„Trei eseuri asupra spiritului”-1

                              Motto: „ADÂNCIMILE SUFERINŢEI

                                                RĂTĂCESC SPIRITUL”-Marin Preda

                   Mikaeleon Muntyanu

                                                 ¨CONDAMNAT DESTINULUI¨

          Este cald afară, soarele îmi încălzește ființa, este căldură înlăuntrul meu, şi mă bucur de razele de lumină  şi căldură care-mi învăluie fiinţa. Peisajul acesta de început de septembrie mi-a plăcut întotdeauna, m-a fermecat de-a dreptul, căci starea ce-mi domină ființa este calmul absolut. Sunt împăcat cu mine însumi sub soarele roşiatic de toamnă, sunt împăcat cu lumea printre frunzele ruginii. De fapt, realizez cu stupoare că nu-mi mai pasă de nimic, mă las dus în voia sorţii şi privesc aleea ce se întinde nesfârșit înainte. Copacii nu mai sunt aşa de încărcaţi, obositori, de-un verde crud, și-au scuturat povara frunzelor  pe alee. Frunzele care erau odată verzi, de un verde crud ce-ți obosea privirea, acum sunt galben-ruginii, roșiatice. Nimic mai plăcut, nimic mai cald, şi tot acest covor se aşterne pe jos, de jur împrejur, pretutindeni. Resimt un fior rece, o adiere de vară târzie sau de toamnă vremelnică. Senzaţia lui mă tulbură, îmi cutremură fiinţa, ea prevestește venirea timpurilor urâte, cu toamna cea mohorâtă şi tristă, a îngheţului şi a crivăţului geros de iarnă. Acest fior neînţeles s-a strecurat în sufletul meu, dar revin la sentimentul plăcut de-l încerc acum. Sunt singur şi soarele îmi încălzește ființa, mă consideram a fi condamnat să fiu pururea singur. Şi ea, stingheră, undeva într-un ungher al sufletului meu, mă răscoleşte cu frumuseţea ei. Îmi aduceam aminte cum vântul îi necăjea părul, iar eu o ţineam strâns de mână, naiv şi inocent ca un copilandru ce abia a văzut, a cunoscut corola de minuni a lumii, neştiind că alţii au stârpit-o sub ropotul bocancilor lor grei şi murdari de noroi.

          Era într-un timp adormit, o vreme a visării, a revoluţiilor interioare. Un timp în care evoluția se făcea orbecăind somnabulic, oamenii alternând între năzuințe, vis, realitate şi coșmar. Era pe când suferind, nu ştiam a ne trezi la realitate. Când ai un coşmar există

întotdeauna gândul salvator că putem oricând să deschidem ochii şi să ne trezim la realitate, în timp ce în urma unor vise plăcute revenirea la realitate ne pricinuiește o durere pe care o resimțim şi care este mult peste puterile noastre, e greu d făcut diferenţa. Vama dintre bine şi rău e firavă, e subţire, fiecare trebuie să plătească, depinde doar de bogăţia sufletească. Ciocnirea dură de zidul rece şi gol de substanță al realității, căderea în abisul decepției din piscul himerei, o stare, un sentiment mult prea violent şi brutal, respingător conștiinței noastre de sine.

          Îl cuprinse un fior ușor. Vânt ușor, dar rece, din acela pe care numai în zilele de vară târzie îl întâlnești, care vestește venirea vremurilor reci în ciuda aparenţelor de moment. Se îndrepta cu pași moi spre casă. Nu se gândea la nimic. O fericire necunoscută îl cuprinse, văzând-o pe ea în minte. Numele ei era Isabela. Erau pe-atunci prea imaturi pentru a putea purta greutatea unor asemenea sentimente grave precum sunt dragostea, ura.M o remarcase la cursuri, însă îi trebui mult timp până să facă un pas oricât de nesemnificativ, spre a ajunge să o cunoască mai bine.

          1). Cartierul

          Imnul revoluției din ¨nouăzeci şi nou㨠încă nu se stinse pe străzile lăturalnice ale oraşelor erou, încă se mai puteau citi pe ziduri goale, dezbrăcate de ruşine lozinci anticomuniste ¨Ole,ole,ole… Dictatorul nu mai e!¨ Ecou a ceea ce analiștii politici vor denumi răsturnarea regimului totlitarist şi desfiinţarea lagărului comunist din Republica Socialistă.

          M locuia într-unul din primele cartiere construite de dictatorul abia răsturnat de la putere, cel care aproape douăzeci şi cinci de ani a condus Republica Socialistă, devenind astfel şeful de stat cu cea mai îndelungată activitate ca  președinte al Republicii. El a reușit să se impună în destinul sinuos al politicii sale cu ajutorul câinilor sai devotați: generali, miniștri, consilieri, informatori, organe miliţieneşti de represiune. Șefii departamentelor de stat la început erau devotați doctrinei idealist-socialist-comuniste, apoi Şefului Suprem, dorind să prelungească inerția traiului porcesc încununat la reședințele de stat ale Supremului cu beții crunte, excese digestive, violuri, în timp ce în faţa magazinelor alimentare se formau cozi imense.

          Selecția celor care aveau funcții de rang înalt era minuțioasă. Demnitarii acelor vremuri erau aleși ¨pe sprâncean㨠numai de însăși persoana dictatorului, fals reales la fiecare patru ani, el fiind singurul candidat la funcția cea mai înaltă care se acordă într-un stat de drept. Earu numiţi în urma unor cercetări profunde, se făceau verificări amănunţite pe toate planurile sociale a celor care urmau să aibă un rol în cadrul conducerii. Investigaţiile porneau de la părinți,  prieteni, pînă la colegi de muncă. Nici u ştiai care te toarnă, partidul avea ochi şi urechi pretutindeni. Maşinăria de partid întocmea rapoarte neîncetat, viaţa privată era un moft, era o fantezie, un basm în care mai credeau doar cei prea inocenţi în ignoranţa lor. Te urmăreau cu ajutorul mijloacelor de ascultare şi de supraveghere fără frontiere şi fără încetare, un Fratele cel Mare alegoric devenit în planul său concret un coşmar oprimator.

          Odată racolat, cel în cauză, devenea o prelungire materială a gândurilor Marelui Cizmar Marxist. Maşinăria de spălat creiere funcţiona perfect.

Fundamentată pe o ideologie utopică, având la îndemână cele mai grele instrumente de manipulare şi îndoctrinare, promiţând posturi şi promovări nesperate, oferind tot ce poate oferi viaţa în schimbul dedicării trup şi suflet, nu le-a trebuit mult ca dictatorii să se transforme în tirani, suveranii în stăpâni şi partidul în stat.

          ”La început n-au fost probleme: părea a fi înțelegător şi puteam discuta despre ceea ce urma să facem. Numai că, între timp, a introdus în Biroul Politic, oameni care îi erau devotați lui. Când a avut destui ca să-i iasă la vot ce-i trebuia lui- după doi-trei ani- a început să meargă după socotelile lui” afirma un fost prim ministru din perioada neagră a olimpului puterii şi a deşănţatelor elogii.

          Colegii lui de partid l-au mirosit încă din anii ’40 că era un element de mare „perspectivă”, un om de nădejde pentru viitorul comunismului în Republică, o descriere elocventă găsindu-se în paginile dosarului de cadre ce-l privea personal, caracterizare a tovarășilor de luptă ai comunismului:

          “Cizmar, 28 de ani, devotat, disciplinat, inteligenţă vie, nu are atitudine tovărășească, este ironic, încrezut, ridicat politicește, cu metoda de comandă a mai lichidat, independent în muncă şi se poate orienta singur, spirit organizatoric nu suficient de dezvoltat, dar face mari progrese, a ridicat mult munca în sectorul Galben, este puţin personal, ajută la creșterea oamenilor, este energic, metoda în munca încă slabă, spirit critic şi autocritic în dezvoltare, curajos, vigilenţă slabă, spirit de inițiativă, spirit colectiv în creștere, morală sănătoasă”.

          Asurdul era la ordinea zilei, ca într-un roman neînţeles pe care-l urmăreşti din dorinţa de a vedea cum sfârşeşte eroul. Iată ce scria în calendar la rubrica “S-a întâmplat astăzi”: Un mare număr de muncitori, elevi şi studenți au participat la Centrul de Cultură şi Creație “Cântărea Republicii” al tineretului la simpozionul “Activitatea revoluționară a tovarășului conducător, exemplu eroic de luptător neînfricat pentru libertate, demnitatea şi fericirea poporului”, urmat de spectacolul literar-muzical “Omagiu conducătorului iubit”.

          Avea toată puterea, ca nimeni altul din vechiul continent European, căci deținea toate funcțiile dintr-un stat de drept, Secretar General al partidului, președinte al Republicii, Comandant Suprem al armatei, lider al organizațiilor de masă şi obștești. Geniul din Carpați, Erou între Eroi, Cel mai iubit Fiu al poporului, strateg neobosit, cârmaci în vremi de furtună, stejar din Scornicești, din epitetele şi metaforele ce-i fuseseră adresate se făcuseră apoi câteva pagini, inclusiv cântece şi poezii patriotice, “Nicule, om ca tine se naște o dată la o mie de ani” i s-ar fi adresat pătrunsă de admirație însăși consoarta, printre miile de omagii înflăcărate rostite cu prilejul aniversării dictatorului. “Minunate prilejuri de a da glas profundelor sentimente de adâncă dragoste, aleasă prețuire, vie recunoștință şi înaltă mândrie patriotică, revoluționară, faţă de proeminentele personalități politice:

          “Brav erou intre eroi”

          La mulţi ani!

          Astăzi e ziua de sărbătoare,

          A conducătorului iubit,

          Ce în fruntea țării ca un soare

          Strălucește la zenit

          La multi ani, multi ani!

          Faur şi strateg al vremurilor noi!

          La multi ani, multi ani

          Marelui erou intre eroi!

          E sărbătoare în toată ţara

          Ce trăiește anii cei buni

          Cu mărețe flori ca primavăra…….

          Ţara în cei aproape douăzeci şi cinci de ani de guvernare comunistă ajunse în pragul sărăciei mizere şi al disperării. Populația țării era oprimată, controlată de serviciile de informare şi buimăcită de serviciile de dezinformare corelate cu acțiunile represive ale celei care purta mumele generic de SECURITATE şi pe care Dictatorul a botezat-o familiar ¨Radu¨, conform relatăriilor ulterioare a unuia dintre miniștrii sai devotați, care a dezertat din această mașină represivă a cărei fncţie distructivă a intuit-o, cerând azil politic în Statele Unite ale Americii.

          Astfel că teroarea era noua formă de guvernământ, încât oricine ar fi îndrăznit să critice în vreun fel sistemul ori cultul personalității dictatoriale, dispărea fără urmă în toiul nopții împreună cu familia şi era supus tăcerii.

          Se făceau discriminări mari. Comunitățile minorităților de pe întreg teritoriul naţional erau dispersate, ajungându-se chiar la a se face troc cu persoane în schimbul unor sume însemnate de bani pe care celălalte națiuni erau dispuse să le plătească în urma răscumpărării conaționalilor. Aceste acțiuni, erau duse deseori în extremis, în cazul în care negocierile eșuau, se ajungea la schimb pe schimb, un tovarăş comunist în schimbul unui cetăţean evreu, sas sau ungur. S-au relatat şi acţiuni spectaculoase de extragere a rudelor, prietenilor, din marele bloc comunist cu ajutorul unor ample episoade de spionaj şi contraspionaj.

          După decretul dat în 1977 prin care se interziceau avorturile, dictatorul a fost denumit şi Mamos Vodă cel Cumplit aducând la lumină, mii şi milioane de copii nedoriți din cauza niciunor posibilități de contracepție. Suflete neprihănite erau abandonate în lagăre de exterminare comunistă. Leagăne, orfelinate ale groazei în care sute de copii au căzut răpuşi în urma foametei, mizeriei, lipsei totale de afecţiune.

