Ce este fericirea?

              Am încercat să răspund la această întreabare şi în câteva articole anterioare. Cred că am ajuns la un rezultat cât de cât plauzibil, în ciuda numeroaselor remarci ale psihologilor de pretutindeni că lupta care s-a dus  în căutarea fericirii s-a încheiat demult, odată cu apusul filozofiilor antice şi a răstălmăcelilor de tot felul şi cu ivirea zorilor ai zilelor contemporane când ne putem declara cu toţii fericiţi, pentru că nu-i aşa, trăim în libertatea de expresie cea mai elevată a tuturor timpurilor.

             Fericirea poate fi lipsa suferinţei, a durerii, spuneam cândva, dar acest principiu este imposibil de aplicat ad literam. Este ca şi cum te-ai lăsa de fumat ca să recurgi în fiecare seară la Prozac.

            Fericirea pentru unii este un job sigur, la care pot ajunge uşor,  ieşirea la o bere cu prietenii în fiecare seară în barul preferat şi o partidă de sex înainte de culcare. Iată reţeta hedonistă, poate chiar uşor cognitiv-comportamentalistă specific nord-americană sau mai bine zis, anglo-saxonă.

          Pentru alţii, cei care se mulţumesc cu puţin, fercirea e pacea interioară, e contemplarea sinelui ( ce fel de oameni or fi şi ăia? s-ar putea întreba unii).  Modestia e de lăudat, dar nu şi când doreşti să reclădeşti lumea.  A te mulţumi cu puţin înseamnă să trăim din nou aşa cum o făceam acum o mie de ani. Desculţi şi cu capul în nori!

         Şi atunci ce e fericirea? Fericirea eşti TU! Nimic şi nimeni altcineva! Fericrea eşti TU, cel care ai putea să fii, cel care ai dori să fii şi cel care eşti acum! Tu eşti fericirea şi numai în tine o poţi regăsi! Dacă fericirea pentru tine e familia, atunci fă parte dintr-o familie, dacă fericirea e munca ta, atunci fii un profesionist, dacă eşti un sinucigaş şi fericirea ta e moartea, mai aşteaptă măcar un an să vezi ce-ţi mai rezervă viaţa, ce ai de pierdut, moartea nu pleacă niciodată în vacanţă!

           Fericirea se leagă de un sens al vieţii. Spunem despre un om fericit că este un om împlinit. Poate că o să ai motive de bucurie pentru care să te fericeşti, poate că o să ai motive de tristeţe pentru care să te blamezi, dar oricare ar fi motivele tale, merită să le trăieşti!

Balonul de săpun

 

Balonul de săpun e aşa pentru că aceasta este construcţia cea mai stabilă, mai echilibrată şi mai dinamică pe care o formează materia pentru a-l menţine, şi totuşi cât de firavă poate fi.

Există un moment în viaţa fiecăruia când simte fluturi în stomac datoraţi întâlnirii marii iubiri. E momentul acela al dragostei oarbe când fiecare a simţit că zboară pe culmi neatinse, e un sentiment unic. Iubirea aceasta pasională, imatură aşa cum afirmă psihologia, e precum un balon de săpun.

Cineva care ar putea fi interpretat ca mâna destinului suflă în veriga timpului şi dintr-un melanj frumos mirositor, dintr-un mix ademenitor se naşte un balon de săpun. Destinul aduce laolaltă doi oameni care încep să se cunoască, o forţă îi atrage unul către celălalt, nu ştiu ce se întâmplă exact cu ei dar ceea ce simt este beatitudine pură, cei doi ating  un prag al fericirii ideale.

Balonul de săpun începe la început să se înalţe, dar foarte puţin, o clipă, nici mai mult, nici mai puţin, după care începe să coboare sub greutatea problemelor cotidiene, a rutinii împovorâtoare de fiecare zi, atras de forţa gravitaţională fiecare din cele două spirite se lasă tot mai jos, în pas lin pentru a ajunge din nou cu picioarele pe pământ.

Iubirea cea mare ajunge după un timp aproape de asfinţit, balonul se sparge când atinge podeaua şi simţi un gol puternic că te cuprinde, un vid existenţial. Simţi că cel de lângă tine nu te mai înţelege, dar mai ales că tu nu-l mai înţelegi pe el. Începi să reconsideri aprecierile pe care le-ai făcut despre cel de lângă tine.

