In Joia din Ziua Mortilor

 – Mamă…

– Da, dragă…

– Mamă, m-a luat o foame!

– Ce nevoia, dragă,  doară suntem în cimitir!

-Mamă, m-a luat o foame şi o sete de nu ştiu ce m-a apucat.

-Hai, dragă, lasă asta acum. Hai să mă ajuţi să săpăm puţin aici ca să pot să pun şi eu seminţele astea de flori pe mormântul lu’ taică-tău şi după aia plecăm.

-Câţi ani sunt de atunci? Vreo cinci, nu?

-Aproape… păi Cristina are 4 ani şi ceva şi s-a născut la două luni după ce a murit taică-tău, tot în 6 ianuarie ca şi el.

-Ah, da. Aşa e.

-Uite că începe ploaia, înseamnă că i-o părut rău că s-o dus.

-I-o părut, că i-a plăcut viaţa. Da’ a şi băut la viaţa lui. Şi a fumat ca un turc.

-Mamă, da’ astăzi când am intrat pe poarta cimitirului m-a luat aşa o frică.

-De ce, măi copile? De cine să-ţi fie frică?

-Păi am văzut toate crucile astea şi mormintele alea noi cu câte un morman de flori pe ele şi mi-am închipuit toţi acei oameni care cine ştie cum au murit…

-Ei, măi copile, da’ şi tu te sperii din atâta lucru.

-Nu mamă, nu mă înţelege greşit. Eu cred în Dumnezeu, cred în Mântuitorul Nostru, dar tot mă bântuie un gând întunecat că după moarte, gata. Se termină totul.

-N-are de ce să-ţi fie frică, măi copile. Noi murim, ne stingem de pe lumea asta doar trupeşte, dar sufletul nu încetează niciodată să existe.

-Oricum, să ştii că mi-e foame. Mai ai covrigi, cornuri? Mai ai ceva prin sacoşa aia a lu’ matale?

-Mai am, măi copile, şi cornuri, şi covrigi, şi colivă. Ia şi mînâncă! Vezi că e şi nişte suc acolo, dacă vrei e şi bere şi vin, după aceea să milostivim groparii aceia. Pune şi mie un pahar cu vin să beau pentru taică-tău, că tare i-o mai plăcut vinul roşu. Puneţi şi ţie niţel, că nu strică, face sânge! 

–