          Peisajul comunist era sumbru. Alimentare în care nu existau altceva decât creveți, compoturi şi borcane cu spanac, conserve cu carne HAM, , se consuma lapte praf în locul celui natural, cașcaval Rarău luat pe sub mână, bancurile cu Bulă fiind singura sursă de amuzament a populației, anecdotele cu temă politică fiind strict interzise, cozi la lapte care se formau de noapte, sacoşe cu sticle de lapte aliniate pe zeci de metri, la restaurante se servea șnițel din parizer, orășenii aveau grădini de zarzavaturi pe parcela din spatele blocului pe care le păzeau cu strășnicie peste noapte împreună cu arsenalul de bolovani şi pietre din balcon, comerțul stradal practicat de vânzătoare de naționalitate poloneză reprezenta singurul mijloc de procurare a a unor alimente şi obiecte indispensabile precum cafeaua, chiloți, sutiene, kent, butelii, dar şi a podoabelor sau cosmeticelor imposibil de găsit pe piaţa de desfacere a comerţului comunist: oja, aurul, bijuteriile de orice fel.

           Cartierul „Steagul roşu” în anii postdecembriști, în care blocurile de o simetrie deprimantă şi de un gri murdar dădeau un aer sordid orașului, se ascundea în spatele plopilor văruiți la poalele munților din împrejurimi. Oamenii de pe străzi erau tot mai săraci şi cu capul tot mai plecat în ciuda izbândei pseudo-revoluţiei de la „nouăzeci şi nouă”. Coloșii industriali, operă a geniului distructiv, se întregeau perfect în peisajul urban alături de lanurile de grîu de la marginea orașului. Acum, pline de rugină sau cu tencuiala căzută şi invadate de igrasie, furnalele şi turnurile ce străjuiau uzinele întinse pe hectare întregi de teren abia mai pâlpâiau datorită închiderii marilor sectoare de producție din cauza lipsei materiei prime sau din cauza marilor datorii către stat. Comunismul producea, producea mult, dar producea în aceeaşi măsură şi foarte prost. Din cauza inexistenţei pieţei libere,deci a unei concurenţe pozitive, constructive, produsele erau de foarte slabă calitate. Statul producea adesea pentu el însăşi, deci nu avea nimeni interesul vreunui profit. Banii erau aceeaşi, erau simple hârtii tipărite, decupaje făcute din ziare, pline de iz doctrinar, foloseau doar ca un alt produs dat la troc, mijloceau comerţul. Dar comerţul era artificial, îţi dădea doar impresia că munceşti pentru ceva. au încercat să dea valoare vi munceai ca să nu mori de foame. Au încercat să dea valoare vieţii, să-i dea o semnificaţie, un sens, dar mulţi au realizat că munceai doar ca să nu mori de foame.

          Plebea, acum neocupată, adusă de la ţară, din mediul rural, din sectorul agricol, în urma planului măreț al Primului Secretar de Stat de desființare a cătunelor şi satelor şi de industrializare puternică a orașelor, a ucis totodată orice simbol sau amprentă pe care ar fi putut să le aibe poporul. Societatea acestui stat a fost supusă cu brutalitate, doctrina trebuia să ocupe planul principal de gândire. S-au dărâmat marile lăcașuri de cult, s-au demolat furibund bisericile, făcând astfel loc înălțării blocurilor de locuit socialiste fără a avea un plan  arhitectural sau originalitate pentru a face adăposturi puhoiului de mulțime ce avea să invadeze marile centre urbane, acești oameni care acum se refugiau în ¨spelunci şi grote¨, adică în localuri în care se consumau mari cantități de alcool, apărute ca ciupercile în urma valului social democratic de dezvoltare economică.

          4). Preludiul unei nopţi de iarnă

          Erau născuți în același loc, în același an, în aceeași lună, în aceeași zi de 13 septembrie şi chiar la aceeași oră. M avea credința că erau același suflet scindat, suflet veșnic zbuciumat până la întâlnirea lor. Vis, acțiune, pasiune, plăceri se rostogoleau în mintea adolescentului necopt. Coincidenţele sunt adesea cele mai mari şi mai înșelătoare dintre aparenţe.

          Veniră zile reci, de iarnă. Deşi se putea spune că nu era o iarnă aşa friguroasă precum cunoșteau localnicii de prin aceste locuri. Se plimbau pe străzile băltite, murdare, pline de pete de noroi ce oglindeau cerul plumburiu-roşiatic, pentru că iarna nu-și intrase pe deplin în drepturi şi natura se căznea în zadar să transforme ploaia măruntă în ninsoare. Se întuneca tot mai repede anunțând echinocțiul de iarnă. La amurg nu se mai vedea om cu om mergând pe stradă din cauza ceţii şi a întunericului suburban ce domnea acum în tot orașul. Ei, în uitarea picăturilor reci de ploaie ce se prelingeau pe faţă şi a vântului ce le biciuia buzele, se sărutau îndelung, minute în şir, abandonându-se unul celuilalt, rareori găsind adăpost sub strașina vreunei intrări într-unul din  blocurile de prin cartier pentru că adesea riscau ca locatarii ce intrau şi ieșeau să-i surprindă în îmbrăţişări pătimaşe de care se ruşinau.

          Se întâlneau cât mai des posibil, dar pentru că Isabela era o fire intimă, retrasă şi foarte emotivă, dorea să ţină ascunsă relația lor faţă de colegii de curs. Își petreceau sfârșitul de săptămână împreună. Se priveau şi se sărutau, nu aveau nevoie de cuvinte pentru a-și spune unul altuia ce simt, nu aveau nevoie neapărată de funcţia verbală pentru a concretiza o relaţie. Erau tineri, frumoşi şi optimişti, viaţa li se deschidea înainte.

          M de fiecare dată când o vedea dorea  arzător să-i spună ce simte cu adevărat, să-i mărturisească iubirea ce o resimțea arzător în sufletul său. De fapt gândurile cu o încăpățânare de neînfrânt se materializau într-unul singur :¨O iubesc… e singurul lucru pentru care traiesc”, amplificată într-o formă de uşoară demenţă adolescentină. Dar totuși i se părea fals să rostească astfel de cuvinte, parcă desprinse dintr-un film siropos , plus că se simțea nesigur, neștiind dacă Isabela îi putea răspunde mărturisindu-i şi împărtășindu-i aceleași sentimente pe care le simţea el pentru ea. I-ar fi spus, dar parcă îi era frică de reacția Isabelei, se implica total odată spuse aceste cuvinte, şi lui îi era frică de promisiuni vremelnice ce se puteau dematerializa ușor şi rapid ca vremelnicia cuvântului rostit. Iar de fiecare dată cuvintele se încăpățânau să iasă din gura lui, cuvintele paralizau, păleau în fata sentimentelor, se simțea absorbit total odată ce o vedea fără a se putea controla în vreun mod. Dezgolirea sufletelor e adesea dureroasă, brutală, nu e oricine capabil de ea. Își aducea aminte cât de laş era el, cât de imprevizibil este sufletul uman, care poate trece de la o extremă la alta sub impulsul unei singure şi ușoare impresii de discomfort în gânduri şi/sau sentimente.

          Abia în Ajun, cuprins de temerea de a nu petrece Crăciunul împreună, suferi o criză de sinceritate şi-i mărturisi, cu sufletul la gură  şi cu inima între dinţi. Ea îl privi uşor dojenitor, şi-l făcu să se simtă ca şi cum, de parcă alerga spre ceva deja existent, dar imaterial.

        3). Dacă pleci…

          Venea noaptea dintre ani. Se anunță o petrecere de zile mari la o colegă, Livia, o fată înaltă şi slăbuța de o emotivitate ce te putea intimida. Făcuseră pregătiri. Puseseră mână de la mână şi cumpăraseră toate cele necesare pentru un festin cum se cuvine în noaptea de Anul Nou.

          Veni seara cea mare şi mult așteptată. M sosi primul. Locul era feeric, un peisaj idilic de iarnă cufundat într-o liniște funebră. O cabană la câțiva kilometri depărtare de oraș, nu chiar modestă, construită de părinții Liviei pentru a se retrage în concedii. Cabana se afla intr-o poieniță mică, un colţ mioritic, un peisaj spectaculos, o întindere albă la marginea căreia străjuiau brazi falnici pe umerii cărora se lăsau cu greutate nămeți mari de zăpadă.

           Tinerii adesea nu-și dau seama de gravitatea acțiunilor lor, decât atunci când este prea târziu. După scenariul deja ştiut, petrecerea luă o întorsătură de destrăbălare generală, în care alcoolul avea un rol important, mulţi delăsându-se la acte de  vandalism şi distrugere. Isabela ca multe alte fete se retrase. Alcoolul se putea respira în atmosfera camerei şi se înfiripa ca un văl subţire, ademenitor. Se simţea uşor ameţită, atât ea cât şi multe dintre colegele ei. Euforia, reveria, extazul îşi făcuseră apariția. Lipsa controlului şi a conștiinței de sine aproape că se evaporaseră. M o căută prin toată cabana până într-un sfârșit când o regăsi într-una din camerele de la mansardă. Era o cămăruță strâmtă din fundul coridorului. O găsi întinsă în pat visând euforic cu ochii deschiși.

          -La ce visezi? o întrebă M. Nu primise nici un răspuns, doar un zâmbet vag, întrevăzut prin părul ei cârlionțat ce-i acoperea ușor faţa.

          Se resimțea euforia momentului şi a consumului nesăbuit de alcool. Nebunia şi euforia erau încă neconsumate pe deplin. M nu mai gândea nimic, mintea îi călătorea liberă pe tărâmuri neexplorate ale imaginației. Era o absenţă totală faţă de lumea reală şi din partea lui, dar şi a ei.

          O sărută. Erau doi copii inocenți. Ea se lăsă sărutată. O îmbrățișă strâns, o sărută şi mai sălbatic, era un înger demonizat. Se rostogoliră în patul mare, care era așezat sub fereastra din camera mică a cabanei, prin care se cobora lumina difuză a Lunii, caldă peste ei. Râseră ludic, glasul ei cristalin umpluse camera. M îi desfăcu bluza, dantela albă ce-i acoperea goliciunea trupului făcu să iasă la iveală forme sublime, care se unduiau sub lumina caldă ce invada camera. Forme şi umbre fantomatice îi înconjurau. Se iubeau în altă sferă, străină de cea pământească. O sărută pe gât, pe piept, îi muşcă umerii frumos îmbrăcați în care lumina se aduna într-o mică pată albă ca o sferă de cristal. Îi sărută brațele, încheietura mâinii şi apoi palmele. Ea îi mângâia parul cu mișcări încete şi tandre. Nu realizau ce era pe cale să se întâmple cu ei. Era ceva magic, mistic, parcă rămas ascuns de secole, marele secret al uniunii bărbatului şi a femeii  li se dezvălui. Sufletele li se împreunară, deveniseră unul şi aceeași, aceeași entitate indestructibilă. Ar fi vrut ca această clipă să se perpetueze la nesfârșit, ca totul să se tranforme în etern. Doar că trăim doar în clipa prezentă, cum un fluture abia are timp să bată din aripi şi moare, tot aşa clipa se stinge îneinte de a fi apucat să ne bucurîm de ea. Prezent şi etern, real şi imaterial, efemer şi derizoriu, de tot ce ne înconjoară ori simţim devenim conştineţi când e mult prea tărziu.

          Primii zori ai dimineții vestiră prima zi a anului nou. Isabela se trezi. Sări ca mușcată din pat. Ce se întâmplase? Nu prea își mai aducea aminte. Ea dezbrăcată, M întins lângă ea. Nu se putea una ca asta, își spuse în semn de amăgire. Încercările sufletelor rănite de a-și alina durerea, suferința prin autoiluzie sunt patetice dar este ultima speranță în faţa tragicului. Simțul moral se trezește abia după clipa în care am fost zguduiți de o experiență ce ne afectează viața. Da, s-a întâmplat, își spuse ea cu amărăciune, acum când frânturi de amintiri îi veneau în minte, când memorii volatile se scurgeau în suflet cu impactul devastator al unei avalanşe asupra unei aşezări umane. Se îmbrăcă cât mai repede cu putinţă şi ieși în curte. Văzu că unii dintre colegi plecau, întrebă dacă o pot lua şi pe ea.