Iubirea cea mare ţine aproape 3 ani şi jumătate, cel puţin asta apreciază psihologia, după aceea urmează tot atâta timp pentru a reconstrui o nouă relaţie din rămăşiţele iluzorii ale însuşirilor pe care ai crezut că le întrevezi la început. Sunt necesari 7 ani, zice o vorba din popor, pentru ca o relaţie să se împlinească, să devină una matură, stabilă.

După ce efectul nebuniei pasionale trece,  nu-l mai vezi într-o lumină ideală, e aproape de un tip odios celălalt, dar rămâi consecvent unui singur principiu: l-ai iubit până acum, îl vei iubi şi de acum încolo. Începi să reclădeşti, să restructurezi, să renegociezi graniţe, limite, într-un cuvânt să redefineşti intimitatea.

Dragostea cu adevărat matură înseamnă să te mulţumeşti cu ceea ce ai, să valorifici potenţialul relaţiei  într-o manieră non-conflictuală, dar mai degrabă sub auspiciile negocierii şi renegocierii.

Rău

Nu există rău mai mare decât acela pe care ţi-l faci singur.

1.Data viitoare când vrei să acuzi pe cineva acordă-i prezumţia de nevinovăţie, nu da glas tuturor scenarilor fantasmagorice ce se derulează în mintea ta.

2.Data viitoare când eşti pe punctul să izbucneşti în urlete de nervi aminteşte-ţi să numeri până la 10, poate te vei răzgândi să spui unele lucruri pe care mai târziu să le regreţi.

3.Dacă iubeşti, iubeşte, dacă urăşti, urăşte, nu perverti sentimentele, nu faci decât să te înşeli pe tine însuţi.

4.Dacă vrei să pleci, pleacă, dacă vrei să stai, stai, nehotărârea nu te face decât să pierzi timpul şi poate chiar trenul unei ocazii nesperate.

5.Alege răul cel mai mic sau bunul cel mai la îndemână dar nu neapărat situaţia cea mai comodă.

6.Ieftin, rapid şi bun nu există şi nici frumos, inteligent, modest, aşa că nu mai căuta opurtunităţi deşarte.

7.Nu critica dacă nu ţi-ai făcut niciodată auto-critica.

8.Numai ignoranţii nu au îndoieli în privinţa propriilor raţionamente! sau Numai proştii nu au dubii!

9.Socialul dă măsura individualului, fii original dar raportează-te la cei mulţi.

10.Nu există o treaptă definitorie a statutului, ci mai degrabă o scară, în funcţie de interlocutor coboară sau urcă la acelaşi nivel cu el.

Trecutul şi viitorul

Despre trecut pot afirma că este în noi, în interiorul nostru, când rememorăm clipe plăcute ori triste privim în interiorul sufletelor noastre, amintirile sunt acolo, undeva pe sedimentate pe fundul oceanului conştiinţei. Trecutul este o introiecţie, iar dacă viaţa ar fi un peisaj mirific, trecutul ar fi sub linia orizontului.

Despre viitor am senzaţia mereu că este în afara noastră. Când privim spre viitor îl percepem ca nefăcând parte din noi, e udeva în exterior, într-un spaţiu nedefinit, imposibil de delimitat, fără frontiere. Viitorul este o proiecţie, dacă ar fi să privim viaţa ca o autostradă ce şerpuieşte cu viteză înainte, viitorul s-ar afla deasupra liniei orizontului.

Aşa de bine era…

A sunat ceasul pe la 6 şi 30 de minute azi dimineaţă şi era aşa de cald în patul meu că primul gând a fost să nu mă ridic din pat, să nu care cumva să-mi părăsesc culcuşul meu moale, nu vroiam să mă duc la muncă, nu vroiam să fac nimic altceva decât să stau acolo, sub plapumă la căldurică.

Geamurile aburinde prevesteau gerul de afară. Şi totuşi am găsit o forţă interioară, mânat de un gând de reuşită pe care-l simt la sfârşitul fiecărei zile. Uneori mai obosit, alteori posomorât că lucrurile nu au ieşit aşa cum trebuie, dar împlinit de truda unei noi zile de muncă.

Parcă ne naştem în fiecare zi din nou şi din nou şi din nou, până când vrem să sfârşim lanţul ăsta vicios, nu numai să-nchidem ochii să ne odihnim, dar nu mai găsim resursele să o luăm în fiecare zi de la capăt. Atunci se stinge totul pentru noi, nu numai veioza de pe noptieră ori televizorul, dar TOT ce înseamnă viaţa asta de acum.

