţei emoţionale sunt incluse următoarele capacităţi grupate în cinci domenii:

a. Conştiinţa de sine a propriilor emoţii: introspecţia, observarea şi recunoaşterea unui sentiment în funcţie de modul în care ia naştere.

b. Stăpânirea emoţiilor: conştientizarea elementelor care stau în spatele sentimentelor, aflarea unor metode de a face faţă temerilor, anxietăţii, mâniei şi supărărilor.

c. Motivarea interioară: canalizarea emoţiilor şi sentimentelor pentru atingerea unui scop, însoţită de controlul emoţional, care presupune capacitatea de a reprima impulsurile şi de amâna obţinerea gratificaţiilor, recompenselor.

d. Empatia: capacitatea de a manifesta sensibilitate şi grijă faţă de sentimentele altora, persoana fiind în stare să aprecieze diferenţele dintre oameni.

e. Stabilirea şi dirijarea relaţiilor interumane: se referă la competenţa şi aptitudinile sociale, persoana fiind în stare să cunoască, să analizeze şi să controleze emoţiile altora. (citat M. Rocco după John D. Meyer şi Peter Salovey1990, 1993, Reuven Bar On 1992 şi Daniel Goleman 1995 ).

Daniel Goleman a prezentat optimismul, perseverenţa şi capacitatea de a amâna satisfacţiile ca aspecte majore ale inteligenţei emoţionale.» (citat M. Rocco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, ed. Polirom, Iaşi 2004, pag. 140- 142)

	Aeligor la Apariţia omului pe Pământ
	ela la Apariţia omului pe Pământ
	baba la Reîncarnare
	Basica Alexandru la Reîncarnare
	Basica Alexandru la Apariţia omului pe Pământ

Sensul vietii intre autentic si conventional

Lasă un comentariu Anulează răspunsul

M.E. Muntyanu

Articole recente

Top Posts

Au mai zis

Arhive

My playlist

Categorii

Blogroll

Sensul vietii intre autentic si conventional

Partajează asta:

Lasă un comentariu Anulează răspunsul

M.E. Muntyanu

Articole recente

Top Posts

Au mai zis

Arhive

My playlist

Categorii

Blogroll