          Între timp M se trezi şi el, se îmbrăca şi se întrebă unde ar putea fi ea. Era devreme. Se uită pe geam. Afară era o ceaţă densă încât nu se putea zări nimic. Isabela intrase în cameră furtună. Pesemne uitase ceva. M cu nedumerire o întrebă:

          -Unde pleci?

          Isabela, cu o privire pe care M nu i-o văzuse şi nu o cunoscuse până atunci, se răsti:

          -Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Te urăsc. Pleacă! Îmi doresc să nu te fi cunoscut niciodată. Să nu te mai văd! Să nu cumva să îndrăznești să ma atingi! Spuse toate acestea în timp ce încerca să-și caute cheile de la casă, găsindu-le se întoarse, ieși şi trânti usa cu toată puterea în urma ei. Dispăruse pe ciloarul lung ce ducea spre scările care coborau în curte. M după un moment de năucire în urma căruia îi trebui câteva clipe să se regăsească şi să se adune neînțelegând nimic din toate astea, fugi în josul scărilor după ea cu pantaloni pe jumătate traşi, desculţ, cu bustul gol, biciuit de gerul de afară. O prinse de brat, erau în fata cabanei, aproape toţi îi priveau, și-i spuse răsuflând greu:

          -Te iubesc,Isabela. Te rog nu pleca! Te iubesc şi te rog să ma ierți pentru orice ţi-aş fi greșit.

          -Te urăsc.. nu înțelegi nimic.. ești un prost… ești… Da-mi drumul! şi se smulse. Plecă.. fugind cu lacrimi în ochi spre mașina ce o aștepta cu portiera deschisă.

          În scurt timp ajunse şi M acasă. Intră în camera lui, se dezbarăcă şi se trânti în pat. Visa, cu ochii larg deschiși, visa aievea. Se întorcea acasă, drumurile nu-i păruseră niciodată mai pustii ca acum. Întinderea albă şi nesfârșită îl orbea cu strălucirea-i prefăcută, îi ardea privirea cu strălucirea închipuită, deșertăciune albă şi rece, deșertăciune în inima sa, deșertăciune în sufletul său. Resimțea efectele nopții de dinainte. Capul greu parcă-i era strâns intr-o menghină, o durere confuză o resimțea în picioare. Vedea lucrurile în ceaţă, avea arsuri groaznice pe gât şi de fiecare dată când își înghițea saliva parcă un colb de foc i se prelingea până în stomac. Se zvârcolea în pat. De fiecare dată când închidea ochii o vedea pe ea. Nu și-o putea scoate din minte . Încă îi mai simțea sărutările calde şi tandre pe buze, pe ochi, pe gât, pe piept. Mângâierile ei încă îl mai chinuiau. Nu putea să se dezlege din vraja ce-i cuprinse sufletul şi ființa.  Pătura groasă luă forme feminine, colţul pernei era capul minuscul al Isabelei pe care îl cuprinse în mână. Putea să jure ca era ea, fantasme se învârteau pe cerul gurii şi provocau senzații plăcute. O strânse în brațe, o sărută. Îi mângâia formele ce fremătau de dorință, vedea clar coapsele lucind în unda fadă a luminii crepusculare.Sânii rotunzi şi bogați îi strângea cu putere, acea zeiță a frumuseții şi a dragostei i se arătase, era ceva supraomenesc. Își aduse aminte de piciorul ei mic şi firav pe care i-l sărutase. Legământul divin îi încătușa întreaga ființă, actul ascuns al iubirii i se dezvălui. Simțea cum îl primește în învelișul ei cald care-i domina întreaga făptură. Se sărutau sălbatic intr-o îmbrățișare strânsă, erau o singură ființă, un singur spirit, parcă regăsit şi reîntregit după trecerea a mii şi mii de ani, veacuri de istorie şi civilizație umană, spirit scindat, hoinar atâta amar de timp prin lume. Drintr-o dată se trezi. Fusese oare real? Sigur trebuie să fi fost real. De asta îl învinuia ea, că-i furase puritatea sufletului, nu numai pe cea trupească. Confruntarea dintre trup şi suflet pe tărâmul spiritului ei se încheiase. Conflictul ce se dădea în interiorul ei, acum luă sfârşit. Plăcerile trupești au învins asupra celor spirituale, profanul asupra sacrului, lucrurile comune, vulgare asupra sentimentelor şi a pudorii. Şi asta numai din vina lui, castitatea ei fusese stârpită, călcată în picioare, mătrășită de neghiobia unui om mărunt şi comun. Colul ei uterin era sălașul diavolului acum, feciorelnicia ei se destrămase. Dispăruse orice urmă de sacralitate din trupul ei în doar câteva clipe, atât durase tot ce-și putea ea aduce aminte, şi el profitase de slăbiciunea ei, asta îl transforma în cel mai nemernic răufăcător care ar fi putut vreodată exista pe acest pământ…

          Nu aşa își închipuia ea prima noapte de dragoste şi cu siguranță nu înafara legilor sfinte ale unirii sufletelor, un legământ sufletesc trainic care se putea realiza doar după ani şi ani de muncă şi încredere: confidenţe , planuri făcute împreună, șoapte de amor rostite în secret la ureche, poezii recitate sub clar de lună, jurăminte indestructibile rostite în intimitate la lumina lumânărilor, mângâieri suave, sărutări pasionale, săgetari ale privilor de o profunzime istovitoare pentru sensibilitatea ei….

          Ohhh, cât îl mai ura acum, ar fi vrut ca el să nu fi existat nicicând în amintirea ei.

          El era în continuare chinuit în patul său. Salteaua plină de gîlme îi era incomodă. Ar fi vrut să sară chiar în momentul acela din pat şi să meargă la ea acasă, şi dacă nu ar fi răspuns, asemenea curtezanilor din povestirile romantice să recite poezii pline de afecțiune şi admirație sub fereastra ei în speranța că-l va ierta… iar dacă cineva s-ar fi împotrivit să o vadă ar fi urlat, s-ar fi zbătut, ar fi învins şi ar fi spulberat pe oricine şi orice obstacol i-ar fi stat în cale, astfel ca el să poată să-și ceară iertare în genunchi cu lacrimi de sânge în ochi pentru orice i-ar fi greșit. Ar fi mărturisit orice crimă, indiferent dacă era sau nu vinovat de ea, ar fi suportat orice umilință ori tortură numai să-i poată vedea din nou ochii şi zâmbetul şi să-i poată adresa măcar două cuvinte, îngenuncheat şi cu lacrimi în ochi, TE IUBESC, cuvinte care s-ar fi perpetuat la nesfârșit umplând neantul ce s-a produs intre ei doi.

          M nu înțelegea că făcuse o greșeală capitală, o crimă. Îi ucise spiritul pentru ca i-a înșelat dragostea şi încrederea, sentimente atât de valoroase pentru ea, sentimente care-i confereau echilibrul şi stabilitatea sufletească. Valori care acum înșelate şi destrămate au dus la prăbușirea forului ei interior ce se materializa armonios într-o singură entitate şi anume,  spiritul ei. Pentru asta merita pedeapsa cu moartea, sau chiar mai mult, alungarea spiritului şi osândirea la a trăi în deșertăciune pe pământ pentru tot restul vieții sale, izgonit de către toți şi lăsat în bătaia celor patru vânturi, şi numai după scurgerea unei veșnicii, numai după recunoașterea păcatului, mărturisire şi pocăință, moartea trupească să-l izbăvească, dar şi aceasta survneită în chinuri groaznice.

      4). După ea, nimicul mă aşteaptă…

          Deşi știa prea bine, era conştient pe deplin că nu dorea să-l mai vadă vreodată, se amăgea cu ideea că are să-l ierte sau că acum doar manifesta un comportament teatral pentru a-i testa încrederea şi fidelitatea. Nu știa ce să creadă. Totul se petrecuse atât de repede şi de brusc încât îl năucise complet. Încă nu era pregătit să accepte că Isabela l-a părăsit. Dădea târcoale blocului în care ea locuia, încerca din răsputeri să vorbească cu ea, să aibă măcar un schimb de priviri din care să intuiască starea ei de spirit. Stătea ore îndelungate şi privea fereastra ei încontinuu, nu-și putea dezlipi privirea de la chenarul alb ce încadra fereastra, dorea ca măcar să o întrezărească chiar şi o clipă în spatele perdelei, să-i vadă făptura mică şi firavă, silueta plină de farmec. Încercă să-și imagineze ce gândea în momentul respectiv, ce putea să facă în spatele zidurilor acelea reci ce o despărţeau de el.

          După câteva zile se simți mai bine. Golul din suflet şi din stomac care-l năpădiseră se mai domoli. Încerca tot felul de lucruri noi, se implica în orice fel de activitate, doar pentru a-și îndepărta atenția de la suferința pe care o încerca.

          Înainte de asta trecuse printr-o perioadă dificilă în care se săturase de tot şi de toate, era scârbit de lume, se autocenzurase faţă de restul închizându-se în casă. Numai că avea senzația ca nu-și mai găsește locul, se simțea ca un răufăcător imprisionerat în propria-i camera, ca un lup în cușcă. Simțea că o să-și piardă mințile curând, căci singurătatea e magică uneori, dar deseori e coşmarică. Se rugase stăruitor Domnului să refacă lucrurile ca înainte, îi promisese orice, în mintea să îngustă, să-l izbăvească de chinurile prin care trecea. Credinţa nu funcţionează ca un pact, ca un contract mişelesc prin care putem cere ceva divinităţii în schimbul unei promisiuni, dar adesea e bine să crezi în ceva. Avusese o criză puternică, plângea, se zvârcolea, se lovea cu pumnii, se lovea de pereți, lovea cu picioarele în stinghile patului, plângea până la epuizare, până când adormea. Nu poți avea credință doar când ai nevoie de ea, dar ruga te ajută mult.

          Dumnezeu nu a murit, precum afirmă unii, el există, ne veghează paşii, se implică chiar dacă nu-i vedem lucrarea. Doar eros a fost înveninat şi a murit, pentru că omul nu mai e capabil de iubirea pură, sfântă. Are nevoie mereu de dovezi concrete, jurăminte, sacrificii, vorbe.

          M se avântase în studiu, de Isabela nu mai spunea nimeni nimic, pesemne ca se mutase în alt oraș, poate la o altă școală, nimeni nu auzise, nu văzuse, nu știa. Însă ea avea impresia că rușinea ce o suferise se oglindea în ochii ei precum chipul în limpezimea apelor. Adesea se vedea mergând pe stradă şi intimidându-se la orice privire mai insistentă, oricât de neînsemnată şi suspectă ar fi fost aceasta, a câte unui trecător necunoscut, grăbea pasul spre casă cu privirea ațintită în pământ spre a-și ascunde chipul şi vinovăția de a-și fi pierdut castitatea, astfel ucigând sacralitatea spiritului ei.  

          4). Te caut în noapte şi în zi…

          M după o perioadă îndelungată şi întunecată de procese interioare ce se dăduseră înăuntrul său, dădea semne că-și mai revenise, se mutase şi el, încercând să lase trecutul în spate, însă amintirile stăruiau şi răbufneau sub forma unui coșmar repetat noapte de noapte, dar a cărui fantasmă de astă dată dispărea odată cu ivirea zorilor. Ar fi vrut să uite, se înstrăinase de tot ce-i putea reaminti de acele remușcări, puternic resimțite. Uneori era ca înainte, noaptea nu putea să doarmă, stăruind a o căuta cu spiritul pe ea, pe Isabela. Se zvârcolea în pat întrebându-se la infinit, cu ce a greșit, oare de ce nu există nici o posibilitate să îl ierte, nu există cale de întoarcere, un compromis vag conștiinței şi moralei. Încerca să găsească o altă fată de care să se îndrăgostească însă nici una nu era destul de bună pentru el, nici una nu se ridica la așteptările sale, toate se dovedeau a fi prea mediocre spiritual. În acest timp natura își urma cursul firesc, înfățișarea i se schimbă, astfel încât chipul cu trăsături fine adolescentine se transformă în figura unui bărbat adult. Maxilarele i se osificaseră, tâmplele i se lățiseră, nasul i coroiase uşor, sprâncenele i se îngroșară, chipul acela de băieţandru se preschimbase radical. Şi trupul îi devenise gros şi puternic. Disperant de insistente instinctele sale oarbe, era turmentat şi în același timp chinuit de visele pe care le avea în timpul nopții. Şi parcă-i venea mai greu ca celorlalți, el gustase din fructul oprit, băuse deja din pocalul dorinței.

          O visa pe Isabela în fiecare noapte, îi apărea ca o fantasmă care dispărea spre dimineață. În fiecare zi când se trezea, putea să jure că experiența trăită în somn se întâmplase aievea, fusese reală. Fantasmele din timpul nopții îl urmăreau și-n timpul zilei, îi resimțea prezenţa în jurul său până se reîntorcea acasă când prezenţa ei metafizică dispărea. Nu putea distinge clar ce era firesc în sufletul său de ceea ce nu exista decât prin efortul imaginației. Avea s-o regăsească de fiecare dată seara, pe geana sublimă a somnului şi a visării.

          Era încătușat în speranță, dar adesea murim odată cu speranțele noastre. Nu putea întrezări ziua când toate aceste torturi să se fi încheiat şi date uitării. Dintre cele mai rele suferințe în viață, cele din iubire sunt pe cea mai înaltă treapta, iar dorința de a poseda şi a fi posedat, este un pat al durerii în care te zvârcolești într-o continuă insomnie cu halucinații amare. Blestemul deşi neauzit de nimeni se împlinea. Închipuirea îi era năpădită cu imagini oribile, puterea de simțire era înlocuită cu dorință şi furie pe rând, mintea şi înțelegerea lucrurilor cu o întunecare puternică a spiritului. Adesea se auzea spunând în forul său interior, căci acum purta un dialog neîncetat cu sine: „Mă sfâșie tristeți, mă chinuie ispite”.

          M era sfâșiat de dorințele ce se conturau tot mai concret în gândurile sale. Era precum un animal sălbatic încolţit, dacă spiritul moral şi, mai ales,  instinctele naturii sale umane nu s-ar fi împotrivit, ar fi ieşit măcel. Omul e sursa celor mai violente conflicte. Păcatul, căință, mila, bunătatea, virtutea, toate astea ţin sub obroc manifestarea plenară a dorinţelor noastre ascunse, obscure.

          5). ANA

          În cercul de prieteni pe care cu greu și-l făcuse şi pe care cu stăruință și-l păstrase, exista totuși o fată pe care M o plăcea. Numele ei era Ana. Dar Ana era o biată fată care se lupta cu prorpiul destin implacabil, care nu ar fi reuşit să-l aducă la liman şi pe el, abia reuşea ea să rămână pe linia de plutire. Se ştia de necazul ei, experienţele dramatice o marcau într-atât încât erau evidente în comportamentul ei blând. Ana era foarte timidă şi retrasă, abia dacă adresa două vorbe cuiva în grupul de prieteni. Tot acest destin nefericit se datora unui om care suprima existenţa ei cu ieşirile sale samavolnice.

          Prin tot orașul existau aşa numite ”bombe” precum le denumeau oamenii locului, cunoscute ca birturi, baruri, crâşme sau localuri cum le denumeau clienții fideli ai acestora, care de fapt erau niște peșteri, spelunci şi grote întunecoase, cețoase, murdare, înghesuite, igrasioase. Ele erau populate tot timpul de alcoolici notorii, personalități şi vedete ”de cartier”, pentru că toată lumea îi cunoștea după obiceiul pe care și-l făcuseră să intre dimineața şi să iasă seara din astfel de localuri, iar odată ajunși acasă să încingă un scandal monstru, demn de o demonstrație de circ, o țigănie televizată în direct în urma căruia trebuiau să intervină de cele mai multe ori forțele de ordine ale poliţiei. După orele după amiezii, aceste ¨haznale¨ deveneau arhipline de oameni de care soarta nu avusese milă, ratați de toate tipurile, a căror pocăința și-o căutau în cultul bahic. Cei mai mulţi dintre clienții fideli erau angajați sau, mai nou spus, pentru că acesta era termenul, disponibilizați ai fabricilor de la periferie, aduși sau alții veniți de bunăvoie din mediul rural după demolarea satelor şi a cătunelor de către marele Vizionar al Republicii Socialiste care după o luptă seculară a românilor de aproape 2000 de ani realiza visul unei stat suveran în blocul sovietic şi independent de capitalismul occidental, altfel spus un stat Independent atât de bogățiile naturale rusești cât şi de comerţul cu occidentul. Tot ce se producea în ţară era vândut peste hotare, grâne, confecţii, maşini, utilaje, resurse minerale dar fără ca acest lucru să se răsfrângă asupra populaţiei. Produse care chiar dacă erau de proastă calitate, erau exportate în orient cu promisiunea că acele state vor plăti un credit pe termen îndelungat.

          Veneau cu miile, oameni disperaţi alungaţi de sărăcia de acasă. Se urcau până şi pe vagoanele trenurilor, unii nu mai ajungeau teferi la destinație, mureau electrocutați de liniile de înaltă tensiune ale căilor ferate. Statul prin aşa numita colectivizare acaparase tot din gospodăria țăranului, astfel încât disperarea foametei făcea ca țăranul să ascundă vite prin păduri şi prin beciuri, să crească animale la lumina lumânării. Aşa numitele CAP-uri se bazau pe principiul colectivizării, adică toți țăranii trebuiau să muncească laolaltă şi să împartă producția în mod egal. Acest lucru cum este şi de închipuit se făcea în detrimentul țăranului, care prin truda mâinilor sale dorea să obțină o recoltă cât mai bună, în timp ce colectivizarea se materializa printr-un mare jaf al Partidului Comunist asupra mediului rural. Colectau în mod abuziv aproape întreaga recoltă obținută prin munca şi truda țăranilor pentru a hrăni marile centre urbane după cum se afirma la acea dată, de fapt totul se exporta în schimbul unor sume imense de valută care intrau în conturi de peste hotare.

          Într-o dugheană de tipul celei descrise mai sus, se afla şi Relu. Localul se afla într-un fost garaj  reamenajat  în spiritul prostului gust şi al minților înghesuite. Câteva scaune din fier forjat erau aruncate ici-colo, pe lemnul crăpat  al meselor pe care se scorojise vopseaua erau puse câteva petece de mușama albă cu pătraţele roșii decolorate de trecerea timpului şi uzură, arse cu țigara pe alocuri, mâzgălite cu pixul: scoruri ale partidelor de cărți, jocul preferat al clienților era denumit ¨şaişase¨, nume, desene obscene reprezentând schițe falusiene grosolane, echipe de fotbal, alte însemnări începând de la slogane ale fanilor până la amenințări verbale şi injurii, înjurături felurite, declarații amoroase ale vreunui Don Juan de cartier. Plutea mult fum de țigară în aer, slab calitative şi puturoase, combinația dintre fumul gros cu mirosul de transpirație se combina într-un mix mai înțepător decât într-o sala de sport, producea o duhoare de nedescris, o atmosferă mai letală decât gazul salin. Se fuma țigară de la țigară, imaginea obosită şi distrusă a bețivanului cu țigara în gura şi cărțile în mână erau tabloul reprezentativ al acestor localuri pe un fond gri de fum de țigară şi obiecte greu de descris şi individuat. Ospătărița care era în același timp barman, femeie de servici şi responsabilă cu ordinea-n sală era nevoită să golească mult prea des conservele de peşte sau pate folosite pe post de scrumiere.

          Relu fusese dat afară de la o fabrică de armament construită în spiritul vizionar al Marelui Fiu al Popoporului. Scopul în sine era nobil, ca al comunismului în general dealtfel. Paravanul Primului între Fruntaşii ţării era  acela de a face pe intermediarul şi emisarul Occidentului în același timp, în Orientul Mijlociu, şi de a restabili pacea între evrei şi arabi, luptă continuă a câtorva decenii, dacă nu chiar milenii. Era în același timp apreciat şi respectat de întreaga lume occidentală pentru implicarea activă în acest proces dificil de pace, dar pe de altă parte făcea comerț cu arme fără ca forurile internaționale să aibă cunoștință de acest lucru. Vindea arme şi unora şi altora, implicaţi în conflictul din Orientul Mijlociu. Marii demnitari ai statelor occidentale neavând nici cea mai mică idee că acela ce se dovedea a fi ¨comunistul bun¨ pentru că se dezicea de apartenența la marea Cortină de Fier a Imperiului Roșu, ducea o bătălie intensă pe toate fronturile posibile de spionaj industrial şi contrafacere, contrabandă şi trafic de arme.

          Relu era un jucător înrăit al jocurilor de noroc, își cheltuia puţinii bani pe care-i avea la pariuri atât la cărți, cât şi la zaruri, ocupându-se cu jocul de şaişase ori barbut, iar dacă norocul îl părăsea, existau mașini în parcările din apropiere care să fie așezate la adăpostul întunericului, astfel încât Relu să poată să le valorizeze cum știa el mai bine. Ba înțepând rezervorul cu un cui pentru a extrage benzina ca mai apoi să o vândă vreunui doritor la un preț cu mult mai mic decât cel de pe piață, ori să fure casetofonul din mașină, în imposibilitatea oricăruia din cele două cazuri se găseau, ba niște scule aruncate prin portbagaj ori măcar o roată de rezervă sau prelata mașinii care ar fi putut fi valorificate mai târziu. Făcuse doi ani de pușcărie, nu din imprudență, dar pentru că doi dintre prietenii săi îl turnaseră.

          Când bea, Relu, devenea agresiv. Se încăiera cu oricine şi de la o simplă privire care i se părea lui ostilă sau necuvenită a i se adresa. Dar de la un timp încasa bătaie după bătaie şi din ce în ce mai rău, se întoarse intr-o zi acasă cu capul spart de la linia unde se termina părul până intre sprâncene, beat mort. Scăpase ca prin minune, spuseră mai târziu doctorii. Nimeni nu știa ce se întâmplase cu adevărat în seara respectivă, poate doar căzuse, dar cea mai plauzibilă variantă era că ar fi fost bătut de niște golani la care avea o datorie, o sumă de bani pe care o pierduse la cărți.

          Era el slab înainte, dar de când doctorii îi descoperiseră un început de ciroză, bea mai mult şi slăbise ca un ogar. Era o epavă umană din toate punctele de vedere, dar de potolit tot nu se potolea. Își pierduse un deget. Doctorii îi spuseseră ca o să facă cangrenă dacă o să continue să bea. Se abținu din băut două săptămâni, atâta ţinu minunea. Aşa cum era, mai nou făcea scandal în fiecare seară când se întorcea acasă, şi nu se oprea decât în momentul în care mort de beat cădea frânt în pat adormind, horcăind şi sforăind ca un balaur într-o peșteră rece şi pustie.

          Fusese totuși într-o vreme căsătorit, avea  şi un fiu. Din păcate casa pe care Tatăl Poporului i-o dăduse aşa cum se dădea la vremea respectivă, o pierduse reușind să bea toți banii care îi luase din vânzarea ei. Dădu-se cu piciorul la tot, căci din cauza bătăii pe care atât soția cât şi fiul trebuiseră să le îndure pe durata scurtei căsnicii îl părăsiseră nedorind să mai aibă vreeodata de -a face cu el. Acum trăia la mama sa, care deşi îndura înjurăturile şi umilințele în fata vecinilor din partea lui, chinuită în bătrâneţile ei, rămase fidelă spiritului în care fusese crescută, familia nu se abandonează niciodată, legătura de sânge este sfântă, adesea vecinii auzind-o zicând:¨Este fiul meu, nu am ce-i face… asta este, ce să-i facem¨, parcă știind că asemenea Mântuitorului nostru aceasta era crucea ei de purtat pentru izbăvirea sufletului ei.

          Tanti Mărioara, pentru că aşa o cunoșteau toți pe mama lui Relu se plângea mereu vecinilor:

          -La 40 de ani alții au familii şi muncesc din greu să le întrețină, nu stiu când o să-i vină ăstuia al meu mințile la cap.

          Devotamentul pe care îl manifesta tanti Marioara pentru fiul ei provenea dintr-un cult adânc înrădăcinat în convingerile şi conștiința sa, în ciuda comportamentului samavolnic a fiului ei, asta deoarece se ridică fată într-o familie scheiană cu nouă copii, în care din cauza sărăciei în care trăiau, bărbații mâncau primii indiferent că era tutorele de drept al familiei ori frate, şi abia apoi mâncau fetele. Pe vremea aceea nașterea unui băiat în familie era privită ca pe un miracol, o milostivenie a Domnului faţă de familia fericită în care se năștea, pentru ca bărbatul avea forță, făcea lucruri imposibile unei femei, muncea pământul şi orice altă treabă istovitoare era dusă la bun sfârșit numai cu ajutorul puterii cu care era înzestrat bărbatul, asigura traiul familiei, femeia în casa aproape că nici nu exista, deşi era o atitudine abuzivă, femeile trebuiau să se supună.  

          Tanti Mărioara era şi bunica Anei. Părinții Anei muriseră pe când era foarte mică în urma unui accident stupid de muncă. Lucrau la acelaşi combinat petro-chimic când unul dintre cazane explodă. Se muşamalizase întreg episodul de către autorităţi, dar în incident pieriseră mai bine de o sută de oameni. Bunica era singura ruda care îi păsa de ea şi o luase în grijă. Nu apucase să-și cunoască părinții, astfel încât nu avea nici cea mai vagă idee despre părinţii ei, nu avea nici cea mai mică amintire despre ce înseamnă căldura părinţilor. Pe la vârsta de zece ani își văzu şi bunicul stingându-se. Erau numai ele două, ea şi bunica, rămase singure şi solidare să înfrunte destinul necruțător de care aveau parte amândouă.

          Ana era foarte frumoasă. Avea ochii albaştrii şi era brunetă şi cu tenul palid. Era micuță de statură şi firavă. Manifesta o timiditate excesivă, era foarte emotivă din cauza vicisitudinilor în faţa cărora o pusese viața, dar şi a unchiului ei, Relu,  pe care nu cunoștea să-l fi văzut vreodată treaz sau să facă şi cel mai mic gest de bunătate ori altruism faţă de ea ori faţă de mama lui, ori oricine altcineva.

          Ana însă odată cu trecerea timpului învațase cu greu cum să-i ţină piept nemernicului care pentru orice motiv urla din răsputeri şi bușea tot în calea lui, nu puține fiind ocaziile în care îl văzu turbat, smulgând lustra agățată în tavan ori aruncând scaune sau alte obiecte ce-i ieșeau în cale, iar bunica mereu o repezea:

          -Vezi, de ce l-ai supărat, acum iar începe. Se mai liniștise şi el putin şi tu a trebuit să-l deranjezi.

          6). Violul, cel mai pervers dintre iadurile umane

          La școală se organizase o ieșire cu ocazia unei aniversări a unuia dintre colegi. S-au pregătit de drum şi se îndreptau către o localitate periferică, mai mică, aflată la o distanţă apreciabilă de oraș. Ajunţi la destinaţie observaseră că aniversarea se sărbătorea într-un fost cămin cultural , acum amenajat ca discotecă, deşi localul părea că adăposteşte şi un magazin prin unghere se puteau vedea lăzi aruncate. Muzica era asurzitoar, abia se mai puteau înţelege între ei, trebuiau să-şi urle vorbele unul-altuia în ureche. Grupul lor se retrăsese undeva într-un colţ din spatele sălii, în jurul mese mari, erau destul de mulţi invitaţi de prin comună. Se beau felurite băuturi alcoolice, mai mult sau mai puţin spirtoase. M le cam amestecase şi acum era puţin amețit .Privea în sală, mai ales pe podiumul improvizat de scândură care se numea ring de dans. Formele şi siluetele atrăgătoare îi ațâțau poftele, şi aşa chinuitoare. Jocul de lumini şi umbre reuși să-l amețească şi mai tare. Deodată auzul îi paraliză. Nu mai auzea pe nimeni şi nimic, nici măcar muzica asurzitoare, care stăruia totuși ca un zgomot abia perceput dar perturbant. Capul i se învârtea, nu mai vedea în faţa ochilor decât chipuri de fete frumoase şi dornice. Întoarse capul spre colegii de masă, acolo era Ana, i se păru atât de frumoasă şi angelică cu ochii aceia mari albaștrii, nevinovați şi puri, un suflet neprihănit care tânjea după puţină atenţie. M simțea ca în seara aceasta trebuia să concretizeze relația dintre ei. Nu reușea să se controleze, să-și controleze pornirile, era chinuit şi fizic şi lăuntric. Scăzu consumul de alcool ingerat şi își mai reveni. La un moment dat li se încrucișaseră privirile, Ana își trase repede privirea.

          După nic câteva clipe, Ana se ridică şi se îndreptă spre ieșire, întrebând pe cineva unde este toaleta şi i se răspunse într-un puternic dialect zonal:

          -Buda iești tocmai piesti dialu` din spati.

          Ana ieşi, localiză cu greu toaleta şi îşi îndreptă paşii într-acolo.Îi era puţin frig şi frică, deoarece bruma nopții şi locul întunecat dădeau un aer sordid, înfricoșător locului în care se afla  un WC improvizat, adică o groapă făcută în pământ cu patru pereți de lemn. Ana se apropie cu inima strânsă de clădirea toaletei, deasupra căreia un bec lumina slab.

          M parcă într-o stare hipnotică şi cu înfățișarea unui somnambul se ridică de la masă.

          -Un`te duci,băi? îl întrebă unul dintre prieteni.

          -Mi-e rău! mă duc până afară.

          -Să vin cu tine? îl întrebă aceeași voce.

          -Nu mersi, mă descurc şi singur, răspunse M, apropiindu-se de ieşire.

          Pășea hotărât, parcă mânat de o voință indestructibilă şi de dorință arzătoare, lucrurile se învârteau ușor în jurul său, aerul răcoros îl dezmetici un pic. Văzu toaleta, Ana era chiar în fata toaletei.

          -Ah, tu erai. Ce m-ai speriat! E aşa întuneric aici, aproape că îți bagi degetele în ochi şi e aşa liniște, spuse Ana acestea şi zâmbi singură, privindu-l uşor nedumerită pe M care se apropie cu paşi repezi de ea. În timp ce Ana rostea acestea, M cu o privire ce o tulbură, se îndreptă spre ea, o prinse de mână şi încercă să o sărute cu forța fără să-i adreseze nici o vorbă. Ana se împotrivi, se smuci lovindu-l. În clipa aceea M cu o singură palmă dată peste obrazul drept reuși să o trântească la pământ, pe iarba  udă şi rece plină de promoroaca nopții. Se repezi asupra ei, îi ridică fusta şi îi rupse lenjeria intimă, în timp ce încerca să se descheie la pantaloni Ana încercă să fuga, pentru că-i eliberase mâna din încleștarea dureroasă, însă M fără prea mult efort o readuse la loc. Se prăbuși în ea, lumina ei de simțiri muri. Nu putea să înțeleagă ce se petrece, nu mai avea forța, vlaga să se împotrivească, tot ce mai putea să facă era să implore la milă: „Te rog,nu… te rog” se auzi în valea pustie şi Ana icni într-un plâns înecat de lacrimi de amărăciune şi disperare.

          Gata, se terminase. M începea să se îmbrace, în timp ce Ana izbucni în hohote de plâns. Deodata îi simți mâna lui M încleștată în gâtul ei într-o strânsoare brutală.O sufoca. Nu mai putea să respire. Simțea cum viața se stinge din ea. „Dacă spui cuiva, te omor, ai înțeles?” auzi Ana amenințător. Clătină din cap în semn afirmativ. Mâna se descleștase din strânsoarea mortală. Trase adânc aer în piept, se înecă, tuși convulsiv, simțind  că disperarea îi cuprinde toată ființa, clănțănea din dinți şi tremura toată. El se îndepărta. Hohote de disperare se puteau auzi, dar din păcate nu era nimeni s-o audă şi să-i sară în ajutor. Își adună simțirile, își aranjă hainele şi își șterse lacrimile, se privi intr-o fereastră mică şi murdară ce-i oglindi chipul distrus şi privirea încețoșată, în clipa aceea ceva o rupse de viață, luă o hotărâre categorică.

          Revenise în local, la masa din spatele sălii, în obscuritatea semiîntunericului, era abătută. Nimeni nu observă că se întâmplase ceva cu ea. Până la plecare statu nemișcată, cu privirea înmărmurită, ațintită supra unui punct fix din podea. Însă nimeni nu bănuia, nimeni nu bănuiește vreodată ca ceva grozav se întâmplă în forul interior al celui de lângă, că un univers de speranțe şi iluzii despre viața aceasta, dorințe şi năzuințe personale s-ar putea prăbuși chiar în clipa aceea, o suferință singură şi tristă, şi cel mai adesea surdă şi mută pentru cei din jur.

          7).Descătuşarea

Ana intră în casă. Relu era în camera din faţă, sufrageria, așezat pe un scaun la masă, se uita la televizor şi mânca, şi, deşi era dimineață, era deja beat. Figura unchiului ei avea o expresie lacomă, hulapavă, o atitudine de câine bolnav de rabie şi javră îi caracteriza gesturile. Ținea furculița strânsă în pumn fără pic de finețe ori simțire, orice urmă a conștiinței de sine dispăruse din caracterul sterp al acestuia, de parcă o parte a creierului i-ar fi fost extirpată. Sistemul neural era pesemne îmbibat în alcool. Plescăia asemenea unui porc. Ceva malefic inspira mimica feţei lui. O răutate, o ură nedeterminată se răsfrângea prin prisma ochilor tulburi, de un alburiu murdar, gri, iar gura plescăind animalic provoca scârba. Era neras şi resturi de mâncare îi rămăseseră în barba țepoasă şi deasă. Lăsa furculiţa să cadă cu greutatea unui ciocan lovind porțelanul ciobit al farfuriei scotea sunete ţipătoare ce umpleau camera de haos şi nelinişte. Furculița trecea de la o extremitate la alta a farfuriei, încărcându-se cu o cantitate mult prea mare de mâncare, o îmbucătură care nici înjumătățită n-ar fi intrat în gura unui om, şi în timp ce se îndrepta spre gură, în cursa cvasirectilinie de la blid la gură descrisă de mâna imprecisă a nemernicului, cădeau stropind pe alături bucăți de mâncare, ba un cartof, ba o gălușcă… pleosc,pleosc… în timp ce ochii erau  ațintiți în televizor, încercând ba să vorbească, ba să râdă hâd de unul singur. Mesteca cu mișcări largi ale maxilarelor, mișcări circulare, imitând o vacă cu o mână de fân în gură. Înghițea greu, lăsând barba în piept, apoi ridicând capul dumicatul aluneca pe gât parcă prea uscat, în faţa farfuriei era ceva din care își mânjea ceva pe pâine cu o scârbă insondabilă. Reveni la o stare de conștientă existențială şi râgâind își înfipse furculița în mâncare cu aceeași ură şi violenţă barbară, bădărană.

          -Unde ai fost, curvo ? Unde-ai umblat toată noaptea, tu , curvo? Simțea o placere nestăvilită să o umilească.

          -La o prietenă, am dormit la ea, nu v-a spus buni, îi adresă aceste pe jumătate de gură şi sfiindu-se să-l privească în ochi, mereu adresându-i-se la persoana a doua plural, aşa i-a impus Relu ca responsabilitate a unui adult care își asumă calitatea de tutore.

          -Da… ești o curvă oricum… du-te-n mă-ta la culcare… şi ce ma interesează pe mine, prţ. De obicei Relu în limbajul argotic pe care îl adoptase cu sfințenie, făcea sincope mari care erau însoțite de strâmbături ale feţei ce aduceau a sechelele unui retardat. Totodată văzând că vorbele se încăpățânau să iasă din orificiul bucal avea o gestică largă ca a unui surdo-mut însoțită de un sunet ce aducea a gaze intestinale eșapate prin sfincter, însă acțiunea se petrecea pe gura, PPPRRRŢŢŢ. Adesea dorea ca astfel să-şi exprime dezgustul şi dezaprobarea. Aici interveni tanti Mărioara, care tocmai intrase pe uşă:

          -Ce-ai, mă …ce-ai …lasă copila în pace… du-te mamă şi te culcă, îi spuse bunica Anei, privind-o cu blândeţe.

          Nici o urmă de umanitate, nemaizicând de vreo lumină de spiritualitate, nu se mai întrezărea prin valul dens al urii ce-i acaparase întreaga ființă. Relu, trebuia să bușească, să trântească, să înjure, să se răstească, să urle, să strige, să lovească, să amenințe, să scuipe, să bată din palme sau să lovească cu piciorul în podea ori cu pumnul în masă. Nu se mai putea stăpâni, de fapt, altfel nici nu știa să exprime existenţa lui malefică în casa aceea. Pentru Ana era înfricoșător şi o înspăimânta fiecare zgomot brusc ce se percepea din camera alturată, se îngrozea la fiecare bușitură, pocnitură sau înjurătură a unchiului ei. 

          Ana derula în mintea ei scenarii macabre despre ce se întâmplă în camera alăturată, despărţită de a ei prin uşa care devea translucidă, imaginându-și cele mai îngrozitoare lucruri, cuprinsă deseori din cauza spaimei de neputința de a ieși pentru a vedea ce era cu tot acel scandal care nu înceta decât atunci când Relu nu era acasă ori dormea.Seara așteptau atât ea, cât şi bunica ei deopotrivă reîntoarcerea lui Relu acasă intr-o liniște de mormânt, terorizate numai de gândul că acesta odată ajuns acasă reîncepea coșmarul ce-l trăiau zilnic şi nu  părea a se sfârși vreodată. Spaima că ar putea intra oricând pe uşă le amuțea şi le aducea împreună în momente de reculegere, precum cele de dinaintea marilor confruntări pe frontul de război. Ana la adăpostul camerei sale în care tanti Mărioara îi interzisese  lui Relu să intre, deşi acesta viola acest  tărâm neutru al casei deseori intrând cu forța, chiar dacă se retrăgea în scurt timp suferind ocările aduse de către mama lui, își știa bunica în nesiguranță lăsând-o singură să-l înfrunte pe maniacul şi nemernicul ce distrugea destinele a două femei nevinovate. Doamne! şi numai ea știa cât putea să fie Relu de imprevizibil şi de agresiv. Îi era frică pentru bunica ei, ca nu cumva să pățească ceva, era singurul ei sprijin. Relu putea oricând să o împingă şi să cadă ori să o lovească cu vreun obiect azvârlit la întâmplare.

          Ana nu mai suportă. Vorbele adresate de unchiul ei se învârteau în cap, precum vântul unui ciclon turbionar care nimiceşte tot în calea lui. Se declanșase nebunia, isteia. Se îndreptă cu pași ușori spre baie. Se spălă pe ochi. Intră la duş, dar apa nu curăţase tot în calea ei, bolovanii grei, istovitori conştiinţei rămaseră neclintiţi. Se privi în oglindă, confruntarea cu sine fu cataclismică, îi zgudui ființa din rărunchi. Era tare obosită. Parcă ghidată de o inconștienţă somnabulică deschise dulăpiorul din dreapta ei. Văzu flaconul din care bunica ei obișnuia să ia câte o pastilă înainte de culcare, ca să-i treacă supărarea zicea ea. Se duse în pat în aceeași stare. Se băgă sub pătură. Scena violului se repeta în mintea ei fragilă. Nu găsea nici o explicație pentru care cineva ar putea face un asemenea gest. De parcă un coșmar ieșit din tipare îi chinuia somnul, monștrii care ne apar în vise îi explicam ca fiind rodul imaginației noastre, dar oare cum putem explica o cădere liberă într-o prăpastie, şi nu putem să ne agățăm de nimic pentru a ne opri din căderea liberă şi deodată se produce inevitabilul, bum, ne izbim cu putere de pământ. Deschise flaconul, era aproape plin, îl înghiți pe tot, se eliberase de chinul soartei sale nefericite.

          Se adunaseră cu toții. Erau toți acolo să aducă un ultim omagiu Anei. Murise. Erau la înmormântarea ei. De ce făcuse un gest atât de nebunesc, necugetat, nesăbuit? Semne de violenţă nu existau, nimeni nu o auzise strigând, nu existau martori, multă lume îi văzuse  de mai multe ori împreună, mulţi ar fi spus ca a făcut-o de bunăvoie. Să-i fi contrazis, să se fi luptat pentru nevinovăția ei şi pentru dreptate, la ce bun, răul a fost făcut şi nu are nimeni să facă toate aceste amintiri de coșmar să dispară? Dumnezeu e bun, e milostiv, își spunea ea ca o ultimă speranță înainte de a-și fi luat viața.

          8). Un ţinut sălbatic, al nimănui.      

          Mahalale împuțite, cocioabe dărăpănate, bordeiuri improvizate continuau îndelung să existe la periferia orașului, în spatele zidului format din lanțul imens al blocurilor de zece etaje. Aici trăia Răzvan cu prietenii săi, orfani abandonați în voia sortii nu numai de părinții de drept dar şi de către o societate iresponsabilă şi impasibilă de drama unor suflete prea vulnerabile în fata vieții. Singura lor avere era bordeiul improvizat din cartoane şi alte resturi menajere adunate de prin ghenele de gunoi de prin tot orașul, singurele lor îndeletniciri fiind cerșitul şi colindarea orașului în speranța ca ar putea să găsească hrana care le-ar fi asigurat încă o zi de trai pe acest pământ. Locuiseră, deşi impropriu spus, într-o canalizare de apă caldă menajeră ce alimenta unul dintre cartierele orașului, însă unii băieiţi mai mari ca ei îi izgoniseră. Prin aceste maldăre de gunoi trăiau mulţi nefericiţi,   dar mizeria era de nedescris, colcăiau șobolanii, gândacii şi furnicile își făceau cuiburi şi de jur împrejur se adunaseră haite de câini vagabonzi. Putoarea ce o emana adunătura de gunoaie se ridica în zilele de vară amenințând să infesteze cu holeră şi hepatită întreg orașul.

          Părinții lui Răzvan erau ambii alcoolici, îl părăsiseră pe scara unui bloc. Orfan fiind, fugise de la casa de copii, nu-i plăcea deloc pentru că era bătut acolo zilnic, de îngrijitori, de alții mai mari. Era un mic lagăr de exterminare înființat în urma decretului din 1977, leagănul de copii cum îl numeau ca pe o autoritate rece, impasibilă la drama acestor copii, care erau supuși zilnic la torturi fizice, psihice şi sexuale. A jurat să nu se mai întoarcă niciodată acolo chiar dacă de cele mai multe ori trebiuia să cerșească. Era adesea prădat de alții mai mari ca el şi de multe ori încercase durerea surdă a foamei. Avusese el şi zile mai bune când prin milostivenia unui om găsi un loc de muncă într-una din maghernițele de la periferie, sufletul său era al unui copil, însă durerea şi responsabilitatea traiului zilnic și le asuma precum un adult. Aduna pahare şi halbe de bere, pe care apoi le spăla pentru a fi folosite din nou la servirea băuturilor ce se vindeau în local, în schimbul a doua mese pe zi şi ceva bani de buzunar.

          Patronul firmei era un bărbat cu înfățișare de grohan, cu fălci groase şi pline de roșeață, lăsate, atârnând flasce şi cu gura mare şi buzele cărnoase, adesea în timpul vorbirii împrăștia bale, cu urechi mari şi păroase şi parul cărunt slinos şi nespălat, degaja un aer neîngrijit care lăsa în urmă-i un miros inconfundabil de transpirație păstrată şi intreţinută de mai bine de câteva zile bune  dacă nu săptămâni. Cu burta aşa de mare încât se revărsa peste cureaua de la pantaloni, avea o gușă grozav de groasă şi întotdeauna gâfâia obosit şi greu. Era foarte lacom şi avar, ori de cate ori Razvan făcea curățenie prin local, neaVăcaru, îl însoțea prin toate ungherele şi cotloanele, în caz că Razvan ar fi găsit vreun bănuț să i-l dea ca să-l pună în caseta cu bani. Iar atunci când nea Văcaru era surprins mâncând, acesta se întorcea cu spatele la Răzvan şi îmbuca lacom din mâncarea-i din faţă. Scursurile de la băuturi care se vărsau în tavă erau puse înapoi în sticlă în spatele barului fără să observe nimeni.Țolul folosit în măsurarea cantității era măsluit, cel veridic fiind pus la îndemnă de frica unui control. Paharele şi halbele ciobite nu erau înlocuite niciodată decât la spargere, deci atunci când  imposibilitatea o cerea. Nea Văcaru era îmbrăcat cu aceeași cămașă veche şi murdară pe care Răzvan observase că o schimba odată la săptămână, dar putea paria că nea Văcaru nu se spală niciodată. În ceea ce privește încălțările, erau de fiecare dată aceleași ponosite şi scâlciite care scârțâiau sub apăsarea grea a peste 140 de kilograme cat cântărea nea Văcaru. Întotdeauna, nea Văcaru, cumpăra băuturi de la firme cvasinecunoscute, care promovau preţuri mici, dar calitatea era îndoielnică ca şi proveniența dealtfel. Cumpăra în cantități mici pentru a fi sigur că-și vinde marfa şi de teama de a nu cheltui prea mult. Nu angaja vânzătoare pentru că munca de la bar putea să o facă el sau nevastă-sa, o femeie cu mutră de nevăstuica care părea că sâsâie mereu când vorbea, la început lui Răzvan îi veni greu să o înțeleagă din cauza defectului de vorbire. În ceea ce privește marfa o descărcă şi o încărca cu ajutorul unuia sau a mai multor bărbați pe care îi găsea şi îi tocmea din incinta depozitului ori care se aciuiau în localul său.

          Însă nevastă-sa se îmbolnăvi şi, din zgârcenia de nu cheltui prea mult pe doctor ori medicamente, muri subit într-o noapte, lucru care nu-l afectase prea mult pe nea Văcaru, neavând o relație tocmai specială cu soția, fiind mai degrabă o relatiie de înțelegere şi întrajutorare asexuată. Astfel că nea Văcaru neavând pe mâna cui să lase barul cât timp era el plecat după marfă, fu nevoit  să angajeze pe cineva, care dacă s-ar fi putut să-i ţina loc şi de concubină, adică să aibă grijă de el şi să-l îngrijească.Își luă în serviciu şi în casă o femeie, o adevărată matahală; înaltă, grasă şi cu spatele lat cât uşa. Nici nu-i trebui mult lui Nea Văcaru să o găsească, puse un afiş la intrarea în crâşmă şi în mai puţin de o zi femeia i se înfăţişă. De când o văzu prima oară ştiuse că e femeia potrivită pentru el. Nu fuma, nu avea pe nimeni, nu avea casă, doar un geamantan de haine pe care îl căra cu ea mereu căci îşi căuta mereu un loc de pus capul, trăise cu un colonel care murise de curând, deşi trăiseră împreună mai bine de 10 ani nu se măritase cu el. 

          Răzvan își petrecea timpul adunând pahare, sticle, halbe, golind scrumiere, ștergând mese, dând cu matura în local şi pe terasa acestuia.Cel mai greu îi venea să facă curat la WC. Acești bețivani aveau obiceiuri mai primitive decât animalele sălbatice, mizeria umana pe care o descoperea în intimitatea ei îl scârbea până la vomă spontan involuntară.

          -Ce p…. mea te uiți la mine, mă? Ce faci,mă? Băi, îți f… o palmă cu piciorul după ceafă de nu te vezi! se răsti la el un slăbănog înalt, lungan, cu sprâncenele-i stufoase încrâncenate şi din a cărui privire Răzvan simții un fel de combinație între turbarea unui câine şi nevolnicia unui berbec.

          -Vă rog să mă scuzați… n-am vrut nenea… n-am știut … am crezut că…. spuse Răzvan înfricoșat încercând să dea în spate deşi calea-i era blocată de un scaun.

          -De unde gura mă-tii știai tu că nu am o sticlă în geantă,hă? şi poate că voiam să-mi mai torn,hă? Lasă dracului paharu` ăla aici, unde p.. mă-tii îl duci, mă, derbedeule? Hă, zi ,mă? şi repetă acel ¨h㨠cu atâta ură încât Răzvan se pierduse de-a binelea, uitase că astfel de oameni sunt precum câinii bonavi de turbare şi că trebuia să evite contactul vizual cu el, făcându-se că nu-l observă în speranța că pleacă şi că amenințarea dispare. Astfel, uitând de sine în faţa pericolului iminent, rămase fixându-l, nedumerit de atitudinea ostilă ce-i era adresată, de obicei oamenii care veneau în local aveau o atitudine protectoare văzându-i etatea fragedă. Îl irită şi mai tare pe bețivanul acela care acum dădea semne de disperare.

          -Tu-ți dumnezeii mă-tii! adresă înjurătura cu mai mult nesaț şi o ură de nestăvilit îl cuprinse. Relu, se ridică de la masă şi o împinse din calea lui cu scaun cu tot cu o forță zdrobitoare. În momentul acesta Răzvan scăpă paharele pe jos, suntetul ascuțit se propagă cu repeziciune făcând ca întregul local să-și ațintească privirile înspre ei. Relu se îndreptă către Răzvan cu mâinile încleștate şi cu venele de la cap şi de la gât umflate aşa tare încât a-i fi zis ca o să plesnească.

          Răzvan se uită la el înmărmurit repetând într-una : vă rog să mă iertați… n-am vrut nenea… n-am știut… am crezut că… negăsind puterea de a rosti alte cuvinte, copleșit fiind de teroarea care i se accentua în vene, corpul plăpând şi slab începu să tremure şi gura se porni într-un clănțănit incotrolabil.

          -Ce-ai crezut tu, mă? Ce ai crezut în paştele mă-tii! Zi , mă! Ce-ai crezut tu, mă? Zi, mă, odat ´, tu n-auzi? că-ţi crăp capul! spuse Relu malefic cu tonul inchizitor al călăului ce-și torturează victima înainte de a executa pedeapsa capitală.

          Răzvan nu înțelegea nimic, în fond, nu făcuse altceva decât să-i ia paharul acela mânjit cu puţin jeg de băutură din faţă.

          Câțiva din cei prezenți strigaseră totuși la Relu:

          -Lasă-l, băi Relule, în pace! E doar un copil, nu știe.

          Cei mai multi însă stăteau tăcuți şi priveau cu desfătare şi interes conflictul ce se petrecea sub ochii lor, de parcă erau la menajerie şi dresorul dădea o reprezentație cu maimuțe. Câțiva din ei făcuseră totuși gestul istovitor de a-l trage pe Relu la timp. Era pe punctul să-i aplice o corecție micului derbedeu şi de-ai arde câteva palme lui Răzvan, când interveniseră singurii care nu erau părăsiți de orice urmă de moralitate, împinși de spiritul justițiar al conștiinței.

          Răzvan nu se mai duse niciodată să muncească la berăria lui nea Văcaru. Îi fusese lui greu şi înainte dar acum se afla intr-o încurcătură din care nu mai se zărea nici o cale de scăpare. Era singur, părăsit de toți şi-i era foame. Nu mai avea unde să muncească, cerșea pentru o bucată de pâine însă nimeni nu părea să se mai milostivească pentru un biet copil sărman ca el.

          9). Declickul

          M rătăcea.Rătăcea singur pe străzi pustii.Vântul insinua șuierând cuvinte deșarte: „Nu…NU…Te rog nu”. Această negație ce implora milă, stăruia în conștiința să, era vocea să lăuntrică, era suspinul sufletului materializat în conștiință. Nu știa exact de ce cuvintele acestea i se învârteau în minte neîncetat, aveau ceva de nedescris în ele, ceva sfâșietor sufletului său. Ce era mai greu de înțeles era înţelegerea sinelui, căci înțelegerea de sine ne vine cel mai greu de descifrat. Cum a putut să fie autorul unui asemenea gest plin de cruzime, violenţă, sadism, vulgaritate. Îi era scârbă de sine, de prostia lui. Ar fi făcut orice să-și repare greșeala, tortura psihică era şi mai mare pentru că își dădea seama de vinovăţia catastrofală şi nu putea face nimic să îndrepte ceea ce se întâmplase, iar o pedeapsă pe măsură nu ar fi existat oricât s-ar fi persecutat, tot n-ar fi găsit iertatare pentru sine.

          Cel mai greu îi venea în momentele de singurătate deplină când se descoperea pe sine. Uneori singurătatea e magică, e creatoare de idei geniale, dar alteori cosmarica, te aduce în faţa unor clipe de introspectie fatală. Nu-i plăcea mârșăvia în care se bălăcea, nu mai merita să trăiască, dar credința îl împiedica să facă o greșeală mai mare decât deja făcuse, să moară de mâna mâinii sale. Se închipuia mergând spre baie, într-o stare de transă profundă şi cu un calm de neînțeles, tăindu-și venele fără să simtă remușcări ori usturime. Apoi se  închipuia descoperit de mama sa cu mâinile pline de sânge atârnând în vană. Vroia să se spânzure, dar era o moarte subită. Să ia un flacon de pastile, poate atunci i-ar fi fost mai uşor. Nu, nici asta, risca să fie descoperit prea târziu. Nevoia de suicid este de fapt nevoia de a fi descoperit, o nevoie exprimată în cel mai grotesc mod de a ne mărturisi suferința şi disperarea, aşa cum este ea, aşa cum o resimțim, pentru că tânjim cu înfometare lăuntrică de a fi înțeleși şi compătimiți.  M tùnjea după o mângâiere ca un explorator dupè un strop de apă în deşertul arid când plosca-i se goleşte şi mai are încă pe atâta de mers. Cineva care să-i înțeleagă durerea, cineva care să-i aline oricât suferiţa. Se consuma în plâns, pe care nu l-a auzit, nu l-a văzut şi nu l-a bănuit nimeni .

          Stătea singur, închis în cămăruța mică, ghemuit în pat. Era întuneric beznă şi o liniște asurzitoare, nu putea să-și alunge celălalt din sine, nu putea să se deteste, măcar pentru o secundă, aşa încât să facă ceea ce ar fi gândit că era mai bine pentru el, de a încheia acest episod dramatic şi de a pune capăt traumei care-i depăşea pragul de simţiri. Se izbea cu picioarele în stinghia patului, cu capul în pernă şi cu brațele cu pumnii încleștați lovea pereții, înnebunea puţin câte puţin. Noaptea cu lumina aprinsă intra în stări hipnotice fixând un punct fix în podea, se uita repetat la ceas, calcula cât mai avea până la ivirea zorilor. Resimțea trecerea timpului greoaie, secundă cu secundă, zgomotul „tac” al ceasului îi părea a fi venind din veacuri de mult apuse, având în spate milenii de civilizație, dogme şi istorie. Ar fi oprit ceasornicul mare care stătea atârnat de perete,dar ar fi fost în zadar, absurd, trebuia să ştie cât mai are de îndurat până la ivirea zorilor care-l izbăveau de fiecare dată. Nu mai avea nici puterea să plângă, întindea mâna spre ajutor însă nimeni nu era acolo să-i întindă mana sa. Simțea ca alunecă, cade, își încovoia degetele în așternut. În zadar, era în cădere liberă, nimeni şi nimic nu putea să împiedice iminentul impact. Cădea în abisul cel fără de sfârșit al demenţei şi terorii faţă de lume, faţă de tot ceea ce putea însemna omenesc.

          Rătăcea din nou pe străzi pustii, îi mai aducea alinare. Apoi confruntat cu conștiința de sine apuca străzi pline de mulțime, aglomerate. Se simțea parcă mai bine în mijlocul acestor necunoscuți, în mulțimea mută şi anonimă se putea amăgi crezând ca acei necunoscuți pe care-i vedea nu-i cunoșteau păcatul, putea astfel să-i înșele ușor, nu mai resimțea nici o remușcare. În mijlocul lor era ca şi ei, un om cinstit, normal, cu treburi şi necazuri, cu tristeți şi fericiri, cu dorințe şi dezamăgiri. Încerca şi el să prindă expresia comună ce se dorea să dezvăluie un om trudit de viață şi mâncat de necazuri şi nevoi, dar nu reușea să se complacă în ipocrizia de avea o personalitate izvorâtă din voință. Şi atunci grăbi pasul astfel încât să treacă neobservat, efectul tămăduitor al panaceului trecea dându-și seama că ceea ce încercase fusese nimic altceva decât un tratament mediocru cu placebo. O bomboană de zahăr îmbracată într-un ambalaj ademenitor fără nici un efect terapeutic real. Figura lui umilă ce implora la compasiune nu putea să facă altceva decât să atragă ura, mânie venită din puterea pe care o resimțim ce ne pătrunde în vine asupra celor slabi , umili şi fricoși. O selecţie naturală de o duritate şi de un barbarism de care numai omul e capabil. Mutra lui cerea şuturi, atitudinea lui cerea palme. Cine n-ar fi profitat de ocazie? Cine nu profită de ocazia de a se simți puternic? Câți dintre noi nu ar dori să arunce cu piatra categorică a pedepsei capitale? Câți dintre noi nu ar dori să lovească animalul rănit?

          Avea o poftă imensă să se automutileze. Se autoflagela, însă credea cu stăruință că dacă și-ar fi tăiat un deget or s-ar fi ars pe mână cu țigara, durerea imensă ce și-ar fi provocat-o nervilor, excitarea nervilor până la limita absolută ar fi alungat apăsarea morală zdrobitoare pe care o resimțea sufletul său atât de încercat. Le-a încercat pe amândouă, cu efecte imediate, dar de scurtă durată, efemere precum viața însăși. S-ar fi împușcat în picior dacă ar fi avut un pistol, și-a crestat totuși o tăietură serioasă cu cuțitul pe copsa dreaptă pe care punea sare de fiecare dată când nu reuşea să-şi alunge temerile, apăsarea. Durerea resimțită câteva zile îi desprindea sufletul din încleștarea amintirilor sfâșietoare, încerca o senzație eliberatoare a spiritului din robia conștiinței până la  euforie, gusta durerea fizică până la extaz.

…………………………………………………………………………………………………………

           Mergea nepăsător şi îngândurat când deodată un țipăt de copil îl smuci readucându-l la realitate.

          Un copil murdar, îmbrăcat în zdrențe cu o pungă cu pâine uscată în mână stătea nemișcat lângă ghena de gunoi din care se prelingeau zoaie negre şi urât mirositoare. Copilul stătea nemișcat şi urla cu gura deschisă larg cu strâmbături grotești fiind întrerupt de sughițuri repetate. Lacrimile lăsau urme vizibile pe faţa murdară şi i se scurgeau sărate în gură. Plângea, ţipa, urla disperat. M îl privea, nu știa ce i se întâmplă. Lume trecea, însă parcă nici n-ar fi existat, nici măcar nu-l auzeau deşi striga în gura mare. O babă zgripțuroaică care-și ducea punga de gunoi, strigă la el, plină de răutate:

          -Ce-ai, mă?… ce-ai, nu ți-e bine? du-te dracu’ acasă la mă-ta şi la tac-tu … fi-v-ar a dracu` de boschetari!

          Copilul nu se înspăimântă, parcă trecut prin alte scene mult mai aspre ca aceasta, de aceea baba ridică bastonul în care se proptea şi se îndreptă amenințătoare către el:

          -Pleacă, mă! Tu n-auzi! pleacă luate-ar dracu` să te ia!şi în timp ce copilul își aruncă punga pe spate, plină cu coji de pâine şi alte resturi culese de prin gunoi,  baba îi croi vreo două bastoane pe spate. Copilul înspăimântat se îndepărtă repede, supărarea pe care i-o pricinuia foamea se transformase repede în frică insctinctuală, primară. Baba rămase lângă ghena şi amenință cu bastonul în aer. Se întoarse cu spatele rostind conclusiv:

          -Lua-v-ar dracu de `oţi (hoţi)! şi plecă. Se întâlni cu o vecină căreia îi mărturisi cele întâmplate şi fu aprobată pe deplin : „Daaaa … aşa e … şi mie mi s-a întâmplat odată la fel… bine i-ați făcut… aşa merita!”

          Pe înserat se putea vedea un copil fugind cu un sac în spate peste linia ferată ce traversa câmpul cu cartofi de la marginea orașului. Răzvan urmărit de paznici, nu văzu trenul care se apropia sau poate că-l văzuse şi dorea să scape de urmăritorii care amenințau cu bâtele în aer şi strigau amenințător de le ieșeau plămânii, însă trenul îl izbi violent, murind pe loc… pentru doar câteva kile de cartofi.

          Deşi M nu știa, amintirea acelui băiat pe care-l văzuse plângând lângă ghena de gunoi, care de fapt era Răzvan, avea să-i schimbe mult viața într-un mod ciudat.

 …………………………………………………………………………………………………………

          M se schimbase mult. Se înstrăinase de familie, de prieteni. Nu-l vedeau cu zilele. Lipsea nopți întregi de acasă. Nimeni nu știa ce se întâmplă cu el. Devenise o specie de lunatec. Mergea parcă adormit, cufundat într-un somn adânc. Îl strigai şi nu te auzea, îi treceai mîna prin faţa ochilor şi nu observa, era un străin faţă de lume în totalitate, un strigoi ce se încăpățâna să părăsească această lume reală. Umbla neîngrijit, devenise neglijent faţă de sine, murdar. Nu mai mânca aproape deloc, slăbise drastic, corpul acela gros şi solid arată acum ca radiografia unei ființe distruse. Nu mai înfrunta privirea trecătorilor aşa cum obișnuia, acum trecea cu capul lăsat în pământ, cu spatele încovoiat şi mâinile în buzunare.Cel mai supărător pentru cei apropiați lui era faptul ca avea o atitudine indiferentă faţă de tot ce-l înconjura. Flacăra tânără a spiritului său se mistuise. Nu-l mai înțelegea nimeni, şi deşi își exprimau îngrijorarea şi interesul faţă de el şi de episodul dramatic ce nu înceta să se mai termine, nu puteau să afle chiar şi în urma insistenţelor cu care stăruiau în încercarea de a sonda suferința lui, nu puteau să determine ce îl măcina în interior atât de puternic încât să doboare o ființă tânără şi entuziastă precum cea  a lui M, aşa cum îl ştiau şi-l cunoscuseră înainte.

          M pășea temător, neîncrezător înainte. Fiecare zi ce trecea reprezenta un alt pas fără de speranță în căutarea destinului implacabil. O altă clipă de neînțeles din paharul cu otravă al vieții sale. Nu mai găsea motivația care să-i confere puterea de a-și continua drumul, calea bătătorita a lui Sisif, urcușul greu al Mântuitorului cărând pe umeri greutatea crucii sale, biciuit de dușmanii sai necruțători spre salvarea omenirii şi în speță a spiritului uman.

          Se lăsă dus de valul ispitelor unei vieți trăite în desfrâu. Abandonă orice ispită salvatoare. Se complăcea în placeri vulgare. Mergea zi de zi în baruri cufundate în beznă şi în fum. Se delasă unei existenţe improvizate, de alcoolism şi preacurvie. Bea până la refuz. Se trezea în fiecare nouă dimineață într-o casă diferită faţă de cea de ieri, pe la prieteni de pahar, prostituate depravate ce se îndurau să-i ofere adăpost. Se trezea cu impresia coșmarului din noapte ce se prelungește în zorii zilei, de la revenirea simțurilor până la dezmeticirea totală. Se trezea într-un pat străin, alături de o necunoscută ori un bețivan ce puţea deseori mai tare ca el, pe jos pe covorul unei locuințe străine. I se întâmplase să se trezească cu capul în vomă pe preșul de la intrarea unei locuințe.

          Revedea într-una copilul acela plângând .Se trezea noaptea, apele curgeau șiroaie pe spate, asuda în urma coșmarurilor ce se repetau noapte de noapte. Așternutul de sub el era ud, se scaldă intr-o sudoare rece. Lua fiecare sticlă şi bea cu lăcomie până reușea să se amețească în aşa fel încât cădea lat în pat şi dormea dus până a doua zi la prânz când reîncepea ritualul zilnic.

          Se trezi în toi de noapte în patul aceleia cu care se desfăta de mai mult timp încoace, o prostituată care i se făcuse milă de el şi îi oferii adăpost noapte de noapte lăsându-se cuprinsă de compasiunea unuei fiinţe distruse, faţă de suferințele ce rătăceau acest spirit. Făceau dragoste seară de seară, jumătate amețiți de băuturile alcoolice ce le consumau împreună, jumătate indiferenți de destinul ce se arăta crud şi fără milă cu ei. Făceau dragoste în modul acela vulgar şi pervers, împerechere animalică. Sudoare, secreții şi miresme transformate în putori de nedescris. Se acuplau fără cunoștință de cele ce se întâmplau cu spiritele lor, reproducere instinctuală. Alergau în neștire după dragoste prin ură, bolnavă şi perversă. El gâfâia puternic şi nervos, iar ea scotea sunete de curtezană ieftină. Oboseala fizică îi sfârșea, adormeau, alunecând într-un somn greu şi frământat. Amintirile făcuseră ca memoria să se transforme, să prindă însușiri volubile în noapte. Amintiri fluide ce se revărsau în conștient dădură glas unui şoc moral de care M suferise într-una din aceste nopți.  Obiectul reprimator ce-i proteja seninătatea  pleznise, se văzu pe sine în copilașul acela plângând lângă ghena de gunoi. Era el însuși când era mic, urlând de disperare. Își aducea aminte totul cu o limpezime crudă. Un văr mai mare de-al lui, când fusese la ţară, în vacanța de vară la bunicii săi. Era un copil şi inocenţa îi fu stârpită, s-a profitat din abundență de naivitatea lui infantilă Își aducea aminte acum prin perdeaua timpului ce se așternu de-a lungul anilor, nu numai o dată se întâmplase dar şi cu alti băieți mai mari, prieteni d-ai lui Ionică, criminalul ce îi distruse cea mai de preț bogăție dintre amintirile unui om, copilăria. Îl prostise Ionică, văru-său mai mare. Într-o zi când din joaca prostească a unora mai mari ca el îl puseseră să-și arate organul genital să poată să râdă cu toții de involuția lui fizică, ca apoi să-l supună diferitelor perversiuni sexuale, apucături bolnave ale unor alienați mintal. La început era pus numai să-l masturbeze pe Ionică, însă apoi văzând că amenințările cu bătaia prindeau din plin…

          Toate aceste amintiri şi le reprimase în subconștient şi le închisese acolo cu lacătul ferecat al autoiluziei şi al uitării. De aceea echilibrul interior era afectat, de el se abuzase, la fel abuzase şi el. Abuzatul se transformă în abuzator, copilul ce ia bătaie de la părinți se transformă şi el într-un agresor, din cauza acestor experienţe reprimate şi imprimate în caracterul sau se trasformase într-un monstru la rândul lui.

          A reprima realitatea înseamnă deseori a supraviețui, dar cu riscurile şi tributurile ce le implică aceasta….

          10). Regăsirea sinelui înveninat

          M, cel de acum, deveni o epavă umană, era de nerecunoscut. Deveni unul din acei oameni fără nici un rost în viață, fără căpătâi, neîngrijiți şi murdari, mai tot timpul într-o stare de amețeală continuă din cauza băuturii. Vorbea singur pe stradă, îndruga aiureli. Era un bețivan notoriu, vedetă de cartier. Tot ce prindea vindea pentru a-și cumpăra băutură.Trecuseră mai bine de zece ani de când se petrecuse drama cu Isabela. Noaptea aceea în care își aduse aminte de cele petrecute în copilărie i-a fost de un fatalism copleșitor. Acum bea. Bea ca să uite, nu-și dădea seama dar blestemul Isabelei se împlinise. Deşi nu auzise nimeni blestemul, el avea să se împlinească, ca puterea magnetică şi forța de propagare a gândului, ca reversul miracolului dorinței imposibile de a se împlini. Nu mai era în stare să nutrească iubire, toleranţă ori altruism faţă de oricine din clipa blestemului, orice urmă a spiritului său dispăru în aceeași clipă, orice formă de umanitate pe care o putea dezvolta caracterul şi sufletul lui se prăbușiseră în adâncurile întunecimii sufletelor. 

          M se făcuse ursuz. Nu făcea neapărat scandal, atâta tot că mormăia dând mărunt din buze, înjurături, blesteme, nimeni nu-l înțelegea. Până intr-o zi pe la treizeci şi ceva de ani când murise, căzut mort de beat în zăpadă. Degerase. Ba chiar mâncaseră şi câinii vagabonzi din el, se zicea. Era pe 1 ianuarie când murise, în noaptea de revelion, puţin după miezul nopții.

          Ultimile imagini care se derulaseră în mintea lui înainte de a-și părăsi trupul păcătos fuseseră pe cea a Anei, cu ochii ei calzi şi blânzi ce implorau îndurare şi se stinse cu imaginea  Isabelei pe vârfurile degetelor sale. Regăsirea sentimentului divin prin care își regăsi spiritul rătăcit şi prin care se mântui de păcatul unui destin necruțător…

          Isabela rămase singură până la adânci bătrâneți. Se transformase într-o zeiță a castității care își închinase destinul cunoașterii şi a artelor. Muri în casă, în mijlocul cărților, singura hrană spirituală, mana ei cerească, care-i întreținuse ființa atâta vreme pe lumea aceasta. Când îi găsiră cadavrul mumefiat după ani şi ani de zile, prin fereastra ce lăsa să pătrundă o lumină obscură se puteau vedea pânze de păienjeni şi praf de două degete pe biblioteca cu volume nenumărate care îi ținuseră de urât când se simțea singură şi părăsită. Se retrase departe de ochii indiscreți într-o casa veche şi dărăpănată, ascunsă în spatele unei grădini mari cu vegetație bogată şi sălbatică.

          Relu, în patul morții, se uscă în dureri, murind secat de forță şi de seva.

          Revolta, dualitatea şi pârguirea conștiinței ce marcaseră adolescenţa lui M il învinseră. „Alții sunt mai puternici, eu nu”.

…………………………………………………………………………………………………………

          Sunt singur, ce senzație plăcută încerc acum.O ating, o simt, pururea singur. Am găsit-o, am întâlnit-o, Dumnezeu a făcut ca ea să-mi iasă din nou în cale. Este ea, Isabela, simţirea-mi se mistuie, ating, simt zăpada rece pe obraji și-n vârful degetelor. Întind mâna spre ea, îmi frige degetele. Mâna care-l apucă, tresare. Spiritul i s-a stins cu o ultimă senzație învălmăşita cu dorința a fi atins făptura ei pentru o ultimă oară. Mi se arată, o întrevăd în perdeaua de fulgi de nea ce se pogoară încet sub lumina albă a Lunii. O însoțesc către un loc cald şi plăcut. Mărire Domnului.

…………………………………………………………………………………………………………

          Acesta nu este un alt roman de dragoste, ci este mărturia unui om a pierderii şi regăsirii de Dumnezeu….