“Te pot face sa slăbeşti” a lui Paul McKenna

Am găsit cartea la reduceri, nu am dat pe ea decât 4 lei cu tot cu CD. Am citit-o, din punct de vedere al expoziţiei literare îţi poţi da seama că e scrisă ca să înţeleagă tot norodul pe sistemul bate şeaua ca să priceapă iapa. 

Aşa că vă pot spune că ţi se repetă de mai multe ori câteva principii de bază, care a naibii că funcţionează. Îi dau dreptate deplină lui Paul, dietele nu au funcţionat niciodată şi nu vor funcţiona în ceeea ce priveşte pierderea de kilograme decât pe perioade scurte sau foarte scurte.

Am o problemă, şi anume am cu vreo 15 kilograme în plus faţă de cât ar fi normal, după unele standarde m-aş încadra fix la categoria obezilor. Bun, primul pas e recunoaşterea vinovăţiei: “Sunt un mâncău compulsiv”. Când dau de mâncare nu mă pot opri, ca o compulsie imposibil de reprimat.

Una dintre reguli se referă la modul în care mănânci. M-am recunoscut ca fiind unul dintre aceia de care spune Paul în cartea sa că tot timpul se gândesc la mâncare dar atunci când mănâncă numai la mâncare nu le stă gândul. Perfect adevărat. Înfulecam până nu demult fără să-mi dau seama cât mult rău îmi provocam cu această atitudine. Urmând sfaturile lui Paul am învăţat să savurez mâncarea şi aşa cum afirma şi el că se va întâmpla mă satur cu mai puţină mâncare dar pe care o îngurgitez în acelaşi interval de timp în care îmdesam o cantitate dublă de alimente înainte să-i citesc cartea.

Paul dă şi câteva sfaturi practice, concrete, despre cum ar trebui să-ţi reajustezi atitudinea la masă. Să laşi tacâmurile din mână după fiecare înghiţitură, să mesteci  de mai multe ori bolul alimentar, să nu mănânci în grabă etc.  

O altă regulă importantă este aceea de a lăsa ceva în farfurie, o bucăţică de carne, câţiva cartofi, orice cât de puţin. Foarte mulţi oameni resimt o vină putrnică atunci când nu termină din farfurie, pentru că aşa au fost educaţi. Şi iată cum inconştientul se reglează după imaginea farfuriei goale din faţa ochilor şi nicidecum după senzaţia de saţietate pe care ţi-o transmite stomacul.

Dacă aveţi probleme legate de alimentaţie vă recomand să citiţi cartea lui Paul McKenna, chiar merită efortul.

Linii şi puncte

Linia destinului fiecăruia dintre noi e alcătuită din mai multe sau mai puţine puncte. Punctele respective la care ne reîntoarcem mereu gândindu-ne la ce a însemnat viaţa noastră pot fi amintiri, melancolii, regrete. Puncte puse la sfârşitul fiecărei fraze din povestea vieţii noastre.

Articole mici, mici, mici

O să mă rezum la articole mici, mici, mici. Doar aşa cât să-mi mai treacă pofta de scris. Nu vă aşteptaţi să vin să vă mai citesc, de-abia am timp să deschid calculatorul.

În ultima perioadă trec prin perioada “chinezească”. China e fenomenală, vorba aceea: de tot ce avem nevoie vine din China, de restul se ocupă Dumnezeu. Tot ce ţine de China e impresionant, numărul locuitorilor ( unul din cinci locuitori ai planetei e chinez), istoria ei (una dintre cele mai vechi civilizaţii de pe Pământ), cultura (dinastiile Chinei), bucătăria (un amalgam de gusturi care provoacă un delir gustativ). 

Nu demult am văzut un film care m-a impresionat profund, chinzesc desigur: Muntele blestemat (Blind mountain). E despre o tânără absolventă de facultate care este vândută de către un escroc unui ţăran pe post de soţie. E violată în repetate rânduri cu acordul implicit al familiei pseudo soţului ei, este sechestrată şi abuzată sistematic cu acordul  tacit al comunităţii. Lucrurile se complică, ea dă naştere unui copil.

Femeia încearcă în nenumărate rânduri să fugă, dar de fiecare dată este prinsă şi readusă “acasă”. Nici măcar poliţia alertată de către tatăl ei nu poate interveni pentru a desface această legătură de concubinaj ilegală.

La sfârşit femeia îşi omoară soţul, singura posibilitate de a evada din coşmarul cotidian în care trăia. Previzibil, însă întrebarea care se pune: De ce a aşteptat atâta timp ca să facă acest pas? Eu pus în locul ei l-aş fi omorât din prima clipă, dar parcă ne naştem cu un deficit de gândire şi facem rabat de la demnitatea noastră în numele unei credinţe: Speranţa. Speranţa că totul se va rezolva de la sine, speranţa că cineva ne va salva din iadul în care ne zvârcolim, acest gând amarnic, această iluzie deşartă cu care ne îmbătăm fiecare din noi că într-o bună zi ne va fi mai bine.

Poate că regizorul a dorit doar să scoată în evidenţă ceea ce-i spunea Alan  Arkin lui Robert Redford în Havana : “Orice nenorocit are parte de o femeie care să-l iubească”(Any son of a bitch gets a woman to love him).

Mi-e dor de scris…

Mi-e dor de scris…. Şi ce aş putea să vă scriu? Mai nimic, s-au schimbat aşa de multe şi totuşi au rămas cam toate la fel, adică îmi pare acum că aşa a fost dintotdeauna.

Sunt tată. Sunt cap de familie, iată-mă în postura cea mai delicată, nu mai sunt responsabil  numai pentru mine, oricum nu dădeam doi bani pe viaţa mea, dar sunt responsabil pentru fericirea luminii ochilor mei.

Mi-au spus mulţi că nu ştii ce înseamnă să fii părinte  până nu-ţi vezi copilul. Aşa este, nu pot descrie în cuvinte ce am simţit atunci. Se numeşte Larisa, şi are 6 luni acum, ce a fost mai greu a trecut, spun unii, ce este mai greu de-abia acum o să vină, spun alţii. O să mă conving singur, dar mi-e dor de scris…

De gustibus non est disputandum

Referindu-ne la simţuri, gustul face excepţie de la caracterul obiectiv al simţurilor. Adică, dacă văd o maşină venind, este cât se poate de clar pentru oricine care stă lângă mine că o maşină se îndreaptă spre noi. Dar aşa cum mie îmi plac piersicile, aş mânca acum şi una, şi două şi o tonă de piersici, la fel de bine soţiei mele nu-i plac piersicile, chiar dacă i-ar fi foame nu ar pune în gură o piersică din simplul motiv că nu-i plac piersicile.

Gustul, la propriu vorbind, de excitaţie papilară a limbii, este o impresie subiectivă, deoarece un aliment poate fi plăcut pentru cineva şi disgraţios pentru altcineva. Şi precum gustul naşte plăcere, gustul naşte şi dorinţa de frumos. În ultima afirmaţie fac referire la gustul interior, înclinaţia spre anumite tendinţe, preferinţa anumitor culori, modele etc.  De aici, maxima latină care este invocată de fiecare dată când se ridică o problemă de contradicţie pe teme estetice.  

Dar invocând problema gustului reiese o altă problematică mai interesantă, din plăcere derivă fericirea. Am putea trage concluzia: spune-mi ce-ţi face plăcere, ca să-ţi spun cine eşti! Există o relaţie strânsă între gust şi plăcere, omul se naşte cu apetitul pentru dulce (laptele matern) ca odată cu înaintarea în vârstă să încline tot mai des spre amar. De aici şi licoarea amară pe care o bem de fiecare dată când dorim să scăpăm de anumite gânduri nefaste.

Principiul amar survine cel mai adesea din golul pe care dorim să-l acoperim cu ceva şi nu ne este la îndemână decât licoarea amară, în dupa-amiezile de duminică, când ne simţim nesiguri, plictisiţi, iritaţi. Pe de o parte resimţim acest sentiment pentru că ne gândim că începe o nouă săptămână istovitoare, pe de alta pentru că duminica neavând ce face nu regăsim nici un sens curgerii nejustificate de timp, aşadar trebuie să găsim ceva de făcut deşi cel mai bun lucru ar fi pur şi simplu să ne odihnim.

La fel este şi în dragoste, vrem să căutăm motive pentru a ne convinge tot timpul că el/ea este alesul/aleasa şi nu găsim altceva de făcut decât să-i reproşăm celuilalt că nu se ridică la nivelul speranţelor noastre. Căutăm noi dovezi care să ateste încă o dată că ne-am găsit jumătatea sortită, şi nu facem decât să sorbim dintr-o licoare amară care nu are alt efect decât să ne otrăvească sufletele din